
După dosarul dedicat polonezului Aleksander Wat în numărul de
acum șase luni, un scriitor esențial al secolului XX, Bertolt Brecht, este
cel pe care ne-am propus să-l retraducem și să-l descoasem critic cu
ocazia împlinirii a 125 de ani de la naștere. Și nu atât pe dramaturgul Brecht
(autor a peste cincizeci de piese și scenarii care încă sunt jucate în lumea
întreagă), cât pe poetul și filosoful ascuns (după expresia lui Wolfgang Fritz
Haug) a cărui influență a fost durabilă și a lăsat urme importante inclusiv în
spațiul românesc, prin literatura angajată, eminamente de stânga, făcută
de Aktionsgruppe Banat. Poetul Brecht a rămas însă de multă vreme în
umbra dramaturgului – până la volumul Cum cucerești un înger. Poeme erotice,
apărut cu nouă ani în urmă la Art în traducerea savuroasă a lui Gabriel
H. Decuble, trecuse cam o jumătate de secol de la edițiile tălmăcite de către
Demostene Botez și Lazăr Iliescu (1964), respectiv Nina Cassian (1966). Și
asta în vreme ce în Statele Unite ale Americii a apărut la sfârșitul lui 2018
The Collected Poems of Bertolt Brecht, în traducerea lui Tom Kuhn și a lui
David Constantine, cuprinzând 1200 de poeme selectate din monumentala
operă lăsată de Brecht. Explicațiile pentru această situație sunt multiple –
și țin atât de inerții culturale ereditare, cât și de resursele limitate ale
editurilor din România care mai publică astăzi poezie în traducere. Am mai
discutat pe marginea acestui subiect în editorialul numărului 30, dedicat
lui Pier Paolo Pasolini, a cărui poezie a apărut la noi pentru prima oară
în volum toamna trecută, adică la 47 de ani de la moartea violentă a
acestuia pe plaja de la Ostia... Așa încât cele 25 de texte poetice și cele
16 însemnări teoretice care apar în nr. 32 (2/2023) – și a căror transpunere în românește le-o datorăm lui Robert G. Elekes, Lorin Ghiman, Andrei
Anastasescu și Alexei Stoicescu –, însoțite de patru articole și eseuri
sprintene și pătrunzătoare semnate de Bogdan-Alexandru Stănescu, Radu
Vancu, Mihai Lukács și Victor Morozov, ar putea fi, alături de colecția de
erotice din 2014, un punct de plecare pentru redescoperirea extraordinarei
opere poetice a lui Bertolt Brecht, care a lăsat peste 2000 de poeme.
Poeme care mai întâi au anticipat, iar apoi au însoțit, până la dispariția
sa timpurie în 1956, teatrul angajat și militant al lui B.B., pentru care este
așezat în canonul literaturii germane alături de Friedrich Schiller, cu toată
contradicția de fond dintre cei doi: kantianul Schiller fiind un artist și un
estetician focalizat pe individual, în vreme ce marxistul Brecht e ghidat de
materialismul dialectic și de colectivism.
*
Nu am nici cel mai mic dubiu legat de centralitatea canonică a marii
marginale care a fost Angela Marinescu – e lucru sigur pentru oricine
pricepe ceva din evoluțiile poeziei românești din ultimele decenii: dacă
până la sfârșitul anilor ‘80 A.M. se afla încă într-un secundariat în raport
cu faimele poeziei șaizeciste (în ciuda atâtor cărți extraordinare care i-au
cimentat reputația: e de ajuns să menționăm Structura nopții, Blindajul
final și Var), volumele sale post-decembriste, de la Parcul, Blues și mai ales
Fugi postmoderne, până la Întâmplări derizorii de sfârșit, Limbajul dispariției,
Probleme personale și Intimitate, strânse acum opt ani în cele două volume
masive intitulate Subpoezie, au impus-o definitiv ca pe cea mai puternică
și mai influentă poetă care a scris în limba română. I-am dedicat la 75 de
ani un dosar consistent în nr. 17 (1/2016) al revistei, în care au scris despre
poezia marinesciană Ruxandra Cesereanu și Teodora Coman, dar și încă
foarte tinerii Anastasia Gavrilovici și Ștefan Baghiu. Dispariția Angelei, la
82 de ani, are ceva ireal – pentru poetele și poeții ultimelor decenii, ea a
fost probabil principalul reper și un fel de donator universal, care și-a luat
de fiecare dată înapoi ceea ce infuzase poeziei tinerilor din trei promoții
succesive.
Ne luăm rămas-bun de la această scriitoare intensă și insurgentă prin
publicarea interviului luat de Ruxandra Cesereanu în toamna lui 2005,
încredințați că anii cât am fost contemporani cu ea reprezintă o mare șansă
ce ni s-a dat – și pe care nimeni (nici măcar establishment-ul mumificat al
Uniunii Scriitorilor) nu va putea să o treacă sub tăcere în anii ce vor urma.