Nicolae Manolescu, o recidivă

Nicolae Manolescu ține să-mi răspundă (și să încerce, ex cathedra, să mă muștruluiască) la rubrica de pe ultima pagină a revistei pe care o conduce, ca să nu rămână cu onoarea nereperată. Răspunsul e slab – dacă îl adaug, pe de o parte, prestației mizerabile pe care o are ca președinte al Uniunii Scriitorilor, iar pe de alta – gafelor pe care le face pe bandă (că l-a șutuit de la revistă pe Cosmin Ciotloș pentru un like pe facebook dat la o postare care nu-i convenea maestrului, că în rubrica pe care i-a retras-o lui Ciotloș îi face acestuia reproșul – intuit și scris negru pe alb de mine încă de anul trecut – că nu l-a antologat în 111 cele mai frumoase poezii ale generației '80 pe Gabriel Chifu, ceea ce e de-un caraghioslâc enorm, după cum jenant e și să-l compari pe Ion Mureșan cu Vasile Dan), pot spune că nu e nimic nou sub soare. Omul trăiește în lumea lui și basta.

În legătură cu acuza de incultură pe care mi-o aduce reputatul critic, e greu să o contrazic sau demontez. Ar fi chiar penibil s-o fac. Nu cred să existe un test pentru cineva (nici chiar, sau cu atât mai mult, pentru cineva care se ocupă cu cititul & scrisul) care să confirme sau să infirme o asemenea ipoteză. La fel, e imposibil să combați afirmația cuiva că scrii prost. Mai ales dacă acela nu aduce nici un argument care să o sprijine. Rămâne o denigrare țâfnoasă și-atât. Cine a citit Un anotimp în Berceni și Cobalt trebuie să ducă o imensă cocoașă de rea-voință ca să spună că sunt cărți mai slabe decât volumul meu de debut de la 20 de ani (atunci eram bun, cu adevărat bun pentru N. Manolescu – încă nu scrisesem ce om fără caracter e). De altfel, am o vagă bănuială că volumele mele nu ar fi fost traduse în germană, sârbă și turcă în ultimii trei ani și jumătate dacă nu era chiar nimic de capul poeziei mele... Passons.

Îi sugerez (știu, e ca și cum ai vorbi la pereți, dar totuși) domnului președinte Manolescu să-l pună pe unul dintre băieții lui de mingi, că și așa nu fac nimic la USR (cum nimic?, organizează Turnirul poeților, an de an), să-i creioneze un inventar al articolelor și eseurilor scrise de mine în ultimii ani (ubicuul pârâcios Daniel Cristea-Enache dându-i raportul în legătură cu orice se scrie pe internet și l-ar putea interesa), să arunce o privire pe antologiile Cele mai frumoase poeme făcute împreună cu Radu Vancu trei ani la rând, pe cărțile pe care le-am tradus din 2007 încoace, pe cele 16 numere ale revistei „Poesis internațional” (distanța dintre această revistă și „România literară” e cam cât distanța de la Pământ la Lună, iar revista pe care o conduc eu nu papă miliarde de lei din bani publici), nu mai zic de zecile de cărți pe care le-am editat sau de clubul de lectură pe care îl organizez de șase ani și jumătate. Nu e greu să vezi lucrurile astea, dar cine să se sinchisească de așa ceva? Nicky Manolescu, omul care a făcut praf Uniunea Scriitorilor și Premiul Național „Mihai Eminescu”?
Mă-ndoiesc.