luni, 16 ianuarie 2017

Rita Chirian și Ciprian Popescu, premiați la București, respectiv Botoșani


Două bucurii de editor, ieri, la București și Botoșani. Mai întâi, la Gala tinerilor scriitori de la Biblioteca Centrală Universitară, Rita Chirian a primit Premiul Tânărul Scriitor al anului 2016 pentru volumul Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016).
Puțin mai târziu, la Botoșani, Ciprian Popescu, venit special din Canada pentru a-i fi decernat premiul (oricât de absurd ar suna asta, dacă nu ești acolo în seara cu pricina, premiul i se atribuie celui sau celei care a ieșit pe locul doi...) care cred că încă e cea mai râvnită distincție pentru debut, Premiul național de poezie „Mihai Eminescu” Opus primus (pe care l-au mai luat, în 2013, respectiv 2015, tineri poeți publicați de editura noastră, și anume Anatol Grosu și Ștefan Ivas).
Am crezut în Mile End (Casa de Editură Max Blecher, 2016), carte cu un mare potențial, și mă pot declara mulțumit că mai sunt și alții care au văzut același lucru în acest volum.

vineri, 13 ianuarie 2017

Albia. Înregistrarea video


Sunt exact două luni de când am citit (performat) poezie împreună cu Matei Ioachimescu și George Popescu (pentru o scurtă improvizație a intervenit și excelentul pianist venezuelean Alfredo Ovalles) în deschiderea concertului de la Clubul Țăranului al lui Matei și Alfredo. A fost a treia oară în 2016 când Ioachimescu și cu mine am avut un recital public, după ce am mai făcut asta într-una din serile Festivalului de poezie și muzică de cameră de la Bistrița și la Muzeul „George Enescu” din București. 



joi, 12 ianuarie 2017

Să se știe. Casa de Editură Max Blecher în 2017


     Dacă tot am fost întrebat de Ciprian Burcovschi pentru site-ul semnebune.ro, am zis așa despre ce ne propunem să scoatem anul ăsta.


miercuri, 4 ianuarie 2017

Artaud la Norogachic

poem scris în urmă cu doi ani (de fapt, cam doi ani și o săptămână, ca să fiu exact), când lucram la Dezmembrați a Adrianei Carrasco și eram imersat în tot felul de lucruri legate de Mexic, așa că nu aveam cum să nu ajung la Antonin Artaud și la expediția lui din 1936 în munții Sierra Madre pentru a se iniția în ritualurile cărora le este asociat Peyotl; rezultatul acestei experiențe a fost scrierea unei cărți publicate în 1945, D'un voyage au pays des Tarahumaras, care servește de referință și cu care textul meu încerca să intre în dialog.


A găsit stânci scrijelite cu semnele
    dinaintea ştiinţei şi a savanţilor, cactuşi, cursuri
    repezi de apă ascunzându-se de cel ce nu
    le cunoaşte albia & formele schimbătoare,
    peisajul arid, permanenţa nemaculată de tehnică
    a magiei,
Artaud electrocutat de Peyotl,
Artaud zdruncinat, vag material,
Artaud dansator cu spiritele,
Artaud în vertijul vidului interior,
Artaud spectator & discipol,
Artaud împrăştiindu-şi ultima doză
    de heroină peste prăpastie,
Artaud opusul canaliei Cortés,
Artaud înţelegând că răul e pentru om insondabil
    şi că expresia lui nu-i păcatul, ci pierderea conştiinţei,
Artaud şi dominaţia condamnată a Albilor,
Artaud, ochii lui fascinaţi
    de tribul oamenilor căzuţi din ceruri înainte ca
    cerurile să se umple de muşte,
Artaud învăţând de la imobilitatea lor vecină cu sacrul,
    Tarahumaras,
    dezlegaţi de lumea fizică şi adunaţi la loc
    printre pietrişurile de la Norogachic,
    locul în care zeul era încă inteligibil
    fiindcă nu primise de la creatură un nume,
Artaud tumefiat, cu ţeasta transformată de
    sevele drogului în tobă rituală,
Artaud pătruns de Jiculi,
Artaud, cast şi erotic precum planta pe care
    a căutat-o dincolo & dincoace de lumea vizibilă,
Artaud în ritualul soarelui negru,
Artaud unit cu Onorúgame
    şi Iyerúgame
    şi Chirisópori,
    provocând pericolul concret al propriei minţi
    consumate de nevroză & de civilizaţie, de Europa
    barbară & degradată,
Artaud adăpostit într-o peşteră cât unghia unui zeu vechi,
pus pe şotii.


decembrie 2014

vineri, 30 decembrie 2016

Să nu credeți


Să nu credeți ce s-a spus despre acea dimineață
eu chiar am vrut să dau la o parte perdelele
împunse de lumina ascuțită și foșnitoare
când pojghița de somn s-a subțiat și-a plesnit
mi-ar fi trebuit o valiză să mă adun
dintre așternuturile boțite scânceam ca o ceapă
frecată cu multă sare într-un pumn
de salahor ce așteaptă intrarea în schimb.

Ce mă aștepta dincolo? Ce mai era pentru mine?
Frumusețile din cataloage, mândria albumelor
softporn, prinse în carapacea lor de prejudecăți
și blănuri sintetice? Amintirea sirenei de la
uzina de frig? Funigeii? Estetica?
Să nu credeți nimic din ce se spune despre dimineți
și despre muncitorii vânjoși cu piepturile numai
ochi și urechi: toate astea s-au dus.

miercuri, 28 decembrie 2016

Acvariul imaginar al lui Cătălin-Mihai Ștefan


E, cred că nu greșesc, a treia carte a lui Cătălin-Mihai Ștefan pe care o citesc. Sincer să fiu, din celelalte nu-mi amintesc decât crâmpeie pe care nu le-am prea receptat, în special din precedenta, 16 culise (2013), însă cea scoasă anul trecut de Charmides e o surpriză plăcută. Dintr-un turn de volume de poezie apărute mai ales la Charmides, CDPL și Tracus Arte care s-au tot reportat, Probleme sangvinice (alte apaosuri) mi-a atras în mod special atenția. Credeam că exagerează Nimigean în recomandarea de pe ultima copertă, însă n-a fost așa. Cu excepția titlului, mult sub nivelul cărții (și fără mare legătură cu virtuțile pentru care mi-a atras atenția – vervă narativă, umor, oralitate, naturalețe, conturarea unei mitologii de familie care nu e, cum se întâmplă de obicei, copleșită de influența lui Cristian Popescu), volumul arată potențialul de creștere al unui poet care până acum părea să lâncezească într-o zonă destul de emfatică, de inactuală și de neprecizată. Volum care mă îndreptățește să am reale așteptări de la Cătălin (măcar pentru că „schimbarea e la fel de importantă / ca o perdea împinsă de lumina soarelui” și „Până la urmă, totul e ca și cum ți-ai scoate / cu vârful limbii carnea dintre dinți), așa cum am de la câțiva poeți tineri cu unele trăsături comune, ca Marius Aldea, Ștefan Ivas, Victor Țvetov sau Ion Buzu.


Cătălin-Mihai Ștefan, Probleme sangvinice (alte apaosuri)
(Charmides, 2015)

luni, 26 decembrie 2016

Legendă


În 1898 învățatul sefard Moise Benhayon, reîntors dintr-o călătorie inițiatică în Munții Sierra Madre notează în carnetul său 24 de pagini cu numere care par să alcătuiască un cod sau o rețea de însemnări cifrate sau de date cu sens obscur, iar în aceeași zi se sinucide aruncându-se în Sena. Prietenul și confidentul său, Abraham Obadya, mărturisește pe patul de moarte, într-o convorbire cu unul dintre discipolii săi, că Benhayon descoperise în timpul unei transe care-i consumase toate resursele psihice și spirituale că e cu neputință să evite ceea ce el numește cununarea (להינשא) cu apa exact în locul unde ea curge pe sub Pont Mirabeau, la a cărui construcție participase (o fotografie de epocă îl arată în 1896 pe Benhayon în grupul strâns la inaugurarea podului despre care Apollinaire va scrie mai târziu un faimos poem încifrat). De pe Pont Mirabeau se sinucid aruncându-se în apele râului, la distanță de 24 de ani, Ilarie Voronca (1946), Paul Celan (1970) și Gherasim Luca (1994). Se spune că în 2018 un poet evreu venit din România le va urma.