marți, 30 august 2011

După Sofia



Viaţa e prea scurtă ca să faci o călătorie cu trenul la Sofia. Aproape 10 ore, un drum epuizant, pe o căldură sufocantă, mult praf, peisaje parcă părăsite (sute de kilometri pe care nu vezi un sat sau un câmp lucrat), gara din Sofia - inenarabilă (au renovat-o de curând, dar numai pe dinafară - iar acum arată precum circul de stat), un mutant din anii '70 ai secolului trecut, triumful înfiorătoarei arhitecturi brutaliste...

Festivalul Sofia: Poetics a fost foarte reuşit, am avut două lecturi, una dintre ele în parcul central din Sofia, unde era instalată o scenă mare pe care, timp de vreo şase ore, s-au perindat trupe, dj, poeţi bulgari, turci, greci, români, americani şi englezi, lume multă aşezată pe iarbă, o atmosferă frumoasă, deşi parcul e prost îngrijit (ca aproape totul în Sofia), "sălbatic" şi are o minunăţie de monument comunist în apropiere. Ca observaţii generale (am fost pentru a patra oară la Sofia în ultimii doi ani), mi se pare că bulgarii sunt mai legaţi de trecutul comunist decât noi, multe monumente şi statui din vremea aceea au rămas în picioare, primării de sate cu steaua sovietică pe fronton (de altfel, fiecare stâlp de iluminat de pe podul ce leagă Giurgiu de Ruse are-n vârf steaua roşie), iar Sofia (oraş aflat fericit la poalele munţilor, cam ca Braşovul la noi) e un fel de Constanţă fără mare, doar că mai întins. Am mai avut o lectură duminică, într-un club, o seară foarte frumoasă, cu un public grozav, aproape două ore şi jumătate în care invitaţii au făcut un show de foarte bună calitate (în special performerul Peter Waugh, poet englez care stă la Viena şi a fost de mai multe ori invitat în România).

În final, să mai spun că ni s-a făcut favoarea de a vizita ruinele dezgropate (cu ocazia săpăturilor la metrou) ale cetăţii Serdica, din secolele I-IV, de care "aveau grijă" muncitori fix ca la noi: se lucra în situl cu zeci de case, drumuri, edificii publice din perioada romană (inclusiv un mozaic uluitor de vreo 1800 de ani) cu cazmale şi săpăligi, băieţii ascultau manele la un radio şi nici picior de arheolog prin preajmă.

Un oraş de vizitat, destul de ieftin şi de aerisit. Te poţi amuza, te poţi şi enerva, are părţi frumoase, oamenii cam ca la noi, se mănâncă, se bea şi se petrece balcanic, iar legăturile lor cu muzica, poezia, arta îmi par, după Sofia Poetics, ceva mai vii (în spaţiul public, cel puţin) decât la noi. Faptul că Bucureştiul, un oraş cu pretenţii mai mari decât Sofia - şi, cu siguranţă, mai bogat -nu are nici un festival de felul celui de care se ocupă, împreună cu alţii, poetul Ivan Hristov, e destul de trist. Dar nici oamenii nu sunt sigur că ar fi la fel de entuziaşti şi de dispuşi să participe ca bulgarii de toate vârstele pe care i-am întâlnit şi care veniseră să asculte, printre altele, poezie, în ultimul weekend al verii.

joi, 25 august 2011

Dinspre Borges. America


Fiindcă ieri s-au împlinit 112 ani de la naşterea lui J.L. Borges, mă întorc la unul dintre cele mai frumoase pasaje pe care le-am citit despre Whitman şi, desigur, America:


"Mă gândesc la Whitman - om cu o nesfârşită capacitate de invenţie, simplificat de o viziune străină şi redus la un simplu uriaş - ca la un simbol prescurtat al patriei sale. Povestea magică a copacilor care ne împiedică să vedem pădurea poate sluji, inversată ca prin farmec, pentru a-mi exprima intenţia. Fiindcă a fost odată o pădure atât de necuprinsă, încât nimeni nu-şi mai amintea că era alcătuită din copaci; fiindcă între două mări există o naţiune de oameni atât de puternică, încât nimeni nu-şi mai aminteşte de obicei că este alcătuită din oameni." (Borges, în Celălalt Whitman)


luni, 22 august 2011

graffiti

un trup scurs
împachetat cu grijă de îngeri

boala zgândăreşte pe întuneric
câteva glande
şi-atât

în tâmple e frig
pentru călugăriţe
frunzele sunt singura piele

cine îmi spală cu sodă picioarele
cine mă izbeşte de venele
îngroşate
şi râde

„sunt mulţi ani de când
poezia nu a mai fost sudată
de viaţă”

scria pe zid retardatul
sub luna
scobită şi grea

ca o fosilă din neolitic

duminică, 21 august 2011

Satu Mare

e-n sărbătoare...

Cât e weekendul de lung îs nunţi, fiecare alai face câte zece tururi, fireşte claxonând şi chiuind de mama focului, prin centrul orăşelului, petreceri de nuntă tipic româneşti - încep finuţ cu Iglesias şi Marcel Pavel, ba chiar Placido Domingo & co., pentru ca puţin după miezul nopţii s-o dea pe manele. Lume fericită, rochii, costume şi zâmbete trase la indigo...

vineri, 12 august 2011

Colonia poetică



A apărut Colonia poetică. Poezie suedeză contemporană, cuprinzând poemele a 15 poeţi suedezi în traducerea a 15 poeţi români din ultimul deceniu, de la Doina Ioanid, Adela Greceanu, Dan Coman şi Răzvan Ţupa la Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Teodor Dună sau Gabi Eftimie. Practic, antologia e realizată ca urmare a celor patru ateliere de traduceri reciproce origanizate de ICR între 2008 şi 2011 şi oferă o imagine a poeziei suedeze din ultimul deceniu. Autorii (macii suedezi, vorba lui A. Cupşa) din Colonia poetică: Johannes Anyuru, Ida Börjel, Kristofer Flensmarck, Anna Hallberg, Ann Hallström, Linn Hansen, Cecilia Hansson, Leif Holmstrand, Viktor Johansson, Henrik Nilsson, Malte Persson, Sofia Stenström, Kajsa Sundin, Pär Thörn, David Vikgren.

marți, 9 august 2011

Augustin Cupşa, "Profesorul Bumb şi macii suedezi"


Am citit prozele din această carte cu mare plăcere, pe două dintre ele le ştiam bine, fiindcă Augustin le-a citit, în 2010 şi 2011, la ediţiile X, respectiv XXXVII ale Institutului Blecher. Profesorul Bumb şi macii suedezi e o carte ataşantă pe care o recomand, cu totul altceva decât ce se scrie şi se publică predominant în proza românească a ultimilor ani.


(Coperta: Ana Toma)

vineri, 5 august 2011

Cinci poeme de Maria Banuş


Vis


Grasule, dormi? a şoptit, lîngă pat, mama, dinţi albi, prin plasa de sfoară.
Grasu, fetiţă de puf, adoarme de puf, se trezeşte...
Are cercel cu mărgică, piept cu mărgică. E vară.
Fluturii trupului, roi străveziu, trist lîncezeşte.

„Ochii de aur să-i sug.” Am rîs. Am fugit. Fetele ascultă în luminişul sur
al odăii. Mîinile reci şi străine. De ce? Mi-era frică?
Nimeni nu ştie. Tac. Pleoapele lor subţiri de tulpan freamătă-n jur,
creţe şi moi ca ascunsele, albele rochii de rîndunică.

Ochii de aur deschişi. Dă-mi drumul, umăr de umbră, dă-mi drumul.
Tremură becul. Uneori, cărnos, ca un miez alburiu de ciupercă, se mişcă tavanul.
Rochia, ciorapii verzui, putrezi pe jos, frunzele putrede, oameni nesiguri ca fumul
s-apropie, pleacă. Lungi, de cenuşă, cu mîţele, alunecă zilele, anul.

Lingura sună. Sau ceştile? Cine tresare? A sunat cineva cu unghie de lună, pe geam, afară?
N-a fost nimic. Linişte, linişte. Nu mai eşti mică. Uită-te, luna pluteşte
lin, lîngă pat. Luna, dinţi albi: grasule, dormi? albi, prin plasa de sfoară
Grasu, fetiţă de puf, adoarme de puf, se trezeşte...



Palinodie


Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvîntat de atunci,
cînd tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.

Dîrdîiam, eram mici.

Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
cînd o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegînd în pepeni scobiţi.
Cînd, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bîiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.

Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.



Fragment de primăvară


O stradă pe care trec îndoită din umeri,
sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.
Pietrele drumului şi stelele
stau cuminţi de poţi să le numeri,
numai cîntecul meu îmi sfîşie rochia,
sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.

Bolborosesc. Şi tac. Degeaba aştept între uluci
învineţirea liliacului.
Dedesubtul genunchiului carnea e umedă ca un măr despicat,
şi albul ochilor tulbure, tulbure.
Mă gîndesc, mergînd aşa, îndoită din umeri,
la primăvara asta golaşe şi tristă ca un gît de băiat.



Scrisoare


Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,
fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,
îţi scriu fiindcă suntem atît de uituci amîndoi.
Curînd şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.

Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu pe faţă. Ţîşnise vîntul.
Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.
Era un sălcîm, era şi mare. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strîns în sandale.
Atîta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decît cerul şi decît pămîntul.



Cîntec de sfîrşit


Sînt obosită. Sînt cu mine.
M-au agăţat în beznă ca pe-un cercel.
A spus cineva: măi mînzule,
şi odată: măi trandafirule...
Sînt obosită de mine ca un cercel,
şi mi-e frică de tot, şi de anii
cu zumzetul des de albine.
Ce spune sîngele, ce spuse el?
Nani, Maria, nani.


din Ţara fetelor (1936)

miercuri, 3 august 2011

75 de ani de la "Ţara fetelor"


Maria Banuş (1914-1999)

Când a debutat cu Ţara fetelor, Maria Banuş avea doar 22 de ani şi se afirma dintr-odată ca una dintre vocile îndreptăţite să schimbe paradigma lirică a epocii sale. Era 1936, o perioadă tulbure în care o tânără educată, provenind din mediul citadin bucureștean al vremii, publica o plachetă cu splendide reverii şi nostalgii patriarhale, a cărei experienţă nu a depăşit-o prin nici una dintre cărţile publicate mai apoi, ca scriitoare angajată, în anii cei mai sumbri ai comunismului. Maria Banuş a fost prima poetă din literatura română modernă a cărei senzorialitate, de o admirabilă puritate, se unea cu un filon etic de regăsit la cei mai valoroşi poeţi ai epocii. În ciuda pudorii şi a rafinamentelor sale, poezia Mariei Banuş are în această plachetă o pregnanţă şi o forţă expresivă care fac din ea un vârf al poeziei feminine româneşti (pe care Eugen Lovinescu o susţinea destul de şovăielnic, nu fără unele rezerve de fond). Am convingerea că, în pofida parcursului său ulterior (unsprezece volume numai între 1949 şi 1957, urmate de alte douăsprezece, ultimul publicat în 1990), Maria Banuş a dat prin Ţara fetelor unul dintre cele mai frumoase volume de poezie românească din prima jumătate a secolului XX. După 75 de ani, versurile de la finalul poemului “Ceas de demult” emoţionează, păstrându-şi nealterate frumuseţea şi simplitatea: “Şi-n mine, curgînd pe-ntuneric, un fir subţiratec de sînge, / venit de departe, / un fir pe care-l simt în pieptul îngust de băiat, / în tîmple, / în braţele lungi, străvezii, / şi ştiu că sînt mare, că am cinci ani împliniţi, / cînd nu mai poţi plînge, / şi ştiu că nimic mai trist decît asta n-o să se-ntâmple, / orice va fi.”

marți, 2 august 2011

Despre Anotimp # 21

Ciprian Măceşaru, în Accent cultural, nr. 3-4 / iulie-august 2011, la pagina 19.