luni, 27 martie 2017

mihók tamás, „cuticular”


Mihók Tamás nu este, cum am auzit pe cineva spunând, un caz în poezia românească de azi. Împreună cu Andrei Dósa și Robert G. Elekes, Mihók a reușit, după 2010, să șteargă niște linii de demarcație aparent inevitabile: faptul că acești tineri autori născuți după 1985 scriu poezie în românește, care nu e limba lor natală  fiind oricând recomandabili printre protagoniștii literaturii celei mai noi , contrazice un set de prejudecăți culturale cu rădăcini ce coboară în premodernitate. Relația complicată dintre români și maghiari, impresia autoindusă a unei incomunicabilități între cele două culturi vecine, absența numitorului comun, lipsa ostentativă de interes, nenumăratele contracții socio-istorice dintre popoarele statornicite în Ardeal au închis de-a lungul vremii prea multe porți. Este o pierdere ce se cere de multă vreme reparată, iar într-un viitor eliberat de meschinăria rivalităților etnice, de parada goală și atât de inutilă a naționalismelor, de afirmarea propriei identități în pofida celuilalt, deficitul de respect și desconsiderarea reciprocă vor părea nu doar absurde, ci și extrem de contraproductive. Până atunci, un rol important în întreținerea acestor punți îl au poeții. Că Dósa a tradus anul trecut o antologie a tinerilor poeți maghiari din Transilvania, că Mihók a transpus în maghiară volume de Constantin Virgil Bănescu și Radu Vancu (Zidul de mătase, respectiv Frânghia înflorită), iar acum pregătește o antologie de poezie tânără românească în curs de apariție la Budapesta sunt evenimente greu de neglijat. Mai mult, cuticular, la care am lucrat ca editor împreună cu Tamás cam opt-nouă luni, și astfel am văzut-o trecând prin tot felul de transformări și de reașezări tectonice, a apărut mai întâi în Ungaria, sub titlul cuticulum vitae. Dacă nu greșesc, de la Sándor Kányádi, poet bilingv cunoscut ca un important nume al poeziei maghiare postbelice, nu am prea mai avut exemple similare. Dar iată-l acum pe orădeanul Mihók Tamás, un poet energic și mobil, ale cărui calități încep să se dezvăluie cu claritate în cuticular.


Mihók Tamás, cuticular
Casa de Editură Max Blecher, 2017
colecția „Plantații”

vineri, 24 martie 2017

Institutul Blecher 147



Și a fost, chiar și fără mine, așa. Mișto Mihuț. Am răsuflat ușurat.



vineri, 10 martie 2017

Sfârșitul tuturor profețiilor


Noapte bună activism anacronic, intenții mărinimoase
deshidratate în frig digital, dinozauri cu creastă
rânjind la lună din găoacea de chihlimbar,
noapte bună masculi alfa și manipulatori ai informațiilor
                                                                                 virusate,
noapte bună patrioți de circumstanță, arhiviști miopi,
contabili obsedați de gena nemuririi
noapte bună bonzi și moguli, cămătari fataliști și turiste ale
sacrelor centre de înfrumusețare, noapte bună
fermioni, noapte bună viteză
și vouă plăcuțe de frână care nu ați folosit la nimic,
noapte bună.


din volumul în pregătire
douăsprezece secunde până la dispariția luminii

miercuri, 8 martie 2017

Radu Andriescu și Sorin Catarig la Casa de Editură Max Blecher


Am scris despre asta la începutul anului pe site-ul semnebune.ro, însă lucrurile s-au clarificat în ultimele săptămâni: Casa de Editură Max Blecher va avea la târgul de carte Bookfest, de la sfârșitul lunii mai, șase titluri noi (pe lângă nr. 19 al revistei Poesis internațional), la care e posibil să se adauge un al șaptelea, publicat în coeditare cu Fundația Triade a doamnei Sorina Jecza. Dintre acestea, primele care apar, în martie, sunt Gerul dintre ei, de Radu Andriescu și În răstimpul dintre două plecări. Ghid practic pentru străbaterea nopții, de Sorin Catarig. Amândoi sunt la a doua carte pe care o publică la Max Blecher. Le mulțumesc lui V. Leac, respectiv O. Nimigean, pentru lecturile scrupuloase la care au supus cele două volume, și lui Daniel Ursache pentru ilustrații și pentru bărcuța lucrată cu migală de pe coperta volumului andriescian.


Radu Andriescu, Gerul dintre ei
Casa de Editură Max Blecher, 2017
Colecția „Plantații”

Numai atât cât este absolut necesar sugestiei. Revelaţii care stârnesc curiozităţi familiale instabile, farse ale conştiinţei când corpul este detaşat de acţiunile fizice. Naratorul se plasează întotdeauna la o distanță confortabilă, reușind să evite cu ușurință sentimentul compasional, de care alții au abuzat cu succes. Obiectivism și realism senzorial sunt două mobile esențiale care însoțesc cititorul în interiorul fantomatului.
Atunci când ești conștient că orice dorință devine iluzie te întorci în timp, încercând să retrăiești acolo acele scurtmetraje pe care doar memoria ți le mai poate oferi. Sunt pagini care trebuie înțelese și dintr-o perspectivă stiințifică: dispariția absolută nu este posibilă, sau altfel spus nu murim cu adevărat niciodată. Mulți vor fi nervoși după  primele pagini, unii chiar vor renunța, dar odata ieșiți din proximitatea confortului caustic sentimentul critic dispare, lăsând loc placerii ușor melancolice, amintindu-ne că suferința ne dezvăluie acea zonă obscură de care nu vrem să știm. Multe din poemele acestei cărți sunt fotografii care ţi-au creat cândva vagi senzaţii de fericire, consumată în natură, alături de nişte intelectuali anonimi.” (V. Leac)


Sorin Catarig, În răstimpul dintre două plecări
(Ghid practic pentru străbaterea nopții)
Casa de Editură Max Blecher, 2017
Colecția „Plantații”

„Sorin Catarig, una dintre cele mai discrete prezențe din literatura care se scrie azi, revine după aproape șase ani de la Frigul ca remediu pentru bărbații singuri cu a patra sa carte, în care își face jocul cunoscut acelora care l-au citit și îl prețuiesc. El este un autor din familia lui Mircea Ivănescu, dar și un fin cunoscător al prozatorilor din Școala de la Târgoviște, autoironic, inteligent și rafinat fără să devină vreodată pretențios sau emfatic. Găsesc deopotrivă stenică și încurajatoare seriozitatea și constanța acestui autor greu de încadrat, care păstrează afinități subtile cu Radu Andriescu sau Iustin Panța, iar titlul noii sale cărți mă duce cu gândul la atmosfera de intimitate tensionată a literaturii lui Peter Handke.” (Claudiu Komartin)

duminică, 5 martie 2017

Lectură la Viena. Verse aufs Trommelfell


Începând cu 1 martie, sunt la Viena pentru o lună, rezident KulturKontakt, undeva în districtul 11. Marți, pe 7 martie, de la 7 seara, voi avea o lectură la Literaturhaus Viena (Zieglergasse 26A), împreună cu poeta Sophie Reyer, eveniment moderat de Robert Prosser. În sfârșit nu mai sunt eu cel mai tânăr din program... Lectura are și un titlu, a fost destul de neașteptată alegerea gazdelor mele, fiindcă au luat două versuri din filme diferite  unul din Un anotimp în Berceni (scris prin 2008), celălalt dintr-un poem ce se va regăsi în cartea pe care o pregătesc (tradus de către Daria Hainz pentru lecturile pe care le-am avut aici anul trecut; îi mulțumesc încă o dată Dariei, care-i atât de răbdătoare cu scrisul meu). A ieșit așa: Hoffnungsvolle Einwanderer. Verse direkt aufs Trommelfell (Imigranți plini de speranță. Versuri direct pe timpan). Dacă aveți drum prin zonă, sunteți bineveniți.


#

halb Licht halb Dunkelheit
raffiniert und manchmal
bequem wenn du willst
kannst du alles ignorieren was hier ist
oder du kannst lange nachdenken über
die Dynamik einer Exekution
eine Endlosprojektion
auf die dünn gewordenen
Gefäßwände der Aorta

diese Leute werden glauben
dass es um Sex geht
während du doch nur runde und kalte
aus dem Weltraum gefallene
Pillen von mir willst
und nicht einmal eine Berührung
weder Mitleid noch Ekel
weder Anfang noch Ende
so als hätte es mich gar nicht gegeben


Aus dem Rumänischen von Daria Schnut-Hainz

marți, 28 februarie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Ion Caraion



Ion Caraion (1923-1986)
pseudonimul lui Stelian Diaconescu, născut pe 24 mai 1923 în satul buzoian Pălici. Foarte precoce (încă elev de liceu), Caraion fondează la Buzău, împreună cu Alexandru Lungu, caietele „Zarathustra”, din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie 1941. Ajuns la București, în plină perioadă de afirmare a unei generații eclatante, I.C. e secretar general de redacţie la revista „Lumea” a lui George Călinescu, şef al biroului de presă la Editura Fundaţiilor Regale, editor, împreună cu Virgil Ierunca, al revistei „Agora”. Debutează la 20 de ani cu Panopticum (Editura Prometeu, 1943). După apariție, cartea e interzisă și confiscată din librării. Urmează Omul profilat pe cer (Editura Forum, 1945) și Cântece negre (Editura Fundațiilor Regale, 1947).
Condamnat în 1950 pentru „instigare”, a stat cinci ani în pușcărie (trecând pe la Canal, Minele de la Cavnic și Baia Sprie); la 26 iunie 1958, este din nou arestat și condamnat la muncă silnică pe viață (Caraion susținea că a fost condamnat la moarte, însă nu există nicio dovadă scrisă în sprijinul acestei afirmații) pentru spionaj, trădare de patrie și uneltire împotriva orânduirii de stat, sentință comutată ulterior (în 1963) la 25 de ani de muncă silnică; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964 (deci cu mai puțin de un an înaintea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) este eliberat, în urma decretului de grațiere a deținuților politici.
Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („Artur”. Dosarul Ion Caraion), iar în 2006 apare volumul Cazul „Artur” și exilul românesc, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion. Surpriza este totală, arătându-l pe Caraion ca pe unul dintre cei mai siniștri delatori (unul plin de vervă, înflorind stilistic în turnătoriile sale, de multe ori uluitoare prin fervoarea cu care e pornit să compromită și să murdărească). Omul care a cunoscut pe pielea lui ororile totalitarismului, cât pentru mai multe vieți, ajunge să comită ceea ce părea imposibil de imaginat, mergând până la trădarea prietenilor din tinerețe. Între 1966 și 1981, I.C. este foarte activ, încercând să recupereze hiatusul de aproape douăzeci de ani. Cărți pentru copii, volume de eseuri (dintre care cel mai cunoscut rămâne Bacovia, sfârșitul continuu, din 1977) și numeroase cărți de poezie, printre care: Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtița și aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1980).
În 1981, fuge din România și se stabilește la Lausanne, unde își trăiește ultimii ani de viață în frământări și publică volumul de interviuri și pamflete Insectele tovarășului Hitler (1982). După decembrie 1989, apar volumele postume Apa de apoi – poeme din exil (1990) și Poezii arestate (1999), antologia Dragostea e pseudonimul morții (1997), precum și anonima Antichitatea durerii (2005, ediție îngrijită de Nicolae Țone).



Cangrenă


Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi,
oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi,
orașul-idee, orașul-cangrenă, oraș adormit
mai înainte de cuvântul sfârșit.
Oraș în care e-o grăniță care se târăște pe brânci, care fură
cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură
orașul prin care n-am mai fost, oraș în care murim
fără parabola intrării în Ierusalim.
Oraș cu heleștee, cu sanatorii, cu depărtare
orașul-protestare...
Nici luna, nici câmpul, nici râul
nu-și tremură grâul
prin tine
oraș-pământ, oraș-plictiseală, oraș-mărăcine
cu liniștea ruptă, cu disperare, cu câini
împotmolit de cicatrice pe mâini.
Atât:
cenușiu, moarte, urât,
sârme, opac...
– Și mâine dimineață – descompuși – pornim, iarăși, la atac...



Coșmar


Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi
cu unghiile, cu ghearele, cu dinții cât o seceră.
Șrapnelele ne-njură; curg apele dense cu oloi
extras din greabănul cu vinețeală caldă. Ne degeră.

Se mai deschid ușile, mai zbârnâie-o clanță, un pat.
Improvizările astea primitive au ajuns infirmerii și spitale.
În fiecare noapte visăm jivine, tranșee, scuipat
cu sânge... Doctorii se uită la noi ca la un pachet cu
                                    resturi sau ca la o pereche de sandale.

Ni-s obrajii galbeni în toate zilele, mâinile fierte.
Halucinăm. Unii – mai sănătoși – râd, țipă să tăcem.
De unde să mai cumpărăm liniște? Ne huie capul.
N-are decât să ne certe
și medicul și surorile de caritate... Tot o să se facă inima asta,
                                                            până dimineață, ghem.

Nu sunt, dar vedem pisici negre cum urcă pe ziduri;
salcâmii năvălesc înăuntru, căpițele de fân se aliniază
– înțeleg: trebuie c-au ieșit apele din matcă, ne-au invadat
                                    celulele, ne-au tatuat frunțile cu riduri,
de aceea am eu febră, iar fauna și flora, disperate se refugiază.

Îmbrăcați-vă repede! (Nu mai interesează dacă v-ați făcut
                                                bocancii sau ați luat concediu...)
Vom evada prin creștetul casei într-un platou fără gloanțe
                                                                                    și lacune.
Nu există momentan nici un alt remediu,
ascultați-mă, decât halucinațiile cu somnalin și-n vinele
                                    brațului drept o neîntârziată efuziune.

Camarade, te uiți la mine sașiu, c-un ochi de erete.
Poți să scrii acasă că nu mai sunt – puțin mă doare.
Ceea ce ar trebui să înțelegi, dacă mai ești om: că mi-e sete
și azi-noapte, pe când voi dormeați, mi s-au desfăcut bandajele
                                                            de la ambele picioare.

Seara intră în dormitoarele anemice trecând cenușie-n pervaz;
n-aș compara-o pentru nimic în lume decât cu o cutie de vată,
în mijlocul acestui U.R.S.S. care miroase a tinctură de iod
și a spută de gaz
și pe unde carnea mea ciuruită bea fără nici o emoție în
                                                fiecare după-amiază apă oxigenată.

Țipătul pe care l-am auzit acuma nu mai este al unei mame;
                                                            miroase a cocs, a gudron.
Dacă privești atent – flacoanele cu doctorii s-au spart în noi
                                                                        la orice minutar.
Mi se pare că se clatină ferestrele, că dușumelile s-au
transformat în poligon,
pe când totul e un fapt divers: părăsim casele și ne depărtăm
                                                            de front într-un tren sanitar.



Cartierul din fotografie


În 1939 – ce toamnă!
Refugiații polonezi umpleau șoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă
                                                                        a ucis-o
și-am colindat toată ziua orașul.

Casele au dansat fantastic
și trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Ploua cu stropi mari ca niște viermi de argint.
De jur împrejurul nostru călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul
                                                                        din piață
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 – ce toamnă!
Mă urmărea imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniștea complotul sceleraților împușcați în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

Cine-ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?
Cine-ar fi bănuit că-n cutiile de joc ale copiilor
părinții pregăteau gloanțe pentru un nou război?

Aclamat de generozitatea de a fi singur
vizitam dimineața partea aceea de târg unde fusese circul
                                                                        primăvara
și unde în întunericul și cimentul orașului
mi se părea
că fetele mor de vreme ca niște sărbători neterminate.

Ce toamnă!
Refugiații polonezi umpleau șoselele,
femeia cu obrazul de lipie a trecut calmă prin piață,
dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

Într-o după-amiază frumoasă ca un han de provincie
au fost traversate granițele Olandei...
țăranii care veneau de la sate
au întors căruțele la barieră;
– strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.



Caseta cu inimi de fosfor


Fiindcă niciodată n-am venit să vă strig
fiindcă niciodată n-ați venit să mă căutați
vă aclam, vă trâmbițez
− eu n-am aclamat pe nimeni niciodată –
voi sunteți cei dintâi cărora vă dau inima mea
inima care absoarbe, care respinge
toate conflictele, toate aventurile
inimii mele ca o bască de fosfor,
cu un triunghi de durere,
ca un circ de la tropic, devastat,
vi le dau.

Fiindcă niciodată nu v-am adus mesagii,
fiindcă niciodată nu v-am promis nimic
(așa cum nu mi-am promis mie, niciodată, nimic)
vă exalt, vă număr
sunteți
vă simt
și de aceea dau la o parte lucrurile
cu care voi ați venit în atingere prin sângele vostru,
dau la o parte masca
pe care o vindeți și-o cumpărați în fiecare dimineață
și vă vorbesc.

Eu vin în numele vostru
− în numele vostru au venit toți și-au plecat;
eu vin în numele durerii care trece prin aer,
care se simte la masă, în ciorbă,
eu vin în numele energiei care circulă
prin toate cercurile și arterele pământului, într-adevăr liberă;
eu vin în numele poeziei pe care n-a scris-o nimeni,
pentru că fiecare s-a temut de el însuși,
în numele meu vin (cel care n-a promis nimic, nimănui, niciodată)

și vă proclam:
vă urăsc.
Pentru că îmi sunteți aproape,
pentru că semăn cu voi
pentru că urăsc și vreau să distrug toate lucrurile care îmi
sunt aproape și care seamănă între ele,
și de aceea
dau la o parte masca
pe care voi o vindeți și o cumpărați în fiecare dimineață –
și vă vorbesc.

E timpul.
Ascultați.
Să azvârlim tot ce avem cenușiu în noi.
În seara asta vom face curat
prin odăi
de la un capăt la altul.
Vom vorbi de la om la om
(pe nerăsuflate vom vorbi)
să năvălească vorbele din noi până-n tavan.

Uite: nu-i așa c-o duceți mai bine acuma?
e drept, nu se prea găsesc bunătăți, cereale –
lipsește bucuria. S-a terminat pâinea. Dar trăim.
„Au mai fost împușcați ieri șapte!” – zic unii.
E puțin. Dacă stai să te gândești: numai o lună!
Încolo sângele e bun, dospește.
Grâul moare în el ca-ntr-un amazon,
dar o să ne-mpăcăm. Ce frumusețe!

Prin culoarul acesta trece în fiecare zi o bătrână
cu piciorul sucit ca o fotografie proastă;
când te uiți la ea seamănă c-o rochie întoarsă
și toată strada are atunci aspectul unui bal.
Ce frumusețe!
Aș face toată ziua scrisori să le trimit oamenilor;
nu-i așa? – o duceți mai bine acuma.
O să construiți docuri, fabrici, garaje,
să-nvețe pământul cum trebuie să fie frumos,
să-nvețe copiii cum trebuie să fie veseli,
să afle savanții ce puternici am fost noi și ce mândri.
O să construiți, o să înălțați, o să călătoriți,
o să scrieți despre câte se fac
− ce frumusețe!

Uite că vorbim de la om la om
și să ne uităm unii în ochii altora;
nu-i așa că unii murmură?
o să-i învățăm noi! – ziceți.
Băiete.
pune caii! Vreau să dau o raită prin piață...

Mi-apăreți atât de mulți! Vă admir
eu, care n-am admirat pe nimeni niciodată.
O, dacă-aș putea să vorbesc într-adevăr
Despre toate frumusețile voastre,
cât de mult s-ar bucura bătrâna de pe culoar...

Mai avem atâtea de făcut...
Sunt lucruri pe care le doresc,
sunt zile pe care le aștept –
aici sau acolo,
v-am fost înainte
cum e aerul înaintea respirației voastre,
cum e întâmplarea înaintea antenelor mele
− și v-am urât,
pentru că eu nu vin în numele vostru, cei care vă bucurați,
eu simt cât de amară vi-i fapta
și tac,
fiindcă vreau să tac și să-nțeleg toate faptele voastre amare,
fiindcă am nevoie de ele;

și seara când trec prin grădini,
voi niciodată nu știți
cum se zbat frunzele tinere
cum grădina miroase a iod
și-a suflet stătut.
Mai bine ne-am fi spus adevărat,
ce-aveam de gând de la început...



Cântec din timpul ocupației


Ce n-aș da pentru veacul ăsta, numai să se schimbe!
Cât de adâncă mi-ar fi inima, să-i pot ara cu elanuri câmpia!
Dacă ați fi simțit vreodată durerile unei armate-n retragere,
n-ați fi arestat din niciun oraș bucuria.

Ia seama: ăsta e un lucru și asta-i o trecere.
Arcul din perete conține o pădure muzicală uitată.
Poetul a plecat la vânătoare cu câinii
rătăciți – ca o cale ferată.

Ce bun lucru: să-ți dai seama!
În Camera Comunelor s-a discutat despre De Gaulle,
mâine vor veni ziarele interzise din Elveția,
pe care le vom citi în timpul bombardamentelor, la subsol.

Aud că e foamete-n Franța, și-aud
că Pierre Drieu la Rochelle s-a întors la Paris.
Ce legătură are asta cu Franța?

Pe malurile Loarei, mult mai departe – presimt
cerurile care n-au să mai fâlfâie niciodată la geamul închis.

Cerurile n-au să mai râdă…De-acuma
inima Franței adâncă și bună
va călători clandestin peste graniți
sub liniștea ucisă de lună.

Se așteaptă exodul din Nord.
cu oameni străini ieșiți din păduri.
Paul Eluard n-a mai scris,
două mii de emigranți au străbătut Oceanul,
din Pirinei s-aud focuri de armă și-au fost executări.

Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele
și unde sunt bucuriile, pentru care
copiii noștri carbonizați au înmulțit hoiturile războiului?

Nicăieri n-a durut tăcerea mai negru,
nicăieri n-a fost mai mare singurătatea decât aici.
Ochii vorbesc întunecați despre pace,
parcă ar vorbi despre eroii din cărțile lui Sienkiewicz.

Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele?
Mesageri necunoscuți au adus vești din Tunis;
foamea domnește-n Franța; ziarele anunță:
„Trei ofițeri germani au fost împușcați la Paris”.

Ce lucru bun: să-ți dai seama!

Vor veni ploi mari să inunde orașele,
va veni seceta galbenă să usuce grădinile,
vor arde din temelii casele, copacii
printre care au năvălit armate de oameni străini.
Și numai inima Franței amenințătoare,
numai inima Franței adâncă și bună
va călători clandestin peste graniți

sub liniștea albă de soare ca nopțile albe de lună.

sâmbătă, 25 februarie 2017

Institutul Blecher 146




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 26 februarie 2017, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Ionel Ciupureanu și Elena Vlădăreanu. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului Non Stress Test, de Elena Vlădăreanu (CDPL, 2016).


Ionel Ciupureanu (n. 1957) a publicat șapte volume de poezie: Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010) și Venea cel care murisem (2014). În anii ‘90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

Elena Vlădăreanu (n. 1981) a debutat cu Pagini (2002), carte urmată de Fisuri (2003), Europa. Zece cântece funerare (2005), spațiu privat (2009) și Non Stress Test (2016). Aceasta din urmă e un poem-monolog care a stat la baza spectacolului Habemus bebe, montat în 2014.


Moderator: Claudiu Komartin