joi, 26 ianuarie 2023

Vineri, la Brașov


       Deși eram anunțat pe afiș, n-am reușit să ajung la ediția 50, de acum zece luni, a seriei „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”, pe care am pornit-o împreună cu prietenul meu, Robert G. Elekes, în toamna lui 2015. Voi fi însă la Tipografia (str. Postăvarului 1, colț cu Diaconu Coresi) vinerea asta de la ora 18, împreună cu Olga Ștefan și cu Alexandru Funieru. Olga vine cu ultimele exemplare din prima ediție a cărții pe care i-am publicat-o anul trecut, Resursa, iar Alexandru va citi dintr-un volum la care migălește de zece ani și care va apărea în primăvara asta la CdE Max Blecher. În plus, nu mă voi întoarce în localul lui Valentin Bărbat cu mâna goală, ci cu Îngeriada lui Judith Mészáros și cu „Poesis internațional” 30 (2/2022). Iar întâlnirea va fi condusă de către Robert (pe care-l vom sărbători la 38 de anișori) și Andrei Dósa. O să fie di granda.

 

marți, 10 ianuarie 2023

La Ipotești, de ziua lui Eminescu

 


       Sunt aproape cinci ani (L.E. am fost și-n ianuarie 2020, ca prinț consort al premiatei din anul acela) de când n-am mai ajuns la Ipotești, era-n martie 2018 când am fost invitat pentru un dialog cu Emilian Galaicu-Păun, iar pe 15 ianuarie voi fi alături de Octavian Soviany, cu care voi discuta de la ora 13.30 despre marile secrete ale poeziei (Lucia Țurcanu este cea care ne va modera), iar la urmă vom citi fiecare, atât din neprețuitele noastre opere, cât și din Mihai Eminescu, dacă tot împlinește frumoasa vârstă de 173 de ani.


duminică, 8 ianuarie 2023

Poem


Citesc despre Putin, Kim și Assad
și văd imediat imaginea
de o împovărătoare frumusețe a
găurii negre surprinse de telescoape
la o distanță dincolo de orice înțelegere omenească.

Să vină o gaură neagră morală și selectivă
să-i țină treji până la următorul eon,
studiați de zeci de mii de ochi
(neîndurătoare blândețea lor)
care nu știu cum se plânge și
de ce extragem cu-atâta plăcere
rădăcina extincției,
curată, din osul spulberat și din sânge.

aprilie 2019 / ianuarie 2023

miercuri, 4 ianuarie 2023

Nora Iuga – 92

 

Nu știu ce n-am spus și scris deja despre Nora Iuga în cei aproape douăzeci și doi de ani de când o cunosc. Eram în clasa a XI-a, iar Nora devenise de câteva luni septuagenară, însă părea cu două decenii mai tânără. A fost unul dintre primii scriitori pe care, grație profesorului meu Octavian Soviany, i-am întâlnit, invitată de acesta la Colegiul Național „Mihai Eminescu": o mare șansă pentru mine aceste întâlniri (mi-au rămas foarte vii în memorie alte câteva după-amieze din 2001 cu Adela Greceanu, Constantin Abăluță sau Daniel Bănulescu). Pentru o lectură de poezie pusă la cale de Nora am ieșit prima oară din țară, în toamna anului 2005, și nu oriunde, ci la Viena, orașul la care visasem copios, apoi, un an mai târziu, la Berlin, pe care îl iubește enorm și unde aveam să mă reîntorc de trei ori, mereu cu încântare și, mai ales, cu folos.
După ce am devenit editor, printre primele zece volume din colecția cea mai importantă pe care am pornit-o, „Plantații”, am republicat o carte ce cunoscuse în anii '80 intervențiile grotești ale cenzurii, indicate punctual în această ediție a doua la Piața cerului. Jurnal de bucătărie. Șapte ani mai târziu am insistat și am făcut tot posibilul ca poezia să-i apară într-o antologie ca lumea (masiva Inima ca un pumn de boxeur din 2000 nu se mai găsea pe nicăieri), care a apărut în „Cartier de colecție”, și mă bucur că tocmai Rita Chirian s-a ocupat de Înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea, în care se găsesc selecții bine alese din volume de poezie fermecătoare, precum Scrisori neexpediate, Dactilografa de noapte, Spitalul manechinelor, Capricii periculoase, Fetița cu o mie de riduri.
Cu puțin înainte să împlinească 90 de ani, Nora Iuga a publicat Hipodrom, roman de peste 400 de pagini care venea după Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara și tânărul, Harald și luna verde sau jurnalele ei, strânse în Berlinul meu e un monolog, cărți care o recomandă ca pe o scriitoare de vârf a ultimei jumătăți de secol și cu siguranță cea mai longevivă prezență din literatura română mai veche sau mai nouă.
Alles Gute zum Geburtstag!

vineri, 23 decembrie 2022

Judith Mészáros, „Îngeriada”

 


Am privilegiul să lucrez la antologiile din „Cartier de colecție”, ocupându-mă de câte o carte aproape an de an, de când această serie superbă a pornit în 2016. Au fost până acum Oameni obosiți de Andrei Bodiu (2016), Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (2018), Orgi și altare demontate de Constantin Abăluță (2019) și La întretăierea drumurilor comerciale de Mariana Marin (2021). Tocmai a apărut Îngeriada lui Judith Mészáros, despre care am reușit să scriu, după numeroase ocoluri și ezitări, acest text introductiv ce va însoți excelentele eseuri semnate de Rita Chirian (prefața) și Anastasia Gavrilovici (postfața).


Câteva note despre dispariție, căutare și poezia restituită
Despre Judith Mészáros l-am auzit prima oară vorbind în anii 2000 pe Alexandru Mușina. Nu mai țin minte cum a fost adus în discuție numele ei, însă cuvintele folosite de magistrul A.M. nu lăsau loc de dubii: era invocat unul dintre acei extraordinari poeți uitați care dau literaturii o aură de mister și de insolit ce nu le dă voie celor mai curioși din fire să creadă că știu totul despre aceia care i-au precedat sau că o cartografiere integrală a poeziei dintr-o epocă (oricare epocă) ar fi posibilă. Mușina a pomenit-o pe Judith Mészáros ca pe un secret și o enigmă, cu un entuziasm pe care nu îl profesa decât rareori. Fără să insiste, a trecut cu faimoasa-i vivacitate la alte subiecte, conștient, sunt sigur, că aruncase o nadă cu care măcar unul dintre tinerii de care era înconjurat în acea împrejurare va ști mai târziu ce să facă.
Începând de prin 2011 sau 2012, când i-am citit pe undeva un text-două, poezia Judithei Mészáros a încetat să mai fie un obiect poetic neidentificat și, cu toate că luarea de contact cu acel extras fusese frugală și fugitivă, forța de atracție a torentului discursiv din Îngeriada s-a dovedit irepresibilă. Și totuși, oricât am încercat să ajung la el, volumul din 1993 nu s-a lăsat găsit cu una, cu două. Mai târziu, ieșind dintr-un anticariat bucureștean (unul dintre puţinele în care e posibil să mai afli și altceva decât cărţi cu poze, compendii și atlase, ediţii populare în limba engleză ale unor volume clasice care dau bine în bibliotecă sau comicării de literatură motivaţională), am realizat că e deja o vreme de când caut volumele de poezie ale lui Judith Mészáros, singurul rezultat al acestei mici epopei personale fiind reconfirmarea ideii că un cerc s-a închis și că ne-am întors în locul de unde a început modernitatea. Oricâtă informaţie s-ar genera în flux continuu, oricât de simplu poţi comanda un lucru – un produs – din partea cealaltă a lumii, oricât de încurajator pare gradul de alfabetizare generală a societăţii, o carte de poezie este cam ce era și acum o sută cincizeci de ani: o raritate de preţ pentru pasionaţi, colecţionari și smintiţii de literatură.
Așa încât, atunci când am găsit Îngeriada (sau când în fine și-a făcut drum înspre mine), m-am considerat norocos: o primă parte a căutării se încheiase. La puțină vreme după aceea, am primit în format electronic We all live in a yellow submarine, scanată de o mână ce părea a-mi împărtăși nerăbdarea.
A urmat partea de detectivistică ce viza omul în carne și oase: doream să știu ce se întâmplase cu poeta atât de dăruită și de frământată care scrisese cele două volume-cometă, și în legătură cu destinul căreia am auzit mai multe legende concurente: că s-ar fi călugărit, că s-ar fi sinucis sau că a dispărut la un moment dat fără urmă. Nimeni din Cluj nu-mi putea spune ceva clar. Niciunul dintre cei care o întâlniseră în anii ’90 nu îi era îndeajuns de apropiat încât să mă poată orienta sau să-mi dea măcar un indiciu. Printre colegii săi scriitori, care de-abia se intersectaseră cu Mészáros în cei câțiva ani cât a fost activă și s-a mai arătat în diverse contexte literare, părea a exista un consens că pe autoarea Îngeriadei o înghițise pământul. Tot ce-am putut afla a fost de pe câteva site-uri ce rostogolesc aceleași câteva informații biografice: că Judith Mészáros (absolventă de Matematică-Informatică în anii ’80) ar fi lucrat ca cercetător științific la Institutul de Tehnică de Calcul, filiala Cluj (pun asta în relație cu o carte din 1996, Turbo Prolog 2.0: Ghid de utilizare, care îi poartă semnătura), după această dată fiind imposibilă reconstituirea traseului său.
În noiembrie 2016, numărul 18 al revistei „Poesis internațional” s-a deschis cu un Portret dedicat Judithei Mészáros, în care am făcut o selecție concludentă din cele două volume, însoțită de câteva referințe critice și de eseul Ritei Chirian, „Despre evanescențe și alți demoni”. Trei ani mai târziu, în numărul 24 (2/2019), am publicat un eseu al Anastasiei Gavrilovici – care este născută după apariția cărților reluate în ediția de față –, intitulat „Recluziunea lui Judith Mészáros”. Două texte care se regăsesc la începutul și la sfârșitul acestei integrale poetice, reflectând două perspective critice ale unor scriitoare ce aparțin promoțiilor de după 2000.
Plănuiam în a doua parte a deceniului trecut să scriu un volum cu titlul Numere de dispariție, care urma să cuprindă o serie de texte despre scriitori care au avut un start eclatant, alegând, după o perioadă intensă și zdruncinătoare, tăcerea. Anonimatul. Retragerea din lume. Care sunt resorturile intime ale unei asemenea decizii, ce decepții, boli sau sfâșieri lăuntrice împing pe cineva făcut pentru a scrie să renunțe la această vocație? Ori poate că scrisul renunță la cei care au ars prea repede și cu o violență extremă? Îi aveam, desigur, în minte pe Hölderlin și pe Robert Walser, iar din literatura română recentă pe Alexandru Monciu-Sudinski și pe Judith Mészáros – ale căror debuturi, Rebarbor, respectiv Îngeriada, au fost excepționale –, cei doi făcând la distanță de un sfert de secol câte un număr de dispariție spectaculos și insondabil. Nu am scris această carte – poate că o voi face cândva –, însă Îngeriada, apărută acum în „Cartier de colecție”, îmi răscumpără măcar în parte șovăielile.
Cât privește poemele inedite de după We all live in a yellow submarine: ele au apărut într-un număr din 2002 al „României literare” și stau sub un titlu cel puțin neobișnuit, „Ion Paul Sebastian”. Îndrăznesc să ofer o explicație, poate riscată – însă pentru aceasta e necesar să deschid o paranteză.
Când am reușit în cele din urmă să-i dau de urmă lui Judith Mészáros (prin intermediul criticului Dan-Liviu Boeriu, care locuiește la Salonta), am aflat numărul ei de telefon (bibliotecarele de la Biblioteca Municipală o cunoșteau – și s-a adeverit astfel că poeta Îngeriadei trăia retrasă în orașul natal). Au urmat câteva schimburi stranii de mesaje – nu dorea să vorbim la telefon, ci doar să ne scriem, motivul invocat fiind că nu aude –, în care J.M. mi-a transmis că nu mai scrie poezie, ci s-a dedicat prozei, pe care o semnează Ion Paul Sebastian. Am făcut atunci legătura cu grupajul de la începutul secolului: am bănuiala că trimisese „României literare” cele cinci texte cu acest heteronim masculin, însă redacția nu a înțeles sau nu i-a acceptat deghizarea. Ce a urmat este întristător – cu toate că am mai sunat-o și i-am tot scris, nu am mai primit niciun răspuns, explicația fiind că a fost internată la Spitalul de Psihiatrie Nucet, unde se găsește (dacă veștile pe care le-am primit de curând sunt exacte) și astăzi.
Judith Mészáros – poetă unică în toată literatura noastră de după 1990, cu un destin contorsionat și dramatic, are acum parte, in absentia, de o revenire pe deplin meritată. Reluarea integrală a celor două cărți pe care le-a publicat ar putea însemna redescoperirea cuiva care a ridicat în tot scrisul său problema unui rău profund al umanității noastre strivite de Istorie și Societate, căruia Mészáros a încercat să-i țină piept printr-o scriitură tumultuoasă, de un brav și apăsat eticism. Știm de la toți marii poeți care este prețul plătit pentru o asemenea înfruntare.
Efasată (nu avem decât o fotografie a sa, în care chipul apare mătuit, îl poți doar ghici din contururile tremurate, ivite ca din spatele unei cortine de gheață murdară), diminuată, pierdută, Judith Mészáros este, în cele din urmă, o învingătoare.

vineri, 16 decembrie 2022

George Geacăr, definitiv

 


La aproape șapte ani și jumătate de când George Geacăr nu mai e (ce straniu, încă, să scriu asta), a apărut la CDPL nu ești în siguranță, care conține cam 300 de poeme, dintre care o cincime postume.

Poezia scrisă de Geacăr după 2009-2010 mi-a plăcut, cu toate păruielile noastre online din vremea Club Literar. Ultima oară l-am văzut la Târgoviște, foarte slăbit, am făcut o dublă lansare – el cu zoom. gaura de vierme, iar eu cu cobalt. Nu aș fi recunoscut asta acum cincisprezece ani, când eram la cuțite, dar a fost un tip de ispravă – și, în plus, un scriitor în stare de surprize remarcabile. Păcat că nu a mai avut la dispoziție măcar 5-10 ani.

sâmbătă, 10 decembrie 2022

Institutul Blecher, ediția 269 – ultima din 2022



 

       Cu lecturile lui Moni Stănilă (din Ofsaid) și Mitoș Micleușanu (din Făină de oase, carne de tun) s-a încheiat aseară Institutul Blecher pe anul ăsta. Am organizat paisprezece întâlniri în patru luni (cincisprezece dacă pun la socoteală și lansarea cărții lui Bogdan Suceavă despre Dan Barbilian/ Ion Barbu, care a fost un eveniment distinct), ceea ce cred că e un record chiar și pentru noi. Cred că o să-mi iau inima-n dinți să fac un bilanț și să aflu câți scriitori au citit „la Blecher” din toamna lui 2009 până azi.

       Rezumând, în sezonul acesta au citit treizeci de autori, dintre care doi bulgari, Aksinia Mihailova și Ivan Hristov, o macedoneancă trăitoare-n Slovenia, Lidija Dimkovska, iar ediția 264, în care am lansat antologia de poezie germană Salutare, barbarilor, i-a avut ca protagoniști pe Manuela Klenke și Joachim Umlauf. Mitoș Micleușanu a citit de două ori, înainte și după apariția antologiei prezentate aseară.

       Institutul Blecher are 13 ani și aproape 3 luni și se simte, după dificila perioadă a pandemiei (când am făcut 20 de ediții online ce râmân separate de acestea 269 făță-către-față), mai bine ca oricând. Ne revedem prin februarie 2023.