miercuri, 26 iulie 2017

părinții, istoria, stetoscoapele


poți să-l aştepți cât vrei, el nu se va mai întoarce.
şi, chiar dac-o va face,
nu-l vei putea recunoaşte când
te va lua în brațe, privindu-ți
cu înțelegere şireturile minții, rupte
şi înnodate cu puțina-i pricepere de
mâna stângace pe care ei
toți o scuipară, lăsând-o apoi acolo umilită,
trântită în praf.
poți să-l înjuri cât vrei, să-l zgâlțâi, să-l spurci,
chiar dacă se va trezi el va vedea
şi va umbla ca prin vis, iar visul ăsta
al lui e de pe altă lume 

o sfoară albastră trecută printr-un zid
din fontă
de care câțiva îşi țin urechea lipită, numai
să primească un semn cât de mic, o
confirmare că nu şi-au înghițit
dintr-un moft părinții, istoria şi stetoscoapele,
că n-au distrus din nou degeaba
adăposturile celor ce nu le seamănă.

joi, 20 iulie 2017

La „21 de nocturne”. Mâine seară, împreună cu Radu Nițescu



ARCEN a deschis un nou sezon al proiectului început în 2015 cu sprijinul BRD. În centru e poezia contemporană, iar mâine, de la ora 21, pe terasa blocului Magheru One (b-dul Gh. Magheru nr. 1) din București voi fi împreună cu Radu Nițescu. Sperăm că vremea va ține cu noi. Iar dacă totuși o să plouă, îi voi citi numai lui Radu poemul ăsta, ca un îndrăgostit ce sunt (de poezia lui, firește), și totul va fi bine.



Oxizi de toamnă
lui gringo


începe să plouă, numai bine, ceva trebuia
să curețe, frimiturile căzute pe trotuar se
sfărâmă sub greutatea câte unei picături
îmbufnate, la limita grătarului de canal e
o șansă, la limita de vizibilitate a glugii sub
care te-ai ascuns e o șansă, tu vii spre
cineva care nu știe că vii, tu iubești ceva ce
încă nu a apărut printre oameni, stai liniștit,
toate lucrurile menite să te întârzie se sfârșesc,
important este ritmul, când urci pe munte să
ai șireturile bine legate și busola și covrigii
și curajul la tine, când treci pe marginea cealaltă
să crezi, până și praful e atât de curat când
crezi, iar cerul de toamnă e tot deșirat pentru tine

duminică, 16 iulie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Constant Tonegaru


Constant Tonegaru (1919-1952)
s-a născut pe 13 februarie 1919 la Galați. Debutează în „Expresul de Brăila” în toamna lui 1942. Tonegaru și-a văzut publicată în timpul vieții o singură carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii. Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, Tonegaru este un poet pur-sânge, autodidact și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat.
Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu trei zile înainte să împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul crescut la Brăila.
Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un inocent și un exhibiționist, un melancolic incurabil și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din 1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).
După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat, nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E arestat, condamnat la doi ani de închisoare și bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai probabil, la o embolie pulmonară), pe 10 februarie 1952.
Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua Venerii (1969) și ediția „definitivă” din 2003, de la Editura Vinea, ce reia titlul inițial al primei sale cărți, Plantația de cuie.



Femeia cafenie


Femeia pe care la Brăila am iubit-o
                                        într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi de piele de șarpe
și avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
Părinții, bunicii purtaseră poate odată
                                                      în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.
                       Sânii fierbinți ca niște pâini.
                                   Ochii tulburi.
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa
Numai mâinile îi erau reci,
                                 reci de gheață
și degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:
              În Peru mi-a fost amant un spaniol.
  La Santa Clava avea plantații de zahăr.
Un altul cu favoriți în S.U.A.
cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,
              dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupături de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.
                                       M-a iubit?... M-a mințit?
Vedea – cine știe – în mine un altul?
Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.
În port la lumini de fanare
                          robii descărcau un vapor cu lignit.



Plantația de cuie


Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Aşteptam –
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
„Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
... răsuflă, nu răsuflă, a murit?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.

În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal
îşi clacsona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar
instruindu-mi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observaţie situat special pe meridian 
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie
călită şi ciocănită pe nicovală.
Din orbite un ochi îi sări cât o portocală
dar în loc s-o culeg îngropam în lut
cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari
să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari
pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc
măruntaiele caporalului începură să cadă
pe un arhipelag cu nouă irozi
plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!
Pe urmă o rachetă -
roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;
– Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă,
în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.
  


Ultimul de la 1200


Într-o ilustrație veche – îndepărtată torță nestinsă,
am cântat pe malul Balticei pentru Clara,
i-am cântat scobitura genunchiului drept
din care sorbeam vinul roșu cu primăvara;
i-am cântat gângăniile de demult
închise în capcana colierului de chihlimbar
cu care își împodobea albul de pe piept.

Goi,
amândoi pe blănuri de urs
ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup
pe creneluri încercau aplecați peste arcuri
coardele noi de mațe de lup.
Prințesa topea cu sânii ghiața de pe vitralii
să cercetăm la lumina aurorii boreale
din dosarul cu plante legat în piele de ren
ierburile aduse de Marco Polo.
Prin ostroave însorite,
la margini de lumini, pe acolo,
se spune că oamenii umblă ca noi amândoi
în fața focului din cămin:
goi.

Un înger uriaș în cântecul meu de altădată
cădea cu aripile arse mișcând voios din cotoare.

Atât a fost –
un Înger refuzat și un blestem:
„Te vei risipi ca apa din izvoare,
în alt ev vei purta pălărie,
ghete cu talpă de carton și baston.”
Flămând de stele el a murit pe trotuar…

Mâine – azi, aici se va pune placă de marmură
și pentru trubaduri se va ridica un osuar.

N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.
Pe drumuri necunoscute
rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –
numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă
străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…

Știu numai de Clara, prinsă din turn
și de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,
știu de limba Clarei când o prindeam între dinți
cum zvâcnea și se răsucea ca o stridie.



Cântec pe hârtie


Nu știu dacă sunt îndeajuns poet mare
să fiu papușe de ceară lângă Marat și Camille Desmoullins,
să n-am inimă sau fitil ca oricare lumânare
pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.

Totuşi am o inimă simplă ce bate cu desperare
să intre în femeile cu sânul fierbinte și crud
în care desenez cu cerneală o mare albastră
închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă.

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-şi sună solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic
armătura mea proletară de var.

Un înger își desfrunzește din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;
trist, trist, lângă tombarina cu coardele sparte
aştept sa plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci
şi de balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămașe deoparte
sunt Soarele ce-și găseşte lăncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.

duminică, 9 iulie 2017

Maeștrii unei arte muribunde


E oficial: volumul meu, Maeștrii unei arte muribunde, cuprinzând poeme scrise între 2010 și 2017, va apărea în toamnă la editura Cartier din Chișinău. Decisivă a fost prietenia care mă leagă, de vreo 7-8 ani, de Gheorghe Erizanu, care a construit cea mai tare editură din Republica Moldova și una dintre cele mai remarcabile din tot spațiul de limbă română al ultimelor două decenii. El a ținut să-mi apară o carte în colecția superbă pe care a pornit-o anul trecut, și în care au apărut deja 10 titluri. În 2015, când mi-a făcut propunerea, nu mă simțeam pregătit, în orice caz nu cu un volum de „poeme alese, dar până la urmă am potrivit lucrurile așa încât să fim amândoi mulțumiți. Sigur că-i prea devreme să scot o asemenea antologie recapitulativă, așa că am preferat ca Maeștrii unei arte muribunde să fie cartea care cuprinde cea mai bună poezie pe care am scris-o de la începutul deceniului încoace. E vreme să reiau cândva în viitor și textele cele mai bune din cărțile mele de până la 26 de ani, adică Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005) și Un anotimp în Berceni (2009).
Maeștrii unei arte muribunde va cuprinde trei volume – dintre care unul inedit; asta e, pentru mine, una dintre mizele acestei apariții, să vin și cu ceva nou pe lângă lucrurile pe care cei care m-au citit le cunosc deja: cartea va începe cu Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, 36 de poeme scrise între august 2013 și iunie 2017, care cred că arată cam în ce punct a ajuns scrisul meu.
Antologia din „Cartier de colecție” îl va avea ca redactor pe Emilian Galaicu-Păun (greu să găsești un scriitor mai bun și mai profesionist decât el pentru treaba asta) și va fi însoțită de fotografii (după tipicul colecției) făcute de Ana Toma. În plus, de copertă și paginare se va ocupa Vitalie Coroban, artist și grafician despre care nu se poate vorbi decât la superlativ. O combinație bună, zic eu. Așteptați-vă la cea mai frumoasă carte a mea de până acum.

marți, 4 iulie 2017

Feminism & beyond. Scriitură la feminin în „Poesis internațional” 19


Numărul 19 al revistei „Poesis internațional” se deschide cu un un eseu publicat acum 16 ani de legendara Adrienne Rich (1929-2012), „Crezul unui sceptic pasionat” (în traducerea Anastasiei Gavrilovici). În el, Rich scrie despre Susan Sontag, marxism, erorile feminismului din Statele Unite în ultimele decenii ale secolului XX, schimbarea necesară în conceptul de identitate sexuală și concluziile propriei experiențe de jumătate de secol ca activistă și scriitoare angajată. Lungul poem secvențial al Alejandrei Pizarnik (1936-1972), „Aproximări”, transpus în românește de către Daniela Luca, aduce în prim-plan discursul vulnerat și intens al unei poete esențiale a Argentinei, considerată un simbol al feminismului în America Latină a anilor '60. Cronica Alexandrei Turcu la cartea recentă a Elenei Vlădăreanu, Non Stress Test (CDPL, 2016), pune accentul pe acea écriture feminine (teoretizată de Hélène Cixous) în poezia uneia dintre cele mai reprezentative și mai bătăioase scriitoare apărute la noi după 2000. Articolul Grațielei Benga despre Sisteme de fixare și prindere (Nemira, 2016) a Ștefaniei Mihalache, precum și grupajele de poezie semnate de Jackie Kay (în traducerea Cătălinei Stanislav), Dimitra Kotoula (tradusă din limba greacă de Angela Bratsou), Teodora Coman sau Livia Ștefan întregesc pe parcursul acestui număr preocuparea noastră constantă pentru definirea și investigarea scriiturii feminine într-o literatură tributară încă modelelor și discursurilor falocentrice, și în care establishmentul cultural e în continuare inhibat și adesea discriminatoriu sau pur și simplu zeflemitor. Sper că se vor găsi în deceniile următoare tot mai puțini autori cu prestigiu public care să scrie fraze de felul acesteia, ce încheie cronica superficială și condescendentă a lui Nicolae Manolescu la cea mai recentă carte a Mihaelei Miroiu: Cu mintea mea de bărbat, am înțeles satisfăcător, sper, Cu mintea mea de femeie a Mihaelei Miroiu.