vineri, 14 septembrie 2018

Institutul Blecher, ediția 182




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 16 septembrie 2018, de la ora 19.00, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Dmitri Miticov și Lorena Enache.


Dmitri Miticov (n. 1980, Târgoviște) a debutat cu volumul de poezie Efectul de peliculă (2006, semnat Robert Mândroiu), după care și-a asumat, în vremea site-ului clubliterar.com, persona poetului Dmitri Miticov, originar din Dubăsari, iar proiectul său poetic, concretizat în Numele meu e Dmitri (2010) a fost continuat și a căpătat amplitudine conceptuală în Dmitri: uite viața (2012) și Dmitri: genul cinic (2015).

Lorena Enache (n. 1996, Bârlad) a studiat rusă-română la Iași, unde organizează bilunar evenimente „de citit și tocat poezie prin cafenele și grădini”. A publicat volumul Autoanaliză (2017), și asta poate că i-a folosit totuși la ceva.


Moderatori: Claudiu Komartin și Andrei Dósa


joi, 13 septembrie 2018

fondul problemei


fondul problemei
rămâne
intolerabilul
dogma asta
care flatează
și bagă
frica în
oasele
celor care
nu vor s-accepte
în ruptul capului
că o
tijă de fier
intrată pe cur
nu te
face mai bun
sau mai
drept
în fața unui
dumnezeu
din
prefabricate
crescut
în minciună
aș vrea să
uit că am fost
botezat
de comsomoliștii
revelației
de maimuțele
astea
cu patrafir
și chitanțier
care cred că
știu cel mai
mic lucru
despre iertare
și viața
veșnică
când eu trăiesc
aici
unde pământul
e aruncat în
grabă
și mâini păroase
cu unghii
pietrificate
mă apucă și mă
dau la o parte
pentru că pute
pentru că put
fățărnicia și
negoțul
lor cu frica
noastră
de moarte
și asta rămâne
nepedepsit
și pe pământ
și în ceruri
și încerc
să uit vorbele
alea nenorocite
„ce cuminte
și împăcat
stătea el
acolo
nu i-a lipsit
nimic lu' nea mircea
a avut de toate
și aer condiționat
a avut
flori
lume
și cu cât
dichis l-au
văxuit ăi
de la morgă
ai fi zis că e viu”


miercuri, 12 septembrie 2018

„Berlin Hamlet” de Szilárd Borbély, lansare la Institutul Maghiar



O carte uluitoare, una dintre cele mai puternice pledoarii pentru poezia în care cred și unul dintre acele volume pentru care merită, mai ales dacă lucrezi cu un poet și traducător excelent ca Andrei Dósa, să fii editor de poezie. Citim din Berlin Hamlet (Casa de Editură Max Blecher, 2018) a lui Szilárd Borbély (1963-2014) și vorbim despre experiența de scriitură complexă și impresionantă pe care o închide această carte miercuri seara, de la ora 19, la Institutul Maghiar din București (strada Gina Patrichi, nr. 8).

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Institutul Blecher, ediția 181



Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 9 septembrie 2018, de la ora 19:00, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Raluca Ialomițeanu și Ioan Coroamă.

Raluca Ialomițeanu (n. 1996) a terminat Sculptură, o secție ce dă, fără îndoială, o altă putere și pasiune versurilor sale despre care Octavian Soviany scria nu demult că „de sub cenușa rece a acestor poeme pare să se audă câteodată glasul unei poete mai mult decât remarcabile.” 

Ioan Coroamă (n. 2001) este elev la Liceul „Vasile Alecsandri” din Iași. Ioan e un excelent cititor înainte de a fi poetul atașant care costruiește cu însuflețire și cu o admirabilă atenție la celălalt scenariile unei stranietăți familiare și care încorporează cu aceeași ușurință în scrisul lui experiențe ale unor autori de acum 50 de ani și pe ale contemporanilor săi imediați.

Moderator: Claudiu Komartin


marți, 4 septembrie 2018

căcat centenar

cu Eugen Ciurtin

O țeavă aceeași țeavă peste tot identitatea ta națională șuie și ipocrită când acoperi cu cârpe spărtura când îți ții nasul sau scoți scârbită batista să știi că asta e tot ce rămâne din mândria stupidă din fala asta a ta o fosă plină de căcat centenar nu consolare nici vreun fruct zemos în care să-ți înfigi dinții în patria asta care nu e decât un bypass pe o ruină

vineri, 31 august 2018

Institutul Blecher, ediția 180



Clubul de lectură Institutul Blecher reîncepe și intră în această toamnă în al X-lea an de existență (prima ediție a avut loc pe 20 septembrie 2009, la douăsprezece zile după împlinirea a o sută de ani de la nașterea lui Max Blecher).
Duminică, 2 septembrie 2018, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), sunteți invitați la lectura poeților Ligia Keșișian și Bogdan-Alexandru Petcu. Intrarea e liberă, băutura e rece, poeții prietenoși, pereții plini de versuri răsunătoare.

Ligia Keșișian (n. 24 ianuarie 1988, Piatra-Neamț) este curator al unor festivaluri de muzică și film – Balkanik Festival, Kinodiseea, Festivalul internațional de film pentru publicul tânăr, Caravana Metropolis și Nomad Film Festival. De asemenea, traduce poezie din limba spaniolă și scrie poezie și proză scurtă. A debutat cu volumul de poezie Mici cutremure (2017).

Bogdan-Alexandru Petcu (n. 24 noiembrie 1995, Onești) nu a terminat facultatea de Filosofie de la UBB Cluj, dar a învățat puțină greacă veche și latină. Și a rămas cu câteva obsesii, dar și cu ideea că filosofia, fără a fi folosită de literatură ori științe, e stearpă. În prezent, lucrează ca librar în Iași.

Moderator: Claudiu Komartin


joi, 30 august 2018

Onisimus Lang, „Sfidarea stafidelor”


„În volumașul cu care debutează, intitulat jucăuș & autopersiflant Sfidarea stafidelorOnisimus Lang vine cu o încredere în posibilitățile cuvântului scris și rostit pe care majoritatea poeților au cam pierdut-o în ultimele decenii – sau pe care, în orice caz, se codesc în general să o arate, mai preocupați de ocolișuri care să nu le dea de gol vulnerabilitățile & metehnele, de strategii textuale savante sau de grija de a nu părea din cale afară de poetici. Și tocmai în încercarea de a nu părea pretențioși, de a fi aseptici și controlați, efectul la un public mai larg decât cel obișnuit cu poezia contemporană este contrar, lăsând impresia acelor musafiri care țin cu tot dinadinsul să se descalțe la intrare deși gazda insistă să nu o facă. Sunt o mulțime de efecte simple, de «dispozitive» poetice tradiționale, precum rima, asonanța, aliterația, repetiția sau hiperbola, pe care le folosesc în discursul lor, cu priză mult mai mare la publicul contemporan, raperii sau artiștii care fac spoken-word și slam, iar faptul că Onisimus Lang vine din această zonă, și că este înainte de toate un performer captivant al propriilor texte, se vede din plin în prima sa carte. A fi liric, sentimental, exacerbat sau, dimpotrivă, elementar și accesibil, nu îl jenează defel. Și, fiindcă îmi plac poeții care nu se înscriu în mode și fac lucrurile în felul lor și numai al lor, mizez pe naturalețea netrucată a lui Onisimus Lang.”


Onisimus Lang, Sfidarea stafidelor,
Casa de Editură Max Blecher, 2018
Colecția „Opera prima”


stau activ

Stau activ în compania unui ticăit de ceas,
punând la îndoială faptele și faptul că sunt treaz.
Pictez pe pânza de păianjen plictiseală de 5 stele,
cerșind puţină înţelegere de la ministere.
Știi, nu toate lucrurile au un nume:
pauza dintre cuvinte e și ea o lume.
Poezia e naivitatea mea voită
pe care o găsesc când caut
banalitatea gândurilor care mă evită.
Cuvintele-mi fac baie în salivă
apoi alunecă pe toboganul numit limbă.

Am auzit că multe lucruri te distrug în timp,
dar eu cum nu trăiesc în timp, mi le permit.
Sunt curios de spiritul esenţei pure,
și o iau razna des, dar conștiinţa mă tot ia de guler.
Eu m-am făcut dușman cu scena,
ca să rămân prieten bun cu pixul și cu perna.
Tu m-ai crezut puternic
și m-ai crescut în ochii tăi fără să merit.
Eu știu unde se ascunde misterul meu, l-am văzut
și mi-am propus să-l vizitez, dar mă împiedic în secunde.

Noaptea păzesc liniștea să nu mi-o fure nimeni.
Tăcerea-mi spune să am grijă ce-mi spun mie despre mine.

Sunt curios de spiritul esenţei pure,
și o iau razna des
dar conștiinţa are grijă să mă-njure.


detalii

am văzut o mamă oarecare
intrând în viaţă cu dreptul
nu detaliez
am văzut o mamă fericită
fluturând fluturașul de salariu
nu detaliez 
am văzut o mamă cu aspiraţii profesionale
și o bonă făcând ore suplimentare
nu detaliez
am văzut o mamă
fluturând disperată decizia de concediere
și băieţelul ei
alergând nerăbdător
spre ușă
să o întâmpine
dar astea sunt detalii

                                                                                               Onisimus Lang

sâmbătă, 25 august 2018

Undeva la limită, în punctul în care nu

mai poate fi vorba decât de
paragină despre secreția
asta bolnăvicioasă căreia unii îi spun
plâns de milă,
acolo mai dai o dată cu banul în timp ce scapi
o înjurătură murdară,
la cazane, la capătul puterilor, în
vârtelnița gândurilor
care te-nnebunesc, la graniță, la capătul
străveziu al răbdării,
unde nervii se detensionează și fac
poc
eliberându-se de povara
lucidității istovitoare
așa cum spânzuratului i se golesc
într-o clipă mațele și vezica
înainte ca zbaterile să înceteze,
la urmă, când nu
mai are nici o importanță dacă ai înțeles ceva
sau nu
dacă ai fost în stare să tragi vreo
concluzie sau pleci la fel de
gol și de umilit
ca bambusul care ți se ofilește pe măsuță
și nu mai știi ce să-i faci,
și nu mai e nimic de făcut,
înainte să realizezi ceva memorabil,
ceva ce visai cândva că o să transmiți
generațiilor viitoare

acolo,
atunci,
când nici un impuls electric nu
mai aprinde scânteile de pe staniolul creierului,
cerul ăsta gelatinos a salivat atât la
speranță,

în marginea extremă a lumii tale interioare, unde
vinovăția doarme în același așternut
cu nerăbdarea de a mai comite
un act violent împotriva
propriei ființe,
și puterea de a îndura
e flenduri,
și niciun drum înapoi,
și nicio eliberare promisă nu e credibilă,
o lăcustă zdrobită 
de-o
talpă de cauciuc, un zmeu
scăpat din mână
pierzându-se printre nori,
râzi ca un prost, râd și ciorchinii de întuneric
din tine,
așază-te și nu te mai zbuciuma,
așază-te în iarba asta violentă
și aspră
secerătorul s-a și pornit.


marți, 21 august 2018

Poeți moderni, de Vojislav Despotov


La începutul acestui secol
Când Apollinaire își mâzgălea caligramele pe hârtie
Fiindcă nu avea sprayuri să le graveze pe pereți
Și Maiakovski demola comunismul
Construindu-l de pe o zi pe alta
Iar Mallarmé arunca zaruri
Pentru a câștiga înapoi tot ce pierduse Dostoievski
A fost inventat un dispozitiv pentru capturarea poeților moderni.

Era un concept foarte complex
Folosit de mii de ori de atunci:
În timp ce cobora de pe scenă
După ce făcuse reverențe domnițelor și micilor industriași
Poetul modern era înșfăcat de niște foarfece de cauciuc
Și o plasă de metal
Îi încingea pieptul
Până ce în sfârșit
Un strigăt puternic de burghez avea să erupă din el.
trad. de Cl.K.


Vojislav Despotov (1950-2000) a fost un poet, romancier, eseist și dramaturg originar din Banatul sârbesc, ce a parcurs în literatura sa, de-a lungul a trei decenii foarte fertile, drumul de la neoavangardă la postmodernism.

duminică, 19 august 2018

O zamă de cuvinte


Dragul meu,

ieri am umblat câteva sute de metri în adidaşii lui Adi. îmi spusesem că voi merge cu ei de-acolo de unde-i primisem şi până acasă pe jos, dar n-am fost în stare. în troleibuz mă holbam la ei, îi studiam, niște pițipoance care se nimeriseră pe acolo au început și ele să-i măsoare, nu înțelegeau fascinația mea pentru niște încălțări albe, simple, în conturul, în materialul din care sunt făcute sau în șireturile prea lungi căutam ceva din veselia mereu împletită cu o tristețe numai a lui, a prietenului meu mort. în ziua de 19 august a murit Lorca. cât a mai ştiut să sufere și omul ăla înainte să-l curețe – și ce înseamnă asta pentru nişte smintiți ca noi? simt că suprafețe extinse din creierul meu sunt defrişate – as we speak, dar şi în săptămănile din urmă, de neputință, vină şi nişte dâre de orgoliu pe care le simt pătându-mi obrazul. memoria se duce naibii, viitorul e o floare tâmpită la care mă uit fără nicio emoție, ca un om care şi-a pierdut orice sens al posibilităților de a ne trăi viața cu un oarecare folos. pe întuneric se văd doar luminițele de la router, par nişte semnale extratetestre pe care trei generații de cercetători le vor studia fără să-nțeleagă o iotă (stau cu geamul închis, urăsc mai mult decât oricând, acum când sunt atât de nedormit de atât de mult timp, cântecul de dezmorțire al păsărilor, care va izbucni în curând – mă gândesc la poveştile cu acei miliardari ruşi care sunt îngropați în cavouri somptuoase cu tot cu canapele, bibelouri, televizoare deschise non-stop şi conectate la toate posturile care au existat şi vor exista vreodată, să nu le scape nimic, nimic). am avut şase ore în care am încercat să trăiesc ca un ins cumsecade şi nu mi-a ieşit – la oricâte tâmpenii m-aş uita pe youtube și oricât aș scrola nenorocirea asta de facebook, nu trece. aş vrea să-i mai scriu unui prieten care știu că are o inimă de aur, dar el acum salvează lumea, n-are rost să-l distrag. altul s-a refugiat oportun într-o bulă (așa se zice acum, nu?) ferită de lamentațiile mele, bine-a făcut. iubita mea e în nord, la quakerii bucovineni, pentru care sunt intolerabil – sau netoaletabil, în fine, nu înțeleg cum gândesc oamenii ăștia smeriți care-l iubesc atâta pe dumnezeu. cinci săptămâni intolerabil de grele, cu prea puțin aer și vești îngrijorătoare din toate părțile, ți se face și frică să mai pui întrebări sau să mai intri în vorbă cu lumea, cine știe ce ai putea afla. în timpul ăsta tata e în continuare 1/2 viu, 1/2 mort şi asta chiar nu are nicio legătură cu pisica lui Schrödinger. când reușesc să adorm, visez versuri obscure din care mai înnădesc câte o poezie deprimantă în timp ce-mi fac o sută de gânduri, buna mea judecată-mi spune că ar trebui să mă opresc, dar e în minoritate. de ce să-i urzic și pe alții cu nefericirile mele terne, nu e porno toată chestia asta și n-au de fapt dreptate quakerii? – și-au dat ei prea bine seama cu ce jigodie sublimă au de-a face. încerc de cinșpe ani să ajung să mă rog în felul meu și nu îmi ies decât poezii în care-mi arăt fără nicio rușine creierul așa cum alții merg dimineața devreme prin parcuri într-un parpalac pe sub care nu poartă nimic și-și arată pula câte unei trecătoare care nici nu s-a trezit bine. and all these are life's very toys etc. etc.


Claudiu

vineri, 17 august 2018

Psihicel și lespedea minunată



Ce se-aude de sub var,
                        copii vioi?
Este mintea mea strălucitoare,
            cunoscută-n patru zări.
Ce se-aude de sub varul
                   ăsta ca un sloi?
Mintea mea, ce-ar vrea cu voi
                      să râdă și să cânte,
Caracatiță plăpândă, vă salută
            de pe fundul unei mări.
Și-ar mai vrea să fie iar o punte
Între ea și lume,-acum când totu-i
Deformat în suferință și derută.
Cine țipă de sub var
                       în zadar?

duminică, 12 august 2018

Visul lui Adrian


el desena marea în jurul mării,
pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu
în viață iar asta nu l-a dezamăgit, doar
l-a făcut să se retragă puțin
în el însuși, să-și verifice inima
ca pe niște degete pline de cretă
și să încerce o bucurie nouă, singura
pe care a aflat-o după mult timp,
cu toate că undele foșneau
altfel decât crezuse,
și orizontul îi spunea altceva decât
își imaginase atâția ani,
iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele
unor mame care povestesc liniștit,
în timp ce-și așteaptă copiii
cât s-au făcut nevăzuți
și și-a amintit că de fapt
până atunci numărase, foarte încet,
de la unu la treizeci și doi, că
nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise
în sfârșit vremea să nu mai plângă,
ci să intre
și să îi caute,
unul câte unul, printre valurile îndurătoare.

sâmbătă, 11 august 2018

hardughia


cine tace, spune întotdeauna adevărul
ca o pălărie de paie luată de vânt.
cine vede toate astea și e încă mișcat,
cine așteaptă la girafă încrezător și cărunt,
mai ține oare pe-aici vreunu' scorul?
se întinde o ditamai hardughia de spațiu mort
între tu ești și eu sunt.


10 august 2018

luni, 6 august 2018

Matthew Sweeney (1952-2018)


          Țineam să-i fac o surpriză unuia dintre poeții mei preferați, simțindu-mă și puțin vinovat că nu ne-am mai scris de un an și ceva, și să-i trimit cel mai recent număr al revistei brașovene „Astra”, care tocmai ce-a apărut, și în care se găsesc opt poeme traduse de mine din două minunate cărți ale lui, Sanctuary și Black Moon. Însă, începând de ieri, Matthew Sweeney (1952-2018) nu-mi va mai răspunde de pe adresa aceea (care conținea altceva decât numele său, și anume sintagma „icehotel” – e și în asta o poveste, și-i datorez pentru ea un vers, dar câte nu îi datorează poezia mea acestui poet extraordinar).
          L-am întâlnit pe Matthew în 2008 prin Lituania, beam vin roșu împreună în Vilnius (nu mi-l aduc aminte consumând altceva) și eram ușor intimidat, iar el se purta așa cum avea să o facă mereu de atunci încolo, de parcă am fi fost old buddies. Pur și simplu așa era omul, un irlandez sincer, direct, combinând precizia și melancolia cum mai rar le reușește poeților, deși era mai tot timpul roșu-n obraji și surâzător și iubea viața cu o pasiune rară.
          Însoțirile noastre ulterioare de la Sibiu („Poets in Transylvania”, 2015), apoi Bistrița („Poezia e la Bistrița”, 2016), mi l-au apropiat și mai mult, cu toate că m-am simțit mereu prost că, luat mereu cu altele și gândindu-mă că e destul timp, nu m-am ținut de promisiunea pe care i-o făcusem cândva, de a-i traduce o antologie în românește (îi mai apăruse mai demult, în 2003, pe când locuia la Timișoara, Picnic pe gheață, la Brumar), așa că am rămas cu încă o datorie față de un om care mi-a fost drag și nu mai e printre noi.
          M-am reîntors în iulie, la Bistrița, în localul de lângă parc unde stătusem cu el și cu Anastasia cu doi ani în urmă și povestiserăm, era soare, iar el îmi păruse mai obosit și mai lipsit de vivacitate, am pus-o pe seama drumului lung pe care îl făcuse, acum aflu că suferea de o boală a neuronilor motorii, care însă nu l-a împiedicat să scrie (patru cărți superbe publicate în ultimii cinci ani: Horse Music, Twentyone Men and a Ghost, Inquisition Lane, My Life as a Painter) și să trăiască din plin până la capăt.
          Sweeney a fost primul poet cu care am făcut un interviu (ocazie cu care i-am și tradus și publicat bilingv opt poeme în chiar primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010), și de atunci a avut mereu grijă să-mi strecoare când ne revedeam sau să-mi trimită prin poștă cel mai nou volum publicat. Îmi spusesem cândva că voi merge să-l vizitez la Cork, oraș de numele căruia cred că de acum va fi legat numele său.
          La naiba, Matthew, nu avem destul timp – îmi vine să spun și mă și rușinez de banalitatea asta care ne face în momentele de amărăciune și mai proști, și mai rușinați de tot ceea ce a rămas nefăcut și nerostit.
          Dacă anul ăsta ar dispărea din calendar, cum dispar lucrurile și oamenii din poemele subtil apocaliptice ale acestui mare poet care se revendica mai mult de la poeții germani decât de la cei irlandezi sau britanici, nu aș avea nici cel mai mic regret.


sâmbătă, 4 august 2018

„Nici în cer, nici în mijlocul oceanului, nici în peșterile din munți”


Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul.
Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,
iar despre cinism mai bine să nu vorbim
e cam prea devreme, nu crezi?
Știu, știu, am rămas doar noi doi,
deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie
un barman,
un împătimit de pariuri,
o midinetă.
Chestia asta chiar n-a depins
de mine sau de tine,
așa că să nu ne rățoim unul la altul
și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.
Doctore, doctore, nu te juca de-a dumnezeu
cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia
și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.
Simt că încă mai pot știi și tu asta,
de aia încerci să mă vlăguiești, încet, dar sigur.
Te simt, golănașule, frate,
ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult.
Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi
nu mai pleacă de-aici.
Spelunca asta a ta
și-a pierdut toți clienții de vază
și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visasei.
Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te
recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care
e de datoria ta s-o tratezi.
Poate că și corpul ăsta al meu o fi
ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână
micuțul flirt cu asistenta bondoacă.
Zic și eu.
Doctore, te văd tot mai neclar
carcasa asta părăginită mă lasă baltă.
Știu că nu crezi în ce faci și că nu îți mai pasă,
știu că ai rămas doar cu mine,
și amândoi am fi preferat să fim în altă parte acum,
să-mi cânte un trompetist berber,
să-mi toarne mimozele-n pahar câte o vodcă mică,
să pun pe masă cu instinct de killer
chinta regală care te salvează
în ultima clipă.

joi, 2 august 2018

Concursul de debut în poezie „Max Blecher”, ediția a VIII-a


          Acum șapte ani am început concursul ăsta de debut și nu ne pare rău. Din el au ieșit șapte cărți ale unor scriitori care au fost primiți bine, iar câțiva dintre ei au continuat să scrie și mai bine. Sunt puțin nemulțumit de receptarea cărții proaspete & puternice a câștigătorului de anul trecut, Dan Dediu (4,5 litri de sânge miliardar), pentru care garantez și după opt-nouă luni cu același entuziasm, însă cred că ea s-a datorat unei eclipse recente a celor care ar trebui să scrie despre noii veniți (mai ales despre cei care e evident că au asta în sânge, și sunt autorii excelenți de mâine) și să le ofere niște minime garanții că-s pe un drum, cum o fi el. Dar n-are rost să ne plângem de sistem sau de miopia unora și altora prea preocupați să-și facă jocurile lor minuscule și fără perspectivă.
          Ideea e că cei interesați să-și publice cartea de debut pot trimite fișierele în care și-au adunat avuția poeticească pe adresa debutmaxblecher@gmail.com în următoarele două luni, adică până pe 1 octombrie; condiția e să nu mai fi publicat un volum (chiar și dintr-un alt gen literar) înainte. Și, desigur, să ne placă îndeajuns de mult nouă, celor trei membri ai juriului (poeta și prozatoarea Moni Stănilă, criticul și detectivul literar Cosmin Ciotloș și subsemnatul) încât să dăm cu căciula de pământ și să spunem „Da, dom'le, pe asta o așteptam”.
          Cartea câștigătoare va apărea în a doua parte a lunii noiembrie la Casa de Editură Max Blecher, de care veți fi auzit pân-acum. Iar dacă totuși asta nu s-a întâmplat, aveți suficient timp să cumpărați sau să comandați de pe site titluri din această colecție în care au apărut până acum treisprezece cărți, ca să nu mai trebuiască să citesc iar zeci de „manuscrise” cu „floricele pe câmpii” sau pastișe zglobii după poeți de acum 100 de ani (chit că suntem în anul Centenarului). Cam asta ar fi. Baftă.


luni, 30 iulie 2018

Younger Dryas vs Fackelmann


am citit undeva că ultima glaciațiune a venit
într-o zi de toamnă de acum 12690 de ani
cel puțin așa susțin cercetătorii din Potsdam
care au studiat sedimentele de pe fundul unui
lac din Germania
și apoi, îmi închipui, au mers la bere mulțumiți
că au rezolvat-o și pe-asta.


deschid larg geamul și încerc să înțeleg ceva
din ziua asta cusurgie
și mă gândesc la câte zile de toamnă de rahat
am trăit, şi-n fiecare putea începe.

după 22 ani de freze și bormașini, în blocul
de vizavi s-au mutat de curând niște
flăcăi veseli care ascultă o combinație
între muzica populară tărăgănată de la Tezaur Folcloric
și un soi de manele sănătoase ca la sfârșitul
anilor '90.

mă gândesc că succesele răsunătoare ale lui Salam
în Franța
au început într-o zi ca asta,
sau ca aia de acum 12690 de ani,
fără preaviz și fără vreo posibilitate rezonabilă
de intervenție umană.

suntem la cheremul naturii, mi-l aduc aminte
filozofând pe unchiul Iulică
nici măcar nu mi-era unchi, dar să trecem peste.
sigur că trebuie acționat cumva, mi-am spus
uitându-mă la câteva documentare care m-au băgat în sperieți.
astăzi o să-mi iau o umbrelă galbenă
de la metrou și-o să-mi comand
o răzătoare universală Fackelmann
trebuie să încep să înfrunt toate astea.

joi, 26 iulie 2018

Petrecerea din grădină (continuare)


        Nu mai dăduse o petrecere de aproape douăzeci de ani. Nu avea pentru cine, cercul său de apropiați numărând câțiva colecționari la fel de scufundați în îndeletnicirea lor și de refractari la distracții, și de altfel nici nu vedea rostul unor asemenea întâlniri, pe care Alexandru Demetriade încă le numea chermeze sau rendez-vous-uri și la care nu se pricepuse niciodată să se poarte cu detașare, să lase garda jos și să uite măcar pentru câteva ceasuri de timbrele lui. Găsise încă de tânăr că studiul și expedițiile întreprinse în scopul unor noi descoperiri și capturi filatelice erau îndeajuns de agreabile și îi aduceau cele mai mari mulțumiri pe care și le putea dori.
        Casa din Strada Silvestru aducea cu o abație sau cu o citadelă în care nu intrau decât trei oameni indispensabili pentru păstrarea în bună orânduială a treburilor domestice: o menajeră și o bucătăreasă, ale căror nume nu făcuse nici cel mai mic efort să le rețină, și omul de încredere al lui Demetriade, Adelman, însărcinat cu afaceri și comisioane discrete, șofer, iscoadă și intendent. După ce într-o seară filatelistul le lansase noilor săi cunoscuți invitația de a se aduna peste o săptămână în grădina casei lui pentru o petrecere în aer liber, Adelman primise misiunea de a se ocupa cu organizarea întrunirii din sâmbăta aceea de la mijlocul lunii iulie și rezolvase fără întârziere cu cateringul și băutura, angajând patru valeți aleși pe sprânceană pentru servire și pregătind totul în cele mai mici detalii. De muzică urmau să se ocupe Ovidiu și Cazimir, doi dintre suspecții de serviciu de la Mescalina, poeți neoexpresioniști mascați în corporatiști rebeli și DJ ocazionali.
        Era și o anumită curiozitate nou descoperită, de a-i vedea și asculta pe toți acei tineri boemi și impetuoși, care se deosebeau atât de mult de el când avea vârsta lor, într-un mediu diferit de acela în care îi cunoscuse, însă adevăratul motiv pentru care se decisese să deschidă porțile cetății era să-l reîntâlnească pe Ciurtin, ale cărui talente neobișnuite le căutase în lunile afundării sale în subterana eroicomică a poeților și ezoteriștilor mai mult sau mai puțin asumați ai Bucureștiului. Intuia că, dintre toți, el este omul pe care trebuie să-l descoasă pentru a găsi răspunsuri, chiar cu riscul de a-și devoala posibila sminteală pe panta căreia aluneca tot mai adânc. Se hotărâse să-l introducă pe poet în universul său de vedenii și reprezentări singulare.
        De la 6, de când invitații începuseră să sosească, intrând în general cu sfială pe poarta care dădea spre grădină, unde erau întâmpinați cu deferență de un servitor la costum, iar apoi poftiți înăuntru, în prințul timbrelor se declanșase ceva ce aducea cu emoția, o trepidație plăcută ce îl făcea sprinten și nerăbdător. Răstimpul îndelungat de când nu mai primise pe nimeni în Casa Demetriade îl făcuse și mai stângaci decât era de obicei în asemenea chestiuni, de aceea își propusese să urmărească ce se întâmpla afară, cel puțin pentru o vreme, printre draperiile trase de la fereastra biroului, adică din sanctuarul său aflat într-un turn în care nu lăsase pe aproape nimeni să intre de ani buni.
        Renunțase la precauțiile exagerate, punând totuși condiția ca întreaga tevatură să aibă loc doar în curte și în grădină, și nimeni, cu excepția lui Ciurtin, să nu aibă acces în casă, iar asta numai după plecarea celorlalți. De aceea, Adelman se-ngrijise chiar și de aducerea și amplasarea lângă salcâmul bătrân din fundul curții a unei toalete ecologice pentru previzibilele nevoi de mai târziu ale vizitatorilor. Ar fi vrut ca totul să fie aranjat impecabil, așa încât spațiul din jurul casei sale să fie locul propice pentru o seară de-a lungul căreia oaspeții să nu fie stânjeniți în discuțiile lor, și în care Ciurtin și ceilalți acoliți să se simtă cât mai în largul lor și să-și depene poveștile uneori greu de păstruns, alteori doar banale sau agasante, având totuși ramificațiile lor mai mereu neprevăzute, din care era convins că cineva atent și interesat poate compune din fragmente răzlețe o hartă a unui fel aparte de a gândi, cu care el de-abia începea să se familiarizeze.
        Iar așteptarea nu dură mult.
        Odată ce trecuseră peste stânjeneala inițială, încurajați și de absența gazdei, musafirilor nu le luase nici o jumătate de ceas să golească primele sticle de vin. Grigore, alintat uneori Gringo, rula cu dexteritate jointuri crezându-se ascuns, între salcâm și WC, de privirile indiscrete (paranoia i se declanșa doar când combina iarba cu alte intoxicante, încălcând cu bună știință regula celor trei stimuli” statuată cândva de un veteran, însă prudența lui Gringo rămânea, în principiu, diafană și autoliniștitoare), iar discuțiile se porniseră într-un carambol care făcea parte, destul de previzibil, din rutina infatigabilă a cercului. Un cerc în care toți se cunoșteau între ei, dar oricine era încurajat să se alăture, cel puțin până la primele semne că ar fi într-un film dubios.
        În absența lui Ciurtin, Ovidiu domina discuția și, pornind de la aventura hiperbolizată a unei călătorii cu avionul făcute recent de colegul de apartament al lui Grigore, Levent, tocmai revenit după o săptămână de blăneală la Amsterdam, începuse să monologheze (după încărcarea unui playlist burdușit de trip-hop și acid jazz care nu-l prea mulțumea în această fază a serii pe Cazimir) în binecunoscutul lui stil morbid-luxuriant, dornic să provoace reacții sau numai să le atragă atenția interlocutorilor:
        – Ceea ce se înalță, se prăbușește numaidecât – nimic din ceea ce omul a realizat nu iese din această paradigmă, pe care Edoardo Weiss a numit-o cu îndreptățire destrudo. În ciuda puzderiei de aparate de zbor ce survolează Pământul în lung și-n lat, și a acelora care părăsesc stratosfera împungând golul cosmic, himera străveche a omului de a cuceri înaltul a rămas un ideal pe care se amăgește degeaba că l-ar fi atins. Orașele aeriene vor rămâne ceva la fel de iluzoriu ca ideea că sufletele celor virtuoși își fac veacul pentru eternitate pe norișori pufoși, cântând la harpe-ngerești. Unul dintre regretele mele cele mai mari e că zepelinul a fost abandonat odată cu dezastrul maiestuosului Hindenburg. De altfel, interpretez ca pe o prevestire faptul că acest dirijabil legendar a fost mistuit de foc nu altundeva decât în Statele Unite. Dacă mi-aș putea alege sfârșitul, atunci aș vrea să mă întorc în 1937 și să mă-mbarc pe această cetățuie aeriană ce rezumă atât măreția, cât și instinctul mai degrabă adolescentin de autodistrugere ale poporului german.
        Privea în jur puțin îngrijorat. Nu prea reușea să le trezească interesul tovarășilor, ocupați să-și butoneze telefoanele sau să-i oprească din baletul lor pe cei câțiva chelneri ceremonioși pentru a mai agăța câte un pahar plin. În vremea asta, în partea cealaltă a curții se adunase un alt grup, mai numeros și cu siguranță mai jovial, către care câțiva dădeau semne că ar da să migreze. Hemoragia trebuia oprită din timp, așa că improviză încercând să obțină reacții:
        – Gândiți-vă că cele mai mari avioane ale timpurilor noastre au o autonomie de zbor de 15000 de kilometri, deci pot străbate cerul cam paisprezece sau cincisprezece ore. Doar jet-urile americane fără pilot pot zbura o zi întreagă, dar intrăm deja în logica unei lumi vidate de elementul uman, iar despre asta prefer să nu încep să vorbesc... Cea mai puternică și mai semnificativă lecție în legătură cu dimensiunea mistică a catastrofei aviatice e dată, prin violența totală a actului în care se abandonează, de către kamikaze. Experiența lor e mult mai elocventă decât a astronauților de pe Challenger sau Columbia, a căror moarte nu e cu nimic mai glorioasă decât a cuiva decedat într-un accident de mașină. Amintesc lucrurile astea fără să uit prăvălirile din înalt ce au în Phaeton sau în Icar niște precursori mitologici la drept vorbind destul de ridicoli...
        Se lăsă pe un scaun de răchită, scoțând dintr-un buzunăraș o sticlă de Stalinskaya din care luă o gură, stilul smuls, apoi se redresă încheind:
        – Da, ceea ce se înalță, se prăbușește negreșit – o știu cel mai bine delfinii, balenele, cașaloții, adevărații stăpâni ai planetei albastre: ei sunt cei dintâi ajunși la sateliții și la rachetele căzute de pe cer, la cabinele depresurizate ai căror ocupanți au ars la intrarea în atmosferă, aceste vietăți care și-au păstrat neștirbite instinctele, înțelegerea naturală pe care noi am pierdut-o, privesc primele prin hublouri, ating corpul fumegând al navetelor, mângâie conturul de metal topit, panourile și cablurile termorezistente, va fi fiind și compasiune acolo, dar presimțirile nu le-au înșelat niciodată: și în asta e tot mâna omului, deci a morții.
        Din expunerea îmbârligată a lui Ovidiu, Grigore, care tocmai revenise lângă grup cu un spliff demn de un jamaican pus pe treabă, reținuse doar cașaloți, depresurizat, instincte, ating și cabluri, iar în capul lui începuseră deja să se pună în funcțiune circuitele care conduceau de obicei la câte un poem jucăuș, simplu și autoironic pentru care ceilalți, după caz, îl invidiau sau îl admirau necondiționat. Grigore îl privi distrat pe Ovidiu, care se îndrepta către laptop, lămurit că totuși Cazimir avusese dreptate și că discuția pe care o inițiase nu avea flow din cauza muzicii, și îl întrebă pe cel mai serios ton posibil: „Auzi, Ovidiu, tu ai citit Ochiul căprui al dragostei noastre? Crezi că se merită?”, după care aprinse coziașul fără să mai aștepte un răspuns.
        Dinamica grupului se schimbase complet în doar câteva minute, iar când își făcu intrarea Ciurtin erau aproape toți tolăniți pe scaunele de grădină sau pe iarbă, visători și cu gândurile fărâmițate în aerul înserării.
        Era momentul ca Demetriade să coboare pentru a-și întâmpina oaspetele cel mai așteptat. Însoțit de soția lui, Ciurtin părea într-o dispoziție excelentă. Până când filatelistul încuie biroul și coborî scările, cei doi îi salutaseră deja pe prietenii și cunoscuții ajunși înaintea lor, făcuseră cunoștință cu Adelman, iar el îl recunoscuse într-unul dintre chelneri pe-un fost student dinainte să părăsească postul de asistent de la Universitate.
        – Bine ați venit, domnule Ciurtin.
        – Dragă domnule Demetriade, ne-ați făcut o primire de gală. Iar locul acesta ascuns de privirile lumii e o oază. Știți, sunt aproape douăzeci de ani de când trec pe Sfântul Silvestru ba dinspre Armenească, ba dinspre Popa Petre, și mereu am fost dornic să știu cui aparține această casă admirabil întreținută și, aș spune fără să exagerez, de o desăvârșită discreție. Ați ținut ascuns că sunteți ducele de Carcassonne al Cartierului Armenesc.
        – Sunteți prea generos cu un bătrân ușor impresionabil.
        – Impresionabil, dumneavoastră? râsul lui Ciurtin răsună în întreaga grădină. Dumneavoastră sunteți un personaj dintr-un roman pe care Culianu nu a apucat să-l mai scrie.
        – Nu pot decât să sper că asta-i de bine. Dar, apropo de comori ascunse, nu mi-o prezentați pe soția dumneavoastră?
        – Desigur, desigur, unde mi-e capul? Corina, te rog să mă ierți, și dumneavoastră la fel. Maniera în care am fost primiți m-a făcut și mai neatent decât sunt de obicei... Soția mea, Corina Ciurtin.
        – Încântat să vă întâlnesc. Alexandru Demetriade.
        – Soțul meu mi-a vorbit despre dumneavoastră.
        – Chiar așa? Da, trebuie să admit că primele noastre întâlniri au fost pentru mine destul de neobișnuite.
        – Fiți pe pace, cu Damian nimic nu e tocmai obișnuit.
        Firească și plină de grație, Corina zâmbi complice cu zâmbetul geamăn al lui Damian și făcu doi pași într-o parte, atingând tandru, ca din întâmplare, mâna soțului ei. În jurul lor se strânseseră Cazimir, Ovidiu, Miriam, Grigore, Ligia, Miron și încă vreo câțiva pe care Demetriade nu îi reținuse.
        – Cred că acum vă pot spune bun venit tuturor. Sper că nu mi-ați simțit lipsa, aveam câteva treburi urgente de rezolvat sus. Adelman, toarnă-mi și mie un pahar de prosecco.
        Adelman se execută, iar Demetriade își întoarse capul către Ovidiu, pe care-l studiase cu atenție de la fereastră, ascultându-i tiradele îndrăgostite de sine. Îi întinse o mână fermă:
        – Iată că ne revedem, domnule Comârzan.
        Deja pe jumătate beat, Ovidiu Comârzan își pierduse elocvența de mai devreme și nu mai era atât de înclinat, în fața gazdei sale, către bravade, ci începuse să se gudure, nu fără mici poticneli, pe lângă filatelist:
        – E o onoare să ne reîntâlnim la... în grădina dumneavoastră atât de primitoare. Dacă știam,... dacă aș fi știut că faceți asemenea pre... gătiri pentru noi, cu siguranță aș fi...
        – Lăsați, chiar nu e nevoie. Este plăcerea mea să vă am oaspeți în această seară. Știți, v-am auzit mai devreme, când tocmai mă pregăteam să cobor, vorbindu-le printre altele colegilor dumneavoastră despre dezastrul dirijabilului Hindenburg...
        – Îmi confirmați încă o dată convingerea că nu vă scapă nimic, interveni Ciurtin zâmbind.
        – Întâmplarea face că am ajuns să cunosc destul de multe lucruri despre Hindenburg, de fapt, despre epoca zepelinelor – pornind, desigur, de la munca mea. Dacă doriți, vi le pot împărtăși.
        – Chiar vă rugăm, i se răspunse pe mai multe voci.
        – Dar pentru asta haide să ne facem mai comozi.
        Demetriade se îndreptă spre unul dintre scaunele încă libere – pe majoritatea leneveau cei anesteziați sau nespus de meditativi după al doilea joint, scos parcă din mânecă de Grigore în minutele în care personajele principale ale serii se întreținuseră. Așezându-se, și lăsându-le tinerilor deveniți brusc foarte atenți răgazul să se regrupeze, amfitrionul își reluă povestea:
        – Există o serie de două timbre, de 50, respectiv de 75 de pfennigi, din timpul celui de-Al Treilea Reich. Au fost emise într-un tiraj sărbătoresc, pe 16 martie 1936, la mai puțin de două săptămâni după primul zbor al zepelinului Hindenburg, designat LZ 129. Nava avea să-și primească numele, inscripționat cu roșu în frumoasa scriere gotică pe care desigur că o cunoașteți, de-abia în 24-25 martie, deși comandantul Eckener îl oficializase mai devreme, în timpul primei călătorii, într-o discuție prin radio cu primarul Münchenului, pe când dirijabilul trecea pe deasupra orașului. În partea de sus a timbrelor e scris „Mit LZ 129 nach Nordamerika”. Și, așa cum spunea domnul Comârzan, exact în New Jersey s-a întâmplat teribilul accident. Ceea ce e însă cu adevărat interesant la aceste două timbre e că guma, stratul acela adeziv de pe spate, conținea acid sulfuric. Iar dacă guma nu e îndepărtată, cu trecerea vremii acidul cauzează apariția unor pete cafenii, acțiunea sa corozivă conducând în cele din urmă la dezintegrarea timbrului. Ironic, nu credeți?
        – Impresionant. O punere în abis a tragediei Hindenburgului. Ca o derulare cu încetinitorul, s-ar putea spune, a unei dezagregări prevăzute, doar că de data aceasta provocată de acidul sulfuric, și nu de întâlnirea hidrogenului cu energia electrostatică.
        Ovidiu era mândru că reușise să mențină coerența ultimei fraze și îl căuta din priviri pe Ciurtin, care se uita la el cu multă înțelegere.
        – Dețineți aceste două timbre? mai întrebă Ovidiu Comârzan, ce făcea eforturi vizibile să rămână ancorat în povestea lui Demetriade.
        – Vă imaginați că nu le puteam rata, se găsesc cu ușurință pe piață și au o valoare infimă. Lucrurile mai prețioase legate de Hindenburg sunt însă cele 372 de scrisori și cărți poștale salvate (dintr-un număr de 17000, câte erau la bord în momentul prăbușirii), unele dintre ele sunt pe jumătate arse, precum faimoasa carte poștală a mecanicului Albert Thasler, decedat în accident. Cartea colegului meu Dieter Leder, apărută anul trecut la Meersburg, le documentează până la ultima. Am avut ocazia să particip la o licitație la Düsseldorf, erau acolo câteva loturi de cel mai mare interes... Dar nu am de gând să vă plictisesc cu așa ceva.
        Asistența protestă, reclamând continuarea istoriei, și nu doar din politețe față de gazdă, însă Demetrescu nu dorea să intre în amănunte. Îi invită să se servească – bufetul suedez, căruia Grigore îi dădea deja târcoale de o vreme, cuprins de clasicele munchies ale junkiștilor, era așezat în cealaltă latură a curții, și abunda în delicatese, de la risotto cu fructe de mare, salată de quinoa cu merișoare, escalop de foie gras cu mandarine caramelizate și prosciutto crudo până la tot felul de frigărui fanteziste și un quiche eclectic cu broccoli și caju. Un meniu care l-a făcut pe Grigore să exclame: „Și voi care nu mă credeți când vă tot spun că extratereștrii-s deja aici!”
        Au mai fost deschise câteva sticle de vin și de prosecco, Ovidiu și-a terminat vodca și-a început să îndruge ceva despre decapitări, rețele cu conștiință și mașini care învață să plângă-n limbi moarte, Gringo a rulat la jointuri până i s-au terminat degetele, după care a trecut la treabă Levent, căzut și el la datorie, apoi Cazimir, până când Miriam s-a îndurat într-un final de ei luându-le povara de pe umeri. Cât despre mâncare, mai toți s-au arătat neputincioși în fața acelui belșug insolent din care s-ar fi putut înfrupta cum se cuvine doar o trupă de colecționari ieșiți la lumină după o licitație de două zile și două nopți.
        Rămași singuri, cum priveau soarele coborând peste turlele Bisericii Sfântul Silvestru, Demetriade rupse tăcerea:
        – Mă întrebam dacă e posibil să mă lămuriți în legătură cu un subiect la care mă gândesc de ceva vreme.
        – Firește, în măsura în care am vreo competență în domeniu.
        – Când ați venit, l-ați pomenit în treacăt pe savantul Culianu. Sunt sigur că știți mai multe decât mine despre acesta, trebuie să recunosc că eu îi cunosc biografia și opera la mâna a doua. Am citit foarte puțin, și nu fără sentimentul că nu sunt îndeajuns de instruit pentru a cuprinde toate referințele și implicațiile profunde ale gândirii sale. N-o să vă cer să-mi rezumați teoriile complicate pe care le vehicula, aș vrea să știu ce explicație găsiți enigmei morții sale. În mai '91, când s-a întâmplat execuția de la Chicago, eram întâmplător în America și am citit mult despre această crimă, dar admit că, deși cunosc ipotezele ce-i înconjoară moartea, nu am înțeles nici până astăzi mai nimic. Toate presupunerile peste care am dat mi s-au părut... cum să spun... mult prea convenabile.
        Damian Ciurtin ezitase pentru câteva momente, înainte de a-ncepe să vorbească pe un ton coborât:
        – Într-adevăr, povestea aceasta a fost mai mult decât un fapt divers atroce, cum ar fi spus un scriitor drag mie. Cunoașteți probabil, în linii mari, interesul profesorului Culianu pentru magie și științele oculte, practici în care se va fi inițiat dincolo de cunoașterea rațională și de dimensiunea strict istorică și teoretică a unui domeniu vast, cu ramificări extinse. Fără îndoială, moartea lui va rămâne, în ciuda supozițiilor gregare și a interesului reînnoit din vreme în vreme de tabloide, o taină. Nici doctrina rozicruciană nu a scăpat de trivializare, așa încât astăzi pot fi găsite nenumărate cluburi și confrerii, uneori nimic mai mult decât niște site-uri păduchioase în care tot felul de impostori sau de neghiobi duc în derizoriu doctrina, cu promisiunea inițierii, pentru o sumă oarecare, în misterele și în arcanele cunoașterii oculte... Ca să revin, e posibil ca Ioan Petru Culianu să fi ajuns la un nivel superior al acestui tip de cunoaștere, în care fusese introdus, nu așa cum se mai spune, prin intermediul doctrinelor New Age, ci primind cumva acces la principiile care conduc la dezvoltarea exponențială a facultăților psihice. Este o cale plină de pericole aceasta, și implică schimbări profunde în personalitatea cuiva care a apucat-o-ntr-acolo.
        – Ați afirmat că e posibil să fi primit acces, să fi fost introdus, ce vreți să spuneți prin asta mai exact?
        Deși își păstrase intactă postura, Demetriade era concentrat la fiecare cuvânt al interlocutorului său.
        – Lucrurile acestea nu se învață numai din cărți – iar Culianu le citise pe toate. Mai e nevoie de ceva pe lângă.
        – De un antrenament sau de o disciplină spirituală? De un maestru care să te ghideze?
        – Dacă preferați. E nevoie poate de un psihic fortificat. De un suflet puternic.
        – Cred că vorbim despre un om căruia nu-i lipseau... cum spuneți, dumneavoastră, poeții? – resursele interioare.
        – Nu putem ști... În aceste chestiuni lucrurile sunt ceva mai delicate chiar și decât în poezie, care e deopotrivă o artă a vulnerabilității și a rezistenței. Înclin să cred că binomul acesta elementar nu este însă aplicabil doctrinelor ezoterice. Poate că ceva din ceea ce ajunsese să cunoască profesorul Culianu în explorările sale a condus ireversibil către acest moment. Nu cred că e o prezumție extravagantă.
        Și adăugă, după o pauză în care băuse până la fund paharul pe care-l ținea în mână:
        – Ca o anecdotă, știți care au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus studentului său Argüelles, ultimul care l-a văzut viu, înainte de a se îndrepta către locul în care avea să moară? It's nothing to fear, just a rite of passage”. Sigur, putem presupune că se referise de fapt la examenul pe care lingvistul american – care, apropo, predă azi la Universitatea din Chicago – urma să-l dea, sau că acesta a-ncurcat și mai mult, vrând-nevrând, datele enigmei.
        – Și totuși, doar nu credeți că a angajat pe cineva să-l împuște în cap în toaleta universității?
        – Nici nu aș fi putut spune așa ceva, deși acum că ați pomenit-o, această ipoteză îmi pare mai puțin absurdă decât altele difuzate entuziast în ultimele decenii. Că ar fi fost anihilat de serviciile secrete, că i-ar fi pus gând rău neolegionarii, fosta nevastă sau un amant gelos. Curată gândire de băcani și de chivuțe.
        Schiță un zâmbet vag, care i se șterse de pe chip după numai o clipă:
        – Vorbim despre forme de cunoaștere la care noi doi nu avem acces, decât poate mediat și provizoriu – după care uităm tot. Felul în care structura și compoziția materiei pot suferi transformări prin puterea gândului, proiecții mentale și telepatie, vizionarism, înțelegerea naturii iluzorii a timpului și a spațiului... Îmi pare rău, cu riscul de a vă dezamăgi: nu vă pot furniza o explicație mai concludentă de-atât.
        – Deci chiar credeți că toate aceste... aptitudini ieșite din comun sunt posibile?
        – Pe cât de banalizată a devenit, afirmația că orice e posibil nu își găsește o bază solidă în realitate, nu-i așa? Oare nu suntem învățați că fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, iar mișcarea lor este guvernată de legi obiective? Cunosc persoane credincioase care ar contrazice energic, în ciuda tuturor profețiilor și a miracolelor de care cărțile sfinte sunt pline, ipoteza cunoașterii nemăsurabile. Ce să mai vorbim despre oamenii pragmatici și concreți, categorie din care cred că faceți parte, și pe care de altfel o prețuiesc tocmai pentru că – citez din memorie o expresie a lui Culianu din ultimul său interviu, apărut cu o lună înainte de a pieri – comunică resorturile realității într-un mod plauzibil.
        – Până nu demult, și eu credeam la fel. Am fost educat în spiritul materialismului dialectic, nu că aș fi dat prea mare importanță acestor teorii maculate de o ideologie care s-a văzut ce a fost în stare să producă. Însă toate convingerile mi-au fost zguduite de unele experiențe trăite în ultima vreme...
        Discuția fusese întreruptă de venirea înspre cei doi a unui grup volubil și vizibil amețit. Finalul serii se apropia, iar înainte de iminenta părăsire a grădinii filatelistului, Demetriade l-a luat deoparte pe Damian șoptindu-i confidențial:
        – Domnule Ciurtin, aș dori să mai rămâneți, dacă este posibil, după încheierea ostilităților. Noi doi avem de vorbit mai pe îndelete.
        – Desigur. O să-i explic Corinei și, de îndată ce veți da semnalul, îi voi chema un taxi care s-o ducă acasă.
        – Vă mulțumesc. Înseamnă mult pentru mine.
        Făcu o pauză, trăgând adânc aer în piept.
        – Știți, cred că de acum vă pot spune adevărul. Mai am probabil doar câteva luni de trăit și o dilemă căreia nu reușesc să-i găsesc dezlegarea. Trebuie să împărtășesc cu cineva ce am descoperit în ultima jumătate de an, înainte ca asta să mă transforme într-o stafie.
        – Sunt în întregime la dispoziția dumneavoastră, a mai adăugat cu emoție Damian Ciurtin.
        În Cartierul Armenesc se lăsase o beznă adâncă, prin care cineva parcă ar fi târât de păr un cadavru.

miercuri, 25 iulie 2018

Filatelistul (fragment)


        Începuse cu schimbări aproape imperceptibile, pe care le pusese pe seama vederii slăbite sau pe curioase variații ale luminii, însă oftalmologul îl asigurase că nu i-au crescut dioptriile și că, pentru cineva de vârsta lui, care s-a chiorât toată viața în clasoare, albume și cataloage, ajungând la performanța de a deosebi cele mai subtile diferențe ale filigranelor și vinietelor și de a revela falsurile cele mai bine ascunse, are ochi de vultur; schimbase apoi toate lămpile, inclusiv pe cea cu cuarț, precum și lupa favorită, adusă cu mari sacrificii din Polonia în anii '80, cu una digitală, Vividia UM38, cu LCD, ultraviolete și microscop capabil să mărească de 500 de ori, și totuși simțea că ceva nu e-n regulă.
        Simțea, ăsta e cuvântul, era ceva ce-i scăpa și asta îi dădea un sentiment de nesiguranță pe care nu-l mai avusese din tinerețe, când începuse cu gesturile febrile ale unui începător, cu-nflăcărări și gafe care acum i se păreau caraghioase și impardonabile, să răscolească prin colecții, să descopere cu ochii mijiți tot felul de minunății filatelice, să mângâie delicat dantelúri și să mânuiască tot mai precis penseta, odontometrul și șarniera, să se recunoască legat pentru totdeauna de o lume care îl fascina: aceea a mărcilor poștale.
        Desigur, ca în toate cazurile de colecționari fanatici despre care se poate spune că au ajuns la o măestrie desăvârșită, experiența îl făcuse greu impresionabil, unii dintre cunoscuții săi ar fi spus chiar: blazat, însă tenacitatea de care dădea dovadă era celebră din America până în Singapore, iar flerul și siguranța pe care le arăta cu fiecare ocazie nu lăsau loc vreunui dubiu: Alexandru Demetriade nu era doar un colecționar cu o avere considerabilă, ci și unul dintre cei mai prestigioși specialiști din lume.
        Însă neliniștea pe care o resimțea ori de câte ori scotea din seif timbrul din seria scarabeilor sacri nu avea nimic profesional. Ani întregi îl vânase, iar acum că era în sfârșit în posesia sa, frământarea sporea de la o lună la alta. Fiecare nouă vizită făcută acestei micuțe bucăți de hârtie imprimate destul de grosolan la sfârșitul secolului al XIX-lea era însoțită de o puternică stare de excitație, pe care n-o mai trăise de mult – simțea fluturi în stomac, amețea, ochii i se împăienjeneau și mâinile începeau să-i transpire, se purta, la vârsta la care Goethe făcuse pasiunea pentru Ulrike von Levetzow, ca un îndrăgostit temător și imprudent.
        Și nu era doar atât.
        Cu fiecare nouă incursiune în universul acestui timbru pentru alții lipsit de mare valoare, pe care el îl prețuia însă mai presus de oricare dintre acelea, cu mult mai faimoase și mai scumpe, ce se găseau în colecția sa (cel de 10 centime din 1852, înfățișându-l pe Napoleon al III-lea, „Capul Bunei Speranțe” din 1853, „Pale Dull Purple” din 1904, câteva „Limonka” din 1925, „Fecioara roșie în robă verde” emis în amurgul dinastiei Qing și destule altele râvnite de cei mai îndârjiți colecționari), Alexandru Demetriade se îndepărta tot mai mult de micul imperiu pe care și-l clădise cu perseverență și chibzuială, și al cărei nod și cartier general era vila sa din Strada Silvestru.
        Scufundându-se ceasuri, uneori zile întregi în apele întunecate ale scarabeului, se întorcea tot mai tulburat, mai slăbit și mai nesigur de conturul realității. Încă prea zdravăn și încăpățânat să accepte că experiențele copleșitoare provocate de timbrul egiptean sunt halucinații care ar trebui să-l îndrepte spre un psihiatru, filatelistul își întărise, mai cu seamă în urma tomografiei pe care o făcuse la sfârșitul iernii, credința că numai un ocultist sau un poet i-ar putea înțelege povestea.
        Iar în Ciurtin, Demetriade i-a găsit pe-amândoi.
        Amiciția dintre Demetriade și Ciurtin era, până în urmă cu câteva luni, când începuseră tulburările de percepție, apoi șirul de viziuni chinuitoare și inexplicabile, întru totul improbabilă. Dincolo de preocuparea sa devoratoare pentru filatelie, bătrânul vultur din Cartierul Armenesc nu fusese interesat la viața lui de prea multe lucruri – pe lângă timbre, se întâmplase să adune și stampe, hărți vechi și o colecție destul de însemnată de monede, însă numismatica i se păruse mereu o treabă mai potrivită pentru alții; chibzuit fusese de când se știa, și jonglase magistral cu sume exorbitante, totuși banul în sine nu îl interesa și îi disprețuia la fel de mult pe arghirofili și pe literați. Ultimele cărți de beletristică pe care le citise, în perioada tulbure de după executarea Ceaușeștilor (eveniment care îl lăsase rece – și peste care trecuse ca peste spargerea unei vaze kitschoase), îl convinseseră că literatura română a ajuns pe mâna unor tarabagii obsedați sexual, lucru de înțeles la cineva care alesese să rămână până la șaptezeci de ani holtei, considerând femeile niște ființe mult prea capricioase care nu făceau decât să-l distragă de la munca lui. Acea activitate neobosită îi aducea deja destule satisfacții și provocări.
        Și totuși, ceva se schimbase radical în el. Încercând să se smulgă de sub fascinația implacabilă a timbrului și căutând explicații în zone care nu-i stârniseră niciodată curiozitatea, Demetriade ajunsese la concluzia că trebuie să cerceteze acele cercuri ale Bucureștiului în care ar fi putut găsi oameni înzestrați pentru ceea ce este paradoxal, fantasmagoric și de neînțeles. Pentru filatelist, era o coborâre în subterană. Un gest disperat al cuiva care nu cunoscuse de-a lungul vieții abisurile sau disperarea.
        Așa că pornise în explorarea metodică a celor mai obscure galerii de artă, cenacluri, cluburi cețoase în care forfoteau indivizi notorii pentru extravaganța lor, artiști abonați la ratare, astrologi, teozofi și spiritiști dispuși să-și împărtășească experiențele-limită, practicile neortodoxe și strădaniile de înțelegere a invizibilului. Dar ceea ce descoperise în aceste societăți îl nemulțumea – o sumedenie de farsori și de închipuiți, de savanți îndărătnici și opaci, de poeți haotici care nu căutau sensul urgenței în care trăiau, nu încercau să desfacă ghemul intuițiilor și al nălucirilor la care aveau acces în momentele de grație, mulțumindu-se cu redarea lor în forme ambigue și mult prea estetizate. Îi lăsau cu toții senzația că se risipesc, hrănindu-se din fărâme ale acelei înțelegeri integrale care spera că l-ar putea face să dezlege nălucirile pe care le trăia. Pe lângă mulți dintre aceștia (care îl considerau un personaj deopotrivă impresionant și dubios), părea un ins mult mai curios și mai puțin încuiat decât ar fi sugerat-o biografia sa liniară și austeră. Asta până când îl întâlnise într-o seară, în subsolul mucegăit al unei case vechi de pe Mântuleasa, pe Ciurtin.
        Localul funcționa clandestin, fiind, cel puțin în principiu, un secret păzit cu strășnicie. În realitate, Mescalina era știut de toată fauna de boemi, teoreticieni nihiliști, gnostici de ziua a șaptea, autori geniali cu un deceniu sau două în urmă (purtându-și blazarea și sarcasmul ca pe niște blazoane de mare preț), însoțiți de artiști „emergenți” însetați de glorie, care își făceau stagiatura în vizuina Bestiei. Bestia fiind, în cazul acesta, trăitul la minima rezistență, lipsa de perspective, drama cehoviană derulată cu repetiție, noapte de noapte – și nu stăpâna carismatică a tractirului, Hanna. Aceasta, o femeie puțin trecută de patruzeci de ani, se cam rotunjise și nu mai avea grația de altădată, dar era încă atrăgătoare și pusă pe șotii ca o hangiță dintr-o pictură flamandă. Atentă și iscoditoare, Hanna își domina clientela și ținea o anumită ordine în haosul general. Când avea chef, iar în noaptea în care Ciurtin l-a adus la Mescalina pe Demetrescu și i l-a prezentat pe filatelist, cheful se activase în fosta violoncelistă de la Filarmonică, se apuca să depene povestea scurtei sale cariere, frântă abrupt odată cu incidentul de la Perla, din care își revenise, cu totul alt om, de-abia câțiva ani mai târziu.
        „Mda, cumpliții ani '90, cred că nu mă veți judeca prea aspru că folosesc sintagma asta pretențioasă – pe care, o să vedeți, istoria o va reține întocmai. Totul era permis, dar mai nimic nu era posibil fără doza inevitabilă de mizerie și de sălbăticie. O perioadă în care extazul și nenorocirea au devenit inseparabile, ceea ce a condus, cum era și normal, la încercările cele mai incredibile pentru generația noastră. De-abia ieșiți din adolescență, trăiam în democrație, eram liberi și ăsta era un surogat de fericire, singura îngăduită într-o lume care, pe de altă parte, deversa-n capul nostru tot puroiul netrebnicilor care făceau acum jocurile. Am înțeles repede că libertatea asta câștigată prin moartea câtorva mii de visători și răzvrătiți impusese de fapt absența oricăror reguli și impedimente morale. Pe astea avuseseră grijă să le amputeze moștenitorii ăluia împușcat de Crăciun. Nu mai ajungeam o dată în 2000, când eram convinsă că ceva decisiv o să se întâmple. Că legea celui mai puternic o să fie-nlocuită cu altceva. Nu știam cu ce, poate cu sfârșitul lumii, în definitiv nici asta nu părea o variantă chiar așa de rea. Dar trebuie să înțelegeți că în momentul despre care vă vorbesc, eu ieșisem deja în decor. Mă căutam în locuri în care nu aș îndemna acum pe nimeni s-ajungă. Eram cu desăvârșire pierdută.”
        Filatelistul o urmărea cu atenție pe Hanna, sorbind în răstimpuri din vișinata casei, pe care aceasta i-o turnase cu mărinimie într-o sondă de 400 ml înainte de a se așeza la masă. Demetriade nu era obișnuit ca o femeie să stea pe scaun așa cum stătea Hanna, să fumeze, să bea și să povestească în felul acela hotărât și intens, având grijă totodată să rămână atentă la încâlceala vitală a Mescalinei și să țină în frâu lucrurile din jur cu un fel de neglijență jucată. Pe de altă parte, Demetriade afla despre o lume cu care nu avusese aproape nimic de-a face. Ascultând-o pe Hanna, i se părea că trăise într-un univers paralel, unul ideal și egotist. În universul lui. Pentru filatelist, anii '90 însemnaseră o perioadă de efervescență și de deschidere, în sfârșit avea posibilitatea să bată lumea în lung și-n lat, să pătrundă în colecții la care înainte nu avusese acces, să participe la licitații internaționale, făcându-și intrarea într-o rețea din care nu făcea parte decât elita, aristocrația filateliei mondiale, iar el devenise unul dintre jucătorii cei mai abili și mai respectați. În București, nu-și părăsea casa cu săptămânile, iar tevatura politică și socială o privea ca pe o hârjoană între niște jivine mici, lacome și respingătoare cu care nu avea nici un motiv serios să-și bată capul.
        „Dar să mă întorc la Filarmonică. După ce am terminat prima din clasa mea Conservatorul, m-au luat în orchestră. Focar de cultură națională, instituția ce dă pulsul vieții muzicale românești, un mare bullshit, pe care firește că eu l-am înghițit ca o proastă. Am avut primele ieșiri în străinătate. Salzburg, Lyon, Bratislava, Alkmaar, Verbier. Nu suna rău, în ciuda debandadei totale de-acasă. Visuri mari, planuri, ambiții. În perioada aceea, ca să mă ajung cu banii după moartea alor mei în '95, cântam pe unde se nimerea. Probabil că, până la urmă, la noi n-a fost totul chiar atât de primitiv și de vicios ca în Rusia lui Ielțân, dar lucrurile puteau deveni cu ușurință primejdioase – după cum s-a și dovedit. Am avut de-a face cu tot felul de oameni. Inși influenți, politicieni, nouveaux riches care borau la sfârșitul petrecerilor pe canapelele cărate de la Viena sau din castelele de pe Loara. Niște panarame îngrozitoare, de la primul la ultimul. Și eu – o fetiță de patrușcinci de kilograme îmbrăcată într-o rochie de seară ponosită, cu violoncelul după ea.
        Pe scurt, la una dintre cântările astea, tipii care mă angajaseră – și care făceau afaceri periculoase cu niscai ruși sau ucrainieni – au fost călcați în toiul petrecerii de o trupă de rakeți. N-are rost să vă descriu carnagiul la care am asistat în seara aceea la Perla. Suficient că de acolo m-am ales cu tendoanele de la mâna dreaptă secționate și cu câteva coaste rupte. Mi se tot repeta că am avut noroc, dar eu eram distrusă. Operația, făcută în dorul lelii la un spital amărât de pe Calea Griviței, a fost o glumă proastă, recuperarea a durat enorm. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, pentru mine totul se terminase. Și, ca orice om terminat, m-am refugiat în tot felul de dependențe, din care mi-a luat șapte ani să mă smulg. Pentru a putea deveni jupâneasa de la Mescalina. O legendă vie, nu-i așa, Ciurtin?”
        Râsul sănătos al Hannei nu-i putea ascunde amărăciunea și nostalgia – însă numai atât cât își dădea voie să dezvăluie. Ciocniră, vânturară câteva glume care au mai relaxat atmosfera, după care Ciurtin își începu recitalul. De aici încolo, era seara lui. De la Michaux, cu Mescalina, mizerabil miracol, trecu prin Odobescu, Berlioz și relațiile lui complicate cu opiul și cu Harriet Smithson, apoi sări la Burroughs, a cărui artă de prozator o ridiculiză din numai câteva tușe sardonice. Încet-încet, pe măsură ce barul se golea, era tot mai atent la Demetriade, care scosese toată seara numai câteva propoziții (în fapt, toate niște interogații și paradoxuri impecabil conduse logic și discursiv), se apropia de infatigabilul septuagenar în cercuri concentrice, prin Madame Blavatsky și Nostradamus, Contele Cagliostro, Rasputin și Gurdjieff, amuzându-se astfel să-și încurce comesenii sau să-i trimită pe piste false, făcând risipă de erudiție și umor și în tot acest timp trecând sub tăcere numele adevăratelor sale evlavii, Stanislas de Guaita, Curuppumullage Jinarājadāsa și Jung, despre care știa că va ajunge să îi vorbească filatelistului într-un context diferit.
        Spre zori, după retragerea la somn a Hannei și cu ei încuiați în local (nici o grijă, Ciurtin se descurca de fiecare dată chiar și cu cele mai încăpățânate încuietori), unul dintre poeții însoțitori a simțit că e vremea să pună întrebarea mult așteptată, adoptând ironic stilul ceremonios al celui ce prezida masa, însă asta nu păru defel să-l nemulțumească pe poetul ocultist:
        „Domnilor, la capătul acestor opt ceasuri petrecute în Mescalina, vreme în care ne-am păstrat ținuta aproape impecabilă, iar mințile cam prea laolaltă, să bem, aș sugera, un pahar de Moloko Plus, în varianta Mântuleasa. Sunt sau nu în asentimentul dumneavoastră?”
        Nu a protestat nimeni și, cu toate că Demetriade nu știa exact despre ce e vorba, a suspectat imediat că se pregătea ingerarea unui narcotic, așa că a continuat să privească cu zâmbetul pe buze cele cinci pahare cu lapte aduse pe o tavă fantezistă, sorbind încântat neastâmpărul care îi cuprinsese pe cei patru poeți.
        „Doar nu am adus unul în plus?” mimă îngrijorarea unul dintre ei văzând lipsa de interes a lui Demetriade față de paharul ce-i fusese întins.
        „Nu, mulțumesc, răspunse puțin încurcat. Știți, eu sunt cu timbrele...”
        „Man, ești mai marfă decât am crezut. N-ai măcar câte o jumătate și pentru noi?”
        Însă tânărul și impetuosul Grigore, nelipsit de la mesele care sugerau măcar o vagă promisiune a drogului, fu concediat de Ciurtin cu un singur gest al capului, îndeajuns de scurt și de elocvent pentru ca toți cei prezenți să priceapă că domnul distins și enigmatic ce le făcuse onoarea de a le accepta compania nu putea fi abordat în felul acesta.
        Din dimineața aceea, toți poeții care trăgeau la Mescalina deveniră admiratorii necondiționați ai bătrânului filatelist, pe care începură să-l numească plini de speranță „Prințu' timbrelor”.