Anahit Hayrapetyan

Anahit Hayrapetyan (n. 1981) este o poetă şi fotografă armeană originară din Nagorno-Karabah. Unul dintre cei mai interesanţi şi mai provocatori artişti contemporani din ţara sa, Anahit a urmat recent studii în Danemarca şi a publicat volumele de versuri Poeme (2002) şi Tabu (2005).


Spre muntele ararat


la fiecare pas făcut pe ararat
care e-al nostru care e-al nostru
la fiecare pas sufăr cumplit
sângele din venele mele te-nlocuieşte
nu mai pot scrie
cu înverşunare despre tine
nu te mai iubesc

improvizaţiile lui duke elington
în camera ta cu pereţii înclinaţi
unde totul miroase a sex
rufele tale puse la uscat
papucii tăi
până şi cafeaua
iar eu mâhnită
mi-am văzut mâinile febrile
triste şi transparente
atât de lente de feminine
ca ale unui copil de patru ani
el va fi cel ce îmi va vorbi despre rău
degetele tale care urmăresc încrucişate la spate
pentru a nu-ţi da-n vileag minciunile
mă pregăteai de fapt pentru tine

te omor
încep cu penisul tău
el e sătul de fecioare
intelectual
cu multă experienţă şi dorinţe multiple
lucrător harnic şi învingător
mereu neînfrânt
semănător
mereu gata să lupte pe viaţă şi pe moarte
mereu în numele patriei
înaaaainte

ai iubit
hahahaha
în clubul zero
în vâltoarea mulţimii melomane
unde se ştie totul despre fiecare
chipurile ţi-ai amintit de numele meu
ura

chiar şi pe muntele ararat
ţi-am iubit
trupul fierbinte
transpirat
degetele tale scurte
ochii crucişi
aşa cum am iubit
la fiecare metru al muntelui ararat
numeroase alte penisuri ciopârţite
nu te iubesc
şoaptele tale se sting uşor
încă un pas înaaaainte
spre culmea aureolată

la fiecare pas al urcuşului soarele e tot mai puternic
sms-ul pe care mi l-ai trimis
că sunt foarte slabă în comparaţie cu fundul meu
că pântecele meu nu se manifestă
că faţa mea e senină
că fruntea mi-e expresivă
că sânii mei sunt mici şi tentanţi
iar de ei nu s-au atins buze şi guri
că ţi-o doreşti pe alpinista care sunt
fugară şi proscrisă
singură şi stearpă
că ţi se face dor de mine în muzeul vikingilor
nu mă enervează

nu se zăreşte încă piscul
s-a înnorat
nu o iau razna
altitudine patru mii două sute de metri
beau
ceaiul făcut din zăpada de pe ararat
în cinstea ta
fundul meu e pe planul al şaptelea
şi nu mă preocupă în mod deosebit
trebuie să găsesc o toaletă
iar dimineaţa în zori
să pornesc la drum
înaaaainte
spre piscul aureolat

prin zăpada de pe muntele ararat
pasul următor
cu fiecare pas mai urc puţin
frigul este insuportabil
sângele din venele mele înlocuieşte vesel conţinutul bogat de sms-uri
speriat de vechiul meu mobil siemens a cincizeci şi doi
anahit
scrie
înnebunesc
în înaintarea lentă prin zăpezile muntelui
aşa nu se mai poate continua
gerul mă grăbeşte
şi sunt uşoară cât să zbor prin văzduh
dar îmi simt tot mai mult greutatea
încep să gâfâi
iar eu mâhnită
tristă şi transparentă
şi atât de lentă de feminină
în sfârşit am văzut piscul

intelectual
cu multă experienţă şi dorinţe multiple
lucrător harnic şi învingător
mereu neînfrânt
semănător
mereu gata să lupte pe viaţă şi pe moarte
mereu în numele patriei
înaaaaaainte


trad.: Madeleine Karacaşian & Claudiu Komartin


vizitaţi http://anahithayrapetyan.com/

Sfârşit de partidă

Istanbulul e gigantic. O lume. Mai mult nu prea îmi vine să spun după zilele aiuritoare pe care le-am petrecut în acest oraş care face sinteza dintre orient şi occident, vechi şi nou, istorie şi modernizare etc. Am avut o lectură, la Centrul cultural "Nazim Hikmet", am citit două poeme în română şi engleză, iar prietenul Gökçenur Çelebioglu a citit traducerile în turcă. A urmat o seară pe un vapor care a tăiat Bosforul înainte şi-napoi şi alte două seri în strălucitorul Taksim (şi încă o dovadă că Istanbulul e un mare oraş - nu are un singur centru, ci mai multe). Am trecut pe la târgul de carte (cu geamănul său, un târg de artă destul de modest). La urmă, despărţirea (cu inima grea) de colegii din Word Express, alături de care am învăţat câteva lucruri şi, deşi obosiţi frânţi, am găsit aproape zi de zi prilejurile să ne bucurăm laolaltă. Iată-ne:

Efe Duyan (Turcia)

Milan Dobricici (Serbia), Adisa Basici (Bosnia-Herţegovina)

Igor Isakovski (Macedonia)

Marco Pogaciar (Croaţia), Mirt Komel (Slovenia), Ognien Spahici (Muntenegru), Owen Martell (Ţara Galilor)

Cl.K., Ivan Hristov (Bulgaria)

Ivan Hristov, Milan Dobricici, Adela Greceanu, Gökçenur Ç., Cl. K.

foto: Anahit Hayrapetyan (Armenia)

Milan Dobricici

Milan Dobricici s-a născut în 1977 la Belgrad. A absolvit studii de literatură sârbă şi de literatură universală şi este unul dintre fondatorii organizaţiei Treci Trg, cu o activitate constantă în publicarea şi promovarea literaturii sârbe în traduceri şi a poeziei contemporane în limba sârbă. A publicat un volum de proză, Cele mai scurte povestiri (2006) şi trei volume de poezie, cel mai recent dintre ele, Învinşii binecuvântaţi, în 2009.


Eu


Un tip promiţător
Numai 10
Lăudat
Primul sub linie
Apoi primul peste
Trimis la colţ
Şef de promoţie
Premiat
Expus
De-abia acceptat
Etern student
Picat
Absolvent
Publicat
Sfătuit
Respins
Luat în derâdere
Găzduit
Ales
Blocat
Nemuritor
în clipa aceasta.



8 minute


Nimeni nu observă când începe numărătoarea inversă
când se întunecă şi totul îngheaţă
nimeni nu îşi ia la revedere
sau rămas-bun
nimeni nu plânge
nimeni nu îşi face bagajele
ce despărţire frumoasă
nimeni nu fură
nu violează
nimeni nu se îndoapă cu mâncare şi băutură
ce armonie idilică
supravieţuitorii vor spune mai departe povestea.



Pentru Dejan Matici


Prietene
îţi spun
nu caut decât pacea şi n-o pot găsi.

Mă apropii de mănăstire urmându-te
(îmi amintesc)
însă temeiurile mele sunt întunecate:
vreau
să am
pace.

Mă înfurii
şi malul e încă o dată tot mai departe.

Cum ar fi să crezi
în ceva?
În orice?

Adevărat îţi spun
numai câţiva nu vor rămâne în urmă
iar în clipa aceea te văd pe tine
prietene
singur.



Oraş


Tribul a populat pădurea de piatră, exterminând caprele şi vulturii.
Şi-a croit poteci, a împărţit peşterile,
determinând forţe şi straturi.
Cuvintele lui sunt acum subliniate de freamătul mulţimii,
iar chipul lui Yorick mai poate fi dezvelit
doar de lama de ras sau de acetonă.
Chipul sfântului s-a transformat în haloul galben al semnului
de trecere interzisă.



Panorame mentale
2) Viaţa


Viaţa animalelor e prin ea însăşi mai vie
decât viaţa plantelor.
Aceasta este o definiţie. Viaţa însăşi e numai o definiţie,
una negativă, ca în “tot ce trăieşte-i lipsit de viaţă.”
Aşadar, să fim vii şi să fim sănătoşi,
pentru că viaţa este, ca şi sănătatea,
o stare temporară, ce nu anunţă nimic bun.
În general, viaţa nu se află aici,
iar după ea, totul rămâne ca înainte,
pentru că este ceva ce ne conduce ca printr-o telecomandă sau sfori.
În general, viaţa nu e importantă,
căci cum ar putea fi când
oricine poate trăi mereu
şi oricine poate muri în orice clipă.
Viaţa este ceva îndepărtat şi imaterial,
deşi o vom găsi într-o zi în fiecare moleculă care există.
Ea e departe, iar noi suntem vii, aici şi acum,
ne trăim viaţa terestră sau viaţa extraterestră,
viaţă înainte de moarte şi viaţă de după moarte,
viaţă înăuntrul nostru şi viaţă cu totul în afara noastră.
Atâta viaţă pentru noi, atâta viaţă, atâta...

Spre Istanbul

Ultimele zile, petrecute pe traseul Bucureşti-Istanbul (destinaţia finală a proiectului Word Express, unde vor avea loc mai multe lecturi şi ateliere în cadrul Festivalului Internaţional Tanpinar), cu încă o oprire în superbul Salonic, mi-au întărit părerea că România şi Bulgaria nu prea aveau ce căuta în Uniunea Europeană (cel puţin nu acum) şi că U.E. a scăzut destul de mult standardul pentru a ne accepta. Am înţeles în Grecia (intuisem asta când am ajuns prima oară în Spania, o ţară care în anii '60 era încă la pământ) că o ţară poate face salturi importante într-un timp scurt din punct de vedere istoric. Portugalia, Grecia sau Turcia au făcut progrese incredibile în ultimele două-trei decenii, devenind, din nişte ţări sărace şi cu probleme mari, nişte modele de evoluţie socială şi economică, în vreme ce România nu a devenit, din '89 încoace, nimic. Suntem o democraţie destul de fragilă, în care economia, politica şi justiţia sunt nişte caraghioslâcuri, cu o civilitate îndoielnică (deschideţi la întâmplare un forum românesc de discuţii pe net şi veţi vedea cam cum stăm), iar tristeţea mea cea mai mare este că s-a irosit (şi se iroseşte) un potenţial uman valoros, al celor care au vrut să râmănă în ţară, şi văd asta foarte bine la generaţia părinţilor mei, oameni încă tineri în 1989, care nu au realizat mare lucru în tot acest timp - deşi au făcut tot ce puteau face nişte oameni de condiţia lor socio-profesională. Poate doar să supravieţuiască, de cele mai multe ori la limită. Pe de altă parte, desigur că ar trebui să fim recunoscători că nu am păţit ce au păţit iugoslavii, armenii sau gruzinii, că nu am avut şi noi (deşi am fost atât de aproape) vreo Srebrenica sau vreun Nagorno-Karabah.
Salonicul e un oraş orgolios şi cu mult, mult farmec, exultând până şi în zonele mai sărace sau părăginite. Se vede că s-a construit enorm în ultimele decenii, iar acum au început săpăturile pentru metrou. Venit de la Sofia, în drum spre Stambul, Salonicul mi-a dat lecţia de orgoliu de care aveam nevoie. Steaguri ale Greciei aproape în fiecare balcon, susţinând o identitate naţională de care fiecare grec e mândru şi pentru care ar merge până în pânzele albe. Am înţeles aici cum e cu putinţă să fii naţionalist, deşi mi-a displăcut întotdeauna ideea (fiindcă o asociam unor mari nenorociri istorice sau filistinismului). Dincolo de tâmpeniile pe care le poate naşte, naţionalismul nu e doar o formă de apărare în faţa celorlalţi, ci, mai ales, un impuls pentru coeziune. Ceva ce are de-a face cu demnitatea şi cu mândria de a face parte dintr-un grup.
Ar trebui să mai spun (fiindcă am recitit postarea de acum câteva zile despre Sofia) că am fost atât de subiectiv şi de urâcios dintr-un motiv foarte personal: pentru mine, Sofia va rămâne întotdeauna un oraş trist ca serile de iarnă în care stăteam zgribuliţi şi ne uitam "la bulgari"...

Ivan Hristov

Ivan Hristov s-a născut în 1978 şi a publicat două volume de poezie: Bun-rămas pentru secolul XIX (2001) şi Bdin (2004). Absolvent al Facultăţii de Filologie de la Sofia şi doctor în Litere cu teza "Modernismul în literatura bulgară a anilor '20", Hristov a susţinut lecturi şi a primit mai multe premii, în Bulgaria, Slovacia şi Croaţia.

11 septembrie


Îmi amintesc vag ziua aceea.
Am ridicat receptorul
să vorbesc cu tine
dar tu ai ţipat:
Război! Al treilea
război mondial!
Primul lucru
pe care l-am făcut:
m-am uitat la cer.
Am crezut că
de-acolo vor veni
avioanele.
Eram îndrăgostit
şi voiam să vorbesc cu tine
şi îmi părea rău
că războiul izbucnise
tocmai atunci.
Apoi am mers într-un restaurant.
Am băut o bere şi m-am uitat multă vreme
la cele două turnuri prăbuşindu-se.
Nu ştiam mai nimic
despre oraşul acela.
În copilărie făcusem un desen
cu Empire State Building,
o iubire ce se stinsese
ca atâtea altele,
iar acum ajunsesem să privesc
New York-ul
cu vărul Paul
de la etajul patruzeci al clădirii.
Am mers apoi
la Ground Zero.
O femeie afro-americană
încă ţipa:
“Feriţi-vă!”
“Feriţi-vă!”
deşi trecuseră deja
cinci ani.
Oamenii mâncau de prânz.
Oraşul părea o fiară
cu inima smulsă.
După aceea am umblat
prin Central Park,
am tras în piept aerul curat,
m-am gândit la John şi la Yoko,
când deodată am văzut
Porţile lui Hristo.
Doamne,
de ce m-ai adus aici
atât de tânăr,
oare oraşul acesta
este drumul spre Cer?



Larry


Toate astea s-au întâmplat
pe malul unui lac
din Wisconsin,
când Larry m-a lăsat să stau la el,
în casa de oaspeţi.
O căsuţă
cu fotografii pe pereţi,
cu duş, bucătărie şi baie,
cu pian, cu o maşină de scris
şi cu living.
Larry nu ştia pe-atunci
că înainte locuisem
la familia Vasilev –
ei se temeau
să nu devin alcoolic
deşi fiul lor era
alcoolic iar într-o noapte
mi-a şterpelit televizorul.
Pe urmă am stat la Krum.
Când am făcut baie
vecina a făcut scandal
pentru că i-am inundat holul.
(Krum cred că nu se mai spălase
de zece ani.)
Larry nu ştia nici că
locuisem la Simon,
pe strada Rakovski.
Camera era frumuşică,
dar nu avea geamuri.
Am cumpărat o veioză pe care o aprindeam noaptea
ca să nu am impresia
că umblu printr-un sicriu.
Am mai stat într-un subsol
(în armată)
cu Gonzo, un orfan
care în fiecare dimineaţă
când deschidea ochii
îşi aprindea o ţigară.
Larry, prietene,
sunt atâtea lucruri pe care nu le ştii!
Îţi mulţumesc
că m-ai lăsat să stau
în casa ta de oaspeţi.
Domnul să te aibă-n pază,
acum când scriu versurile astea

la maşina ta de scris!

Chevrolet


Un Chevrolet alb
din 1990!
Mi-a aruncat cheile
şi mi-a spus: “Încearcă-l.”
Am rămas uluit
pentru că nu era tocmai
maşina veche a tatălui meu,
care mă plesnea peste ceafă
de fiecare dată
când făceam o greşeală.
Patru viteze?
P – parchează
R – marşarier
N – “neutru”, mi-a spus,
“ca Elveţia”
D – tot înainte
Benzină şi frâne să ai!
Când am învârtit cheia-n contact,
luminile s-au aprins în noapte.
Cu maşina aceea am făcut
turul lacurilor din Wisconsin:
Moccasin Lake
Storm Lake
Sunset Lake.
Mă mai opream uneori
să fotografiez turmele de căprioare,
alteori ca să bag benzină.
Am apăsat pedala până la pământ
şi am descoperit America.
Un Chevrolet alb
din 1990.
Prima mea maşină
(cu toate că era de fapt a lui Douglas,
soţia tatălui meu).

Bucureşti-Sofia

După lectura de la MŢR în compania lui Anahit Hayrapetyan (Armenia), Adela Greceanu (România), Ognien Spahici (Muntenegru) şi Bariş Müstecaplıoğlu (Turcia), am plecat cu trenul de noapte spre Sofia, împreună cu noii mei colegi. În tren, Anahit a făcut (ca, de altfel, peste tot pe unde am ajuns) o sumedenie de fotografii şi portrete (e fotograf profesionist la Erevan), pe câteva le voi pune şi aici. La Sofia am avut o lectură (una dintre cele mai ciudate avute vreodată, într-un Mall, iar publicul a stat în picioare; au fost, e drept, înregistrări, interviuri, dar am fost cu toţii incomodaţi de situaţia asta.) Sofia e un oraş încă destul de necăjit (şi mă voi feri să fac inevitabilele comparaţii cu Bucureştiul), dar care are suflet - o capitală cu un început de metrou, cu biserici frumoase (îndeosebi Hagia Sofia, din vremea bizantinilor) şi un centru care mi-a amintit (na, uite o comparaţie) pe alocuri de Iaşi, cu multe clădiri cojite, dar şi cu improvizaţii arhitectonice şi plombe care cu siguranţă nu le sunt necunoscute românilor. Maşini destul de vechi, mijloace de transport în comun din anii '80-'90, dar şi oameni deschişi şi, mai ales, munţii zărindu-se în depărtare. Gara e absolut grotescă, un mamut comunist care cred că arată exact ca acum 25 de ani. Am cunoscut câţiva poeţi şi traducători care mi-au plăcut mult, pe Ivan Hristov (care va participa mai departe în proiect) îl voi prezenta mai pe larg, fiindcă e un poet foarte bun, din care am tradus câte ceva zilele astea.

Ognien Spahici

Adela Greceanu

Cl. K.

fashion victim

Nazdrave!

Aniversare

"Un anotimp în Berceni" (blogul) împlineşte azi şase luni. Cartea a făcut şase luni acum câteva săptămâni, dar o sărbătoresc şi pe ea cu ocazia asta. Am avut aici articole pe teme foarte personale, tot felul de lucruri care mă interesează, am vorbit despre poeţi pe care îi iubesc, am încercat să urmaresc cronicile şi menţionările volumului în spaţiul public şi am pus o parte din traducerile de care m-am ocupat în acest timp. Am reuşit să mă ţin de blogging, cine ar fi crezut...