Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Constant Tonegaru

Constant Tonegaru (1919-1952)

s-a născut pe 13 februarie 1919 la Galați. Debutează în „Expresul de Brăila” în toamna lui 1942. Tonegaru și-a văzut publicată în timpul vieții o singură carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii. Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, Tonegaru este un poet pur-sânge, autodidact și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat.

Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu trei zile înainte să împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul crescut la Brăila.

Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un inocent și un exhibiționist, un melancolic incurabil și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din 1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).

După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat, nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E arestat, condamnat la doi ani de închisoare și bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai probabil, la o embolie pulmonară), pe 10 februarie 1952.

Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua Venerii (1969) și ediția „definitivă” din 2003, de la Editura Vinea, ce reia titlul inițial al primei sale cărți, Plantația de cuie.

Femeia cafenie

Femeia pe care la Brăila am iubit-o

                                        într-o cameră de hotel

purta pantofi verzi de piele de șarpe

și avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici, habar n-am.

Părinții, bunicii purtaseră poate odată

                                                      în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.

                       Sânii fierbinți ca niște pâini.

                                   Ochii tulburi.

Îmi era trupul claviatură pentru dânsa

Numai mâinile îi erau reci,

                                 reci de gheață

și degetele cu vârfuri rotunde

alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:

              În Peru mi-a fost amant un spaniol.

  La Santa Clava avea plantații de zahăr.

Un altul cu favoriți în S.U.A.

cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,

              dar amorul pentru pielea mea cafenie

s-a lichidat cu două destupături de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.

                                       M-a iubit?... M-a mințit?

Vedea – cine știe – în mine un altul?

Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.

Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.

În port la lumini de fanare

                          robii descărcau un vapor cu lignit.

Plantația de cuie

Ca nişte mâini cu degetele tunse,

de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,

în palme negre, tomnatice,

pomii cerşeau dezrădăcinarea

de la Marele Temnicer.

Aşteptam –

aşteptam să văd ce-o să se întâmple

prin regiunile astea singuratice.

„Os alb, spuneam –

nu mai bate în stânga sub ultima coastă;

azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –

... răsuflă, nu răsuflă, a murit?

Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.

Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,

în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup

zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon

împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră;

de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe

cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă

croiam din hârtie învingătorului o pelerină

iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă

de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui

îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,

fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor

învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.

În plină noapte ieşise năvodul din Infern

purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal

îşi clacsona prelung cu pompa biliară

ce-i atârna din pântec, verde, afară,

patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal

în glasul lui rupându-se o stambă.

Pământul i se urca sub unghii

şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea

făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi

pe Luna ca un ficat însângerat

rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar

peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar

instruindu-mi pantofii în vreme de pace

învăţam pe zidul opus geografie sumară

dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip

din postul meu de observaţie situat special pe meridian –

căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit

la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă

era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila

lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape

încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor

şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;

de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie

obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie

călită şi ciocănită pe nicovală.

Din orbite un ochi îi sări cât o portocală

dar în loc s-o culeg îngropam în lut

cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari

să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari

pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc

măruntaiele caporalului începură să cadă

pe un arhipelag cu nouă irozi

plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!

Pe urmă o rachetă -

roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;

– Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă,

în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.

  

Ultimul de la 1200

Într-o ilustrație veche – îndepărtată torță nestinsă,

am cântat pe malul Balticei pentru Clara,

i-am cântat scobitura genunchiului drept

din care sorbeam vinul roșu cu primăvara;

i-am cântat gângăniile de demult

închise în capcana colierului de chihlimbar

cu care își împodobea albul de pe piept.

Goi,

amândoi pe blănuri de urs

ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup

pe creneluri încercau aplecați peste arcuri

coardele noi de mațe de lup.

Prințesa topea cu sânii ghiața de pe vitralii

să cercetăm la lumina aurorii boreale

din dosarul cu plante legat în piele de ren

ierburile aduse de Marco Polo.

Prin ostroave însorite,

la margini de lumini, pe acolo,

se spune că oamenii umblă ca noi amândoi

în fața focului din cămin:

goi.

Un înger uriaș în cântecul meu de altădată

cădea cu aripile arse mișcând voios din cotoare.

Atât a fost –

un Înger refuzat și un blestem:

„Te vei risipi ca apa din izvoare,

în alt ev vei purta pălărie,

ghete cu talpă de carton și baston.”

Flămând de stele el a murit pe trotuar…

Mâine – azi, aici se va pune placă de marmură

și pentru trubaduri se va ridica un osuar.

N-am bănuit că târziul a venit,

că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;

ah! în mine se află un ierbar,

o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.

Pe drumuri necunoscute

rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –

numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă

străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…

Știu numai de Clara, prinsă din turn

și de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,

știu de limba Clarei când o prindeam între dinți

cum zvâcnea și se răsucea ca o stridie.

Cântec pe hârtie

Nu știu dacă sunt îndeajuns poet mare

să fiu papușe de ceară lângă Marat și Camille Desmoullins,

să n-am inimă sau fitil ca oricare lumânare

pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.

Totuşi am o inimă simplă ce bate cu desperare

să intre în femeile cu sânul fierbinte și crud

în care desenez cu cerneală o mare albastră

închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:

„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;

mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion

să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă”.

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon

am trecut un fluviu ce-şi sună solzii în galop arbitrar

ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic

armătura mea proletară de var.

Un înger își desfrunzește din aripi albul arctic

amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;

trist, trist, lângă tombarina cu coardele sparte

aştept sa plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci

şi de balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămașe deoparte –

sunt Soarele ce-și găseşte lăncile aduse din spelunci

în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.