L-am mai prezentat o dată pe poetul Petru M. Haș, în
Poesis internațional, nr. 7 / dec. 2011 (puteți găsi portretul pe care i l-am făcut și o selecție din poezia sa de până în 2011 la pag. 14-21). Volumul lui de anul trecut,
Aicea plouă de rupe (Editura Brumar, 2012) este a opta carte pe care o publică
– a patra din ultimii patru ani, dintre care, ce-i drept, două antologii:
Lectura de apoi (2009) și
Preotul din pădurea a patra (2011). Petru M. Haș este și în
Aicea plouă de rupe un poet veritabil și
un meseriaș pe linia unei poezii directe, tranzitive, dezinvolte și (auto)ironice, incomode ca omul Haș, unul dintre șturlubaticii tineri-bătrâni din literatura actuală, un autor inventiv și versatil care ar merita mult mai multă atenție decât a avut parte poezia sa până acum.
val chimic
cel mai bine
e să nu-ți vină
niciodată
nimic
lasă, mă,
ginu-n pace
și țigările,
că mori,
Dumnezeului,
plebeu bătrân
și prost ce ești,
fără poftă
de mâncare
fără
mâncare, dacă ai zice,
de poftă,
ăștia de-acum ar zice
lăsați-l așa
o-ntoarce el să dea bine
au mai
făcut-o unii și-au murit dracului.
Ăsta-i un
zeu durduliu
care toată
ziua mănâncă dulciuri
pe strada
castelului cu
mușina și
zice: mă, să știi,
mușina
ăsta e
cineva. În tinerețe bea vin.
Vin roșu,
credea el că dă bine. Treaba
lui.
Cel mai bine
e să-ți vină să stai degeaba.
Un Degeaba
uriaș cât muntele ăla Tâmpa.
Până mori.
Până cu â din aaaaaaa!
De parcă ai
pica de la etajul șaptesprezece.
Și,
uite-așa, nu mănânci. Îți
pare rău.
Dar să nu-ți pară.
Aproape un
secol te-ai tot hrănit.
Și ce folos.
O dată tot
mori. Fii liniștit.
Ăștia și eu
au să moară. Poate unii chiar știu.
Până la
urmă, peste toți, peste lume,
o să vină
așa, frumos, vânturându-se un pic prin aer
valul ăla
amețitor
un Val
Chimic din cer,
de sulf și
ciocolată amăruie
și o să
amestece totul cu iarba
cu argila,
cu telefoanele, cu
calculatoarele
care au să tot piuie
al naibii și
nimeni n-o să le
mai audă.
Atâta tot. Un
val.
Poate un val
val val val val.
Dar chimic,
băiete, să știi, de tot chimic.
salată
În sfârșit
tot nu sunt
liber
de mic mă
gândeam că
în clasele
mai mari
o să fiu și
eu liber
pe urmă în
studenție
amăgire pură
niciodată
n-am fost eu liber
poate doar
așa
uneori
anapoda am impresia
și mă
gândeam că o să fiu liber
în curtea
spitalului municipal
pavată cu
sânge
au tot căzut
frunze
de prin
septembrie
și mai plouă
și mai cad
noapte de ianuarie
Viața e o
boală de care
te vindeci
greu,
unii mai
repede
alții mai
încet
dar în cele
din urmă tot scapi.
Eram în
cameră doar două persoane
(adică
suntem)
era frig și târziu.
Eu și o
muscă.
Cine știe
cum ajunsese
aici și de
unde. Dar
uite că mai
zboară.
Postări
