vineri, 18 septembrie 2020

Institutul Blecher, ediția 219

 


Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 20 septembrie 2020, de la ora 15, în Green Hours (Calea Victoriei, 120), la întâlnirea cu poeții Florin Dumitrescu, Vlad Drăgoi și Andreea Drăghici.


Florin Dumitrescu (n. 1966) a absolvit Politehnica și Facultatea de Limbi Străine (franceză-italiană) la Universitatea București. Este poet, textier pentru formații ca Direcția 5, Pasărea Rock, Jazzapella, Sarmalele Reci, fost publicitar și traducător din italiană. A debutat în volumul colectiv Marfă (1996) și a publicat volumele de versuri Ana are mere (1997), ÎNcântece (2007) și dodii (2016). În 2013 a publicat eseul de antropologie Bâlciul Universităţii. Descoperind spiritul târgoveţ în Bucureştiul postsocialist. Între 2010 și 2013, studiază antropologia cu prof. dr. Vintilă Mihăilescu, iar în 2014 susține teza doctorală Supermarketizarea tradițiilor. Anul trecut a publicat volumele Retorica sloganului. Manual de copywriting în limba română și Publi-Cetatea. Branduri de poveste.

Vlad Drăgoi (n. 1987) este absolvent de Litere la Universitatea „Transilvania” din Brașov. A debutat cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito (2009), urmat de volumele de poezie Metode (2013) și Eschiva (2015), de Sergio Leone (poeme în proză, 2017) și de romanul Mica mea inimă de om singuratic (2019). Pregătește un nou volum de poezie, intitulat Aer, păsări, bere. 

Andreea Drăghici (n. 1996) a absolvit Facultatea de Litere (română-germană), apoi a continuat studiile de masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. A publicat articole și texte în diferite reviste online și offline, precum Iocan, scena.ro sau Dissolved Magazine. În prezent este editor de carte și, din când în când, traduce.


Moderator: Florin Iaru


joi, 17 septembrie 2020

Două poeme din Sofia

 

Jenski Pazar, intrarea dinspre Podul cu lei

 

cu cine e mai nedreaptă istoria – cu leii

sau cu femeile?

celor ce cunosc răspunsul le sunt smulse limbile

însă înainte de asta strigătul lor răsună

ca o mie de găleți și ligheane lovite la unison

în Jenski Pazar.

până și cei ce nu vor să audă nimic

vor auzi multă vreme după ce ecoul

protestului se va fi risipit în nepărtinitorul văzduh.

cine vrea să mănânce limbă de poet

sau de revoltat

o să afle: îți trebuie stomacul și hotărârea unui leu

sau ale unei femei

pentru a digera un organ atât de suplu

în stare să rostească adevărul

chiar și dintr-o gură străină.

 

 

Квадратът на толерантността

 

și dacă fiecare membru al unui om

ar fi de altă confesiune?

am putea oare să fim în armonie

cu noi înșine și cu celălalt –

pe care îl luăm atât de des drept altcineva decât este?

ce-ar scrie mâna mea dreaptă mozaică

în vreme ce stânga cea ortodoxă

ține pagina aceasta să n-o zboare vântul?

cum s-ar potrivi pe străzile înguste pasul

piciorului musulman

cu cel al piciorului meu catolic?

cum ne-am îmbrățișa,

cum am mângâia,

cum am aplauda,

cum ne-am da unul altuia uleiul și sarea,

toate ustensilele privilegiate

cu care zgândărim golul

transformându-l în biserici, sinagogi sau

moschee? ar fi atunci trupurile noastre în sfârșit

patrulatere ale toleranței?

și dacă fiecare membru al unui om ar afla

că putem fi coerenți,

întregi doar așa?


Sofia, 12 septembrie 2020

joi, 3 septembrie 2020

Institutul Blecher revine. Prima ediție a celui de-al doisprezecelea an

 


Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 6 septembrie 2020, de la ora 15, în Londohome (Str. David Praporgescu, nr. 31, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Bogdan Ghiu, Andreea Apostu și Adelina Pascale.

 

Bogdan Ghiu (n. 1958) este poet, eseist, critic cultural, traducător şi jurnalist. A fost membru al Cenaclului de Luni, debutând în volumul colectiv Cinci (1982), alături de Mariana Marin, Alexandru Mușina, Romulus Bucur și Ion Bogdan Lefter. Este autorul volumelor de poezie: Manualul autorului (1989), Poemul cu latura de un metru (1996), Arta consumului (1996), Arhipelogos (1997), Pantaloni și cămașă (2000), Manualul autorului (ediție completă și definitivă, 2004), (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte (2006), Opera poetică (2017) și Cu Orice este posibil (2019). A publicat numeroase studii și eseuri critice, printre care Evul Media sau Omul terminal (2002), Eu(l)artistul. Viața după supraviețuire (2008), Contracriza (2011), Linia de producție. Lucrând cu arta (2014) sau Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) (2015). A tradus din limba franceză cărți semnate de Georges Bataille, Michel Foucault, Pierre Bourdieu, Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Jean Baudrillard, André Breton, Henri Bergson, Charles Baudelaire, Marguerite Duras, Antonin Artaud, Didier Anzieu, Annie Le Brun, Michel Leiris, Sade.

Andreea Apostu (n. 1990) este absolventă de Litere la București și a făcut un doctorat în cotutelă între Școala Doctorală Studii literare și culturale, din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității București și Școala Doctorală Lettres, pensée, arts et histoire a Universității din Poitiers. Este membră ARCEN, contribuind la organizarea Nocturnelor de Poezie Contemporană. În prezent este asistent de cercetare în cadrul Institutului de Teorie și Critică Literară „G. Călinescu” și predă cursuri de limba franceză.

Adelina Pascale (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Parte a Nocturnelor de Poezie Contemporană, a mai citit la Institutul Blecher în primul an de facultate (la ediția 95 din 1 noiembrie 2014) și a publicat în antologia Subcapitol (2015).

 

Moderator: Claudiu Komartin


vineri, 28 august 2020

A douăsprezecea ediție a Maratonului de Poezie și Jazz

 

Luni, 31 august, de la ora 16, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române din București, are loc a douăsprezecea ediție a Maratonului de Poezie și Jazz, care se întâmpla de obicei în luna mai. Pe atunci lucrurile erau încă foarte neclare, așa că Maratonul are anul ăsta loc în ultima zi de vară: vor citi douăzeci și doi de poeți (Ioana Crăciunescu, Mina Decu, Anastasia Gavrilovici, Ioana Greceanu, Cătălina Matei, Rozana Mihalache, Iulia Pană, Alina Purcaru, Andra Rotaru, Amelia Stănescu și Florina Zaharia, Romulus Bucur, Teodor Dună, Sorin Gherguț, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Luca Ștefan Ouatu, Ioan Matiuț, Bogdan O. Popescu, Adrian Suciu, Robert Șerban și subsemnatul), însoțiți de acordurile de blues și jazz ale unor muzicieni binecunoscuți: Maria Răducanu, Nadia Trohin, Cătălina Beța, Mircea Tiberian și Mike Godoroja & Blue Spirit.

Voi citi poeme care nu au apărut în cărți, și pe care le-am regăsit și recitit în ultimele zile, încercând să-mi dau seama de ce, la vremea alcătuirii volumelor mele dintre 2009 și 2017  Un anotimp în Berceni (2009, 2010), Cobalt (2013), respectiv secțiunea de inedite cu care se deschide Maeștrii unei arte muribunde (2017, 2018) – nu le-am considerat potrivite în arhitectura lor. Voi chestiona, așadar, actualitatea câtorva dintre poemele inedite pe care le-am lăsat în urmă, scrise cu destui ani în urmă, curios fiind cum vor suna ele rostite în grădina de la MNLR în cele cinci-șase minute pe care le voi avea la dispoziție.




joi, 13 august 2020

Vineri, 14 august, la Nocturnele ARCEN

 

Am mai citit în vara lui 2017 la Nocturnele de Poezie ARCEN. L-am avut atunci alături pe Radu Nițescu, însă treaba s-a schimbat din pricina pandemiei și, deși voi citi mâine la o Nocturnă la care celălalt invitat este Ștefan Manasia, vom avea „segmente” diferite, eu intrând în scenă de la ora 22, moderat fiind de către Răzvan Țupa. Tot pe acoperișul clădirii Magheru One, unde însă nu mai pot veni decât poate un sfert sau o cincime (limita e de patruzeci de persoane în public) dintre cei care participau de obicei. Oricum, admir curajul celor de la ARCEN, care și-au asumat o treabă nu tocmai ușoară într-o perioadă haotică și plină de impedimente.

luni, 10 august 2020

Adela Greceanu, „Iar eu nu mai stau la rădăcina flăcării, / am intrat”

 

Adela Greceanu a fost unul dintre primii poeți ai generației născute după 1971-1973 care au debutat în volum, anticipând oarecum „douămiismul”, deși scriitura ei păstrează destul de puțin în comun cu autorii ce aveau să publice prima carte după 2000.
Cu cele trei volume ale sale de la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, Adela s-a impus imediat ca o prezență înnoitoare și foarte originală. Am admirat-o enorm când începeam să scriu și cred că, fiind foarte atentă cu ceea ce publică, după cele trei volume care au confirmat-o, Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... (1997), Domnișoara Cvasi (2001) și Înțelegerea drept în inimă (2004), discreția sa a făcut ca poezia pe care o scrie să fie prea puțin cunoscută de generația care are azi douăzeci și ceva de ani.
Adela Greceanu a mai publicat în ultimii doisprezece ani doar două cărți, romanul Mireasa cu șosete roșii (2008) și volumul de poezie Și cuvintele sunt o provincie (2014). Ar fi, cred, foarte nimerită și binevenită o antologie din poezia Adelei Greceanu, pe care sper să o văd publicată în anii aceștia.

joi, 6 august 2020

Cristina Hermeziu, „între timp îți vezi de viața ta”


Cristina Hermeziu, între timp îți vezi de viața ta (Junimea, 2020)


*

ce fac oamenii 
împreună
când nimeni
nu vede
cu ochiul celuilalt

când nimeni
nu vorbește

cu gura altuia
ce fac oamenii
împreună
când nimeni nu tremură
cu pielea altuia

când nimeni
nu sângerează
cu sângele celuilalt

ce fac oamenii
împreună
când nimeni
nu urlă
cu urletul altuia

când nimeni
nu-și amintește
amintirile altuia

ce fac oamenii
împreună
când nimeni
nu îmbătrânește
în carnea altuia


*

bunica a cusut un strugure indigo pe un pătrat
de etamină albă
punctul în cruce e bombat uniform pe dos e
harta africii

(ziua și lumina scad împreună de dimineață
e o scurgere pe undeva)

le beaujolais nouveau est arrivé țipă radioul
cu baterii și energie de black friday
în bucătărie e frig

umezesc lipesc
mileul de geam
colmatez


*

întreabă-mă iar
cine sunt

răspund iar

sunt 
o coloană de porfir

sunt
un izvor roșu

sunt 
un fulger de sânge

întreabă-mă iar

și iar

vineri, 31 iulie 2020

Viață periculoasă, de Blaise Cendrars


Blaise Cendrars

Sunt astăzi poate cel mai fericit om din
lume
Dețin tot ce nu îmi doresc
Iar de singurul lucru la care țin în viața asta m-apropii
cu fiecare turație a elicei
Și poate că odată ajuns acolo voi fi pierdut totul  


traducere de Claudiu Komartin

marți, 28 iulie 2020

post-scriptum


răzbesc cu greu printre strigătele eroice ale epocii,
dar tu mă vei răbda cât o să rostesc un koan
ireproductibil printre claxoanele girofarurile și sirenele
ambulanțelor care ne salvează clipă de clipă

*

mi-aș fi scos și ochii dacă așa aș fi putut vedea
ce se ascunde și înflorește în prăbușire
în toate abandonurile și pierderile subite
imaginea de o împovărătoare frumusețe a
găurii negre pe care au fotografiat-o
la o distanță dincolo de orice înțelegere omenească

*

salvarea îndelung așteptată o să vină din ladă,
din lada de zestre-a bunicii,
asta ar vrea ei să mă facă să cred, cât se împrăștie
în noapte cu căștile pe urechi
și libidoul atrofiat ca o glandă arhaică
pe care nu ai decât s-o denunți

*

cu elocvența cu care ți-ai zidi capul
într-un cap străin

*

când acoperi cu cârpe spărtura când îți ții nasul
sau scoți scârbită batista să știi că asta e tot
ce rămâne din mândria stupidă o fosă
plină de căcat centenar nu consolare nici vreun fruct
zemos în care să-ți înfigi dinții
în patria asta care nu e decât un bypass pe o ruină

*

aș vrea să-mi fie puțin teamă pentru ei
să fiu mai ocrotitor măcar cu ceea
ce e aproape de pielea mea

*

nu-mi răspunde: știm amândoi că speranța e scorojită
și s-a retras în reci buzunare de carne aici e ultima
stație a colapsului aici au înlocuit nirvana cu city breakurile

*

pe mine apocalipsa m-a prins în pădure
căutam ierburi de leac pentru nebunia fraților mei 

joi, 23 iulie 2020

Cioburi



             Zgomotul paharului spart, ce aterizase pe ciment într-un moment de euforie în care dialogul interior purtat de Viorel Scutaru începea să se încingă, îi făcu pe ceilalți mușterii de la Gardul Verde să se întoarcă spre masa de plastic la care acesta bea de unul singur, pufăind și mârâind din când în când indignat de tot ce-i turuia în cap celălalt Scutaru, acea voce cătrănită și resentimentară ce nu-l lăsa în pace, înveninându-l cu bodogăneala ei inepuizabilă. Zvâcnind pe neașteptate, mâna sa măturase într-o fracțiune de secundă sticla de Ciucaș, paharul cu vodcă proastă alintată de cunoscători „iadu’ măruntaielor” și albumul jerpelit cu reproduceri după Gerhard Richter pe care Viorel îl purta peste tot de câteva săptămâni, jurându-se că neamțul e un impostor grosolan căruia cu siguranță i-ar fi denunțat găunoșenia dacă ar fi găsit pe careva să-l asculte prin cârciumile din Dristor în care își făcea veacul.
Din fericire, sticla de bere nu zburase pe jos, oprindu-se de data asta chiar pe marginea mesei, unde se tolănise leneșă sub privirile tuturor, în timp ce lichidul auriu și-nspumat se scurgea din ea peste cioburile împrăștiate la picioarele lui Scutaru și începea să-i năclăiască șosetele cândva albe vârâte în niște sandale de plajă care ai fi zis că îl însoțiseră pe posesorul lor printr-un lung șir de bătălii din care scăpase de fiecare dată cu viață în chip miraculos.
            – Cristoșeii ei de viață, pictore, de câte ori ți-am spus că nu mai vreau sticle și pahare sparte, borâturi și căcat pe clanță la mine în crâșmă? Ce sunt io mă, bătaia voastră de joc? Cât să mai rânesc după voi, derbedeilor, că mi-ați mâncat zilele?
            Mariana, care îi disprețuia fățiș pe clienții de la Gardul Verde, însă pe Scutaru îl ura din tot sufletul, începu să urle din rărunchi și să-l înjure din partea cealaltă a barului, unde stătea proțăpită cu mâinile-n șolduri în amuzamentul general.
            – N-am vrut, Marianita, n-am vrut, îți jur. Ce morții mă-sii să-i fac dacă mâna asta nu mă ascultă?
            – De câte ori n-am auzit placa asta, porcule! Ți-am zis de săptămâna trecută, io nu mai adun cioburi după tine, nenorocitule și-mpuțitule care ești!
            – Lasă-l în pizda mamii lui, că nu-i decât un amărât de pahar, trece-mi-l pe notă și mai adu-mi o sută, mormăi Viorel fără chef.
            – Ce notă, animalule, ce notă, că iei numa’ pe caiet de nu știu când. Și io ca proasta ți-am tot dat, am zis că ești infirm și hapciupalitic și mi-a fost mereu milă de tine, alcoolistule. Da’ gata, pân-aici!
            Și puse mâna pe măturoiul proptit de una dintre umbrelele sub care mustăceau bețivii cartierului în timp ce își sorbeau tacticos băuturile și trăgeau din țigară-n răstimpuri ca niște bursuci visători. Nu era clar dacă Mariana dă înapoi și va strânge cioburile, iertându-l încă o dată pe Scutaru după un nou tir de sudalme, sau dacă de data asta femeia de un metru patruzeci și trei va pune în sfârșit capăt idilei, croindu-l cu sete pe nelegiuit. Simțind pericolul, acesta se ridică în picioare și, cu un gest teatral, își deschise brațele – de fapt, mai mult pe cel stâng, căci dreptul îi tremura cumplit atunci când nu i se bălăngănea pe lângă corpul sfrijit, ca un copil neascultător – și își drese glasul trăgând cu ochiul la asistență:
            – Bate-mă, omoară-mă, Marianita, fiindcă am spart un pahar, fără să te gândești că în felul ăsta am irosit mai mult decât o bucată de sticlă fără valoare. Iar dacă nu înțelegi că am pierdut astfel ceva mult mai prețios, ultimele picături din anestezicul pe care mi-l dăruiești, singurul care mă mai consolează, primesc orice. Lovește deci un om fără apărare dacă asta-ți dorești, poate că așa-i cel mai bine, să mor aici, zdrobit de mânia unei gorgone, în locul cel mai drag inimii mele. Să vadă toată lumea și să ia aminte la sfârșitul unui artist damnat. Da, Marianissima, accept, pe urmele atâtor alți bărbați neînțeleși, să fiu victima, țapul ispășitor, fiindcă suntem amândoi niște gnomi nefericiți cărora le-a fost ursit să sufere, iar numele lor e scris cu litere de scârnă în terfeloaga acestei lumi neiertătoare.
            Deși mai asistaseră la asemenea monoloage din partea lui Scutaru, toți cei de pe terasă rămăseseră interziși, însă nici un ropot de aplauze, nici o privire înțelegătoare nu urmă acestei reprezentații, poate doar milă și o undă de uimire că pictorul reușise să se adune și să declame fără nici o poticnire discursul învățat parcă pe dinafară, la capătul căruia lui Viorel i se-ntinsese pe față un rânjet biruitor. Ca o turmă de alpaca, clienții de la Gardul Verde își întoarseră la unison capetele către Mariana, în mintea căreia, dacă mai existau îndoieli, decizia fusese luată.
            – Tanti Mariana, probleme?
            De după colțul coșmeliei de tablă se ivi nepotul patroanei, Mirel, care auzise printre sfârâituri și vălătucii de fum ai grătarului o parte din zbieretele de pe terasă și, recunoscând vocea lui Scutaru, pe care-l știa ca pe un cal breaz, își deplasase corpul masiv către scena improvizată.
            – Mârțoaga asta bătrână își bate joc de mine, Mirele mamă. Distrusu’ iar a răsturnat tot ce era pe masă și crede că mă duce cu tâmpeniile lui. M-a făcut și gorgoană. Cât să-l mai rabd, zi și tu?
            Mirel practicase până nu demult scrimă la Steaua, da, ați citit bine, scrimă, nu rugby, așa cum ar fi fost de așteptat când îl vedeai, și nu renunțase la cariera sportivă din pricina vreunei accidentări cumplite, ci fiindcă își alergase cu floreta antrenorul prin întregul complex sportiv din Plevnei până-l prinseseră câțiva judoka destul de sprinteni înainte să-i găurească acestuia, dacă ar fi să ne luăm după amenințările proferate, scăfârlia. Mirel luase în doi ani vreo treizeci de kilograme, de parcă toată adolescența, de-a lungul căreia fusese chinuit de taică-su cu sportul acela antipatic ce i se potrivea ca o mănușă de mătase pe pumnul unui boxer de categorie grea, nu așteptase decât momentul în care va îmbrăca maieul pătat – și, toamna, un halat de aprozarist rămas de la părintele abuziv, îndrăgostit în tinerețe de Ileana Gyulai –, devenind după trecerea acestuia în lumea drepților ceea ce își dorise dintotdeauna: grataragiu și bodyguard de ocazie al Marianei.
            Ca orice borțos covârșit de propria-i importanță, Mirel își mișcă lent și legănat corpul către masa la care Scutaru se așezase și încerca să dea pe gât cu un efort herculeean conținutul sticlei pe jumătate vărsate. Ajuns lângă el, își puse mâinile pe masă, atent să evite băltoacele de bere și scrumul devenit o pastă cenușie și împuțită, și îi aruncă printre dinți, îndeajuns de scrâșnit pentru a se face auzit și la mesele vecine:
            – Te ridici în momentul ăsta și pleci!
            – Hopa, uite că a venit să mă amenințe și cel mai lătăreț organism saprofit din Dristor, încercă Scutaru o jignire bâlbâită dincolo de limita posibilităților intelectuale ale lui Mirel, după care râgâi satisfăcut și scoase un râset gâlgâitor, suficient pentru Mirel să-l tragă cu tot cu scaun până când cei doi se aflau față în față:
            – Ți se pare că glumesc, mă treanță?
            Și-l apucă de brațul drept, ridicându-l ca pe o paiață și începând să-l târască spre ieșirea din crâșmă în ovațiile bășcălioase ale audienței, după care-l aruncă în stradă, nu înainte să-i dea și un picior în fund.
            – Să mai treci pe-aici doar când o să poți să-i plătești Marianei ce-i datorezi, băi artistule.
            Disprețul cu care o spusese îi era binecunoscut lui Viorel, care, odată ridicat cu greu de pe trotuar, începu să suduie namila care-l umilise, dar când acesta făcu un pas amenințător către el, începu să-și târșâie piciorul șchiop în direcția stației de metrou, întorcându-se de câteva ori să se convingă că Mirel nu vine după el. Nu venea, ci intrase înapoi la Gardul Verde, îndreptându-se cu iuțeală spre grătarul de unde venea un miros de carne arsă.
            Ajuns în dreptul metroului, unde se adunaseră deja drogații din Dristor, Viorel se regrupase și se sforța să facă în mintea lui mai tot timpul buimacă un plan pentru ceasurile următoare. Se căută în buzunare, unde firește că nu găsi decât vreo câteva monede mici care nu i-ar mai fi putut cumpăra nici un suc – asta dacă pictorul ar mai fi băut în ultimii douăzeci de ani vreo băutură care nu conținea alcool.
            Se lăsa noaptea și nu mai era nici un local pe o rază de un kilometru unde Viorel să fie primit și să i se servească măcar încă o bere. Începu să se certe singur în mijlocul străzii și, după câteva mustrări și tirade inutile ale vocii mai limpezi a conștiinței, sau a zdrențelor de conștiință care-i mai rămăseseră, se hotărî să o apuce spre casă. Lucru nu tocmai simplu, cu care era însă obișnuit, căci i se întâmpla cel puțin o dată la două seri.
Se aprinseseră felinarele, care împrăștiau o lumină bolnăvicioasă peste strada principală, așa că hotărî să o apuce printre blocuri, cu toate că pentru o clipă se gândise cum ar fi dacă ar lua-o chiar acum pe mijlocul Bulevardului Camil Ressu. Îi rămăsese în minte un filmuleț pe care i-l arătase într-o noapte, nimerit către ziuă la unul dintre puținii tovarăși de troscăneală care-l mai suportau, Trofin, un regizor schizofrenic care mai cerșea uneori în Romană, altfel un cinefil înrăit care viziona filme sau asculta muzică la maxim până când vecinii chemau inevitabil poliția. În videoclipul acela, un tip care-i semăna destul de bine (și despre care gazda îi spusese că e „genialul Denis Lavant”) umbla la bustul gol printr-un pasaj subteran, făcând în cele din urmă praf mașina venită-n viteză care îl lovea în plin la finalul videoclipului, ieșind curat și indestructibil din lovitura altfel fatală pentru orice ființă lipsită de puteri supraomenești.
Se așeză pe bordură și își aprinse o țigară, amintindu-și, încă sub imperiul imaginilor care-i rămăseseră înfipte-n memorie, momentul accidentului trăit în 1987. Camionul fără numere de înmatriculare dăduse peste el și-l lăsase terciuit acolo înainte de a se face dispărut fără urmă. Trecuseră douăzeci și șase de ani de atunci, iar viața lui fusese într-o continuu, vertiginos declin.
În ’87 avea douăzeci și opt de ani și era de vreun an-doi pe val, i se întrevedea o carieră frumoasă, iar la Pitești nu-i lipsea nimic – bărbatul mătușă-sii, Dora, era prim-secretar pe Argeș, iar tânărul pictor avea spatele asigurat datorită intervențiilor lui „nea Puiu”, cum era acesta alintat în familie. Era o perioadă în care Scutaru descoperise, după o expoziție de grup în Polonia, realismul fantastic al lui Zdzisław Beksiński și, având deja consolidată o mică reputație de neoexpresionist cu tușe puternice și „o remarcabilă forță imagistică”, revenise de-acolo decis să nu mai facă nici un fel de compromis.
Inconștient și plin de energie cum era, începuse să lucreze la o serie de picturi post-apocaliptice, aparent golite de elementul uman, și totuși cât se poate de prezent, comprimat în țesătura de imagini morbide și grotești. În primă instanță, adică în momentul prim al transei pe care o trăia aflat în fața pânzei, trasa ceea ce păreau mâzgăliturile unui mare surmenat, dar apoi revenea cu un fel de înfocare înghețată, îngroșându-le și suprapunând peste desenele acelea care ar fi putut fi schițate de un oligofren imagini care aduceau picturii noi sensuri, printr-un meșteșug pe care și-l însușise nu fără mari osteneli, adică punând pe foc, sub privirile îngrijorate ale tinerei lui soții, zeci de încercări neizbutite. Așa încât acum, că își desăvârșise tehnica, lucrările ajungeau în final niște palimpseste obsedante în fața cărora și cel mai experimentat privitor era deconcertat și nu știa de unde să le apuce.
Pentru a i se aproba la Muzeul Județean expoziția pe care-o visa, reușise să-i convingă pe mai-marii din cultura locală, și mai ales pe unchiul său, care n-avea nici cea mai vagă idee despre artă, că seria de lucrări pe care dorea să le expună sunt reprezentări ale unei lumi nimicite de marele cataclism nazist – invocase ca argument grozăviile pe care le văzuse vizitând în Polonia Auschwitzul și Treblinka, iar ca să fie pe deplin acoperit, dăduse celor douăzeci și două de tablouri titluri care nu lăsau loc vreunui dubiu.
Toate bune și frumoase, dar Scutaru plănuise ca vernisajul să fie unul răsunător. Acum că reușise ca lucrările să-i fie acceptate și panotate, iar data dezvelirii fusese anunțată, mai urma doar ultimul act al protestului pe care își propusese să-l pună în scenă.
S-au adunat aproape o sută de oameni în seara aceea de noiembrie, pentru vernisaj venise special de la București un critic faimos cu secrete înclinații homosexuale, care avea o slăbiciune pentru el, Scutaru îmbrăcase un cămeșoi alb și-și legase la gât o eșarfă roșie, iar cât timp lumea s-a adunat în așteptarea discursului de introducere (criticul era cunoscut pentru expozeurile sale care uneori se întindeau pe mai multe zeci de minute), Viorel a băut o jumătate de sticlă de țuică (jumătatea rămasă, pentru că avusese nevoie să se încurajeze și-nainte de a pleca de acasă) și s-a închis în toaletă, unde și-a făcut conștiincios mai multe tăieturi pe braț cu un ciob de la sticla pe care, odată terminată, o spărsese în grădina din spatele muzeului, tăieturi îndeajuns de superficiale cât să dea drumul câtorva firicele obstinate de sânge, dar care să nu-i pună viața în pericol, cel puțin nu în cele patruzeci și cinci de minute ale expunerii critice.
Pe scurt, în timpul lungului discurs ținut de invitatul său nebănuitor, Scutaru a stat nemișcat în stânga acestuia, liniștit și aparent pătruns de importanța momentului. Acțiunea avea loc chiar în dreptul lucrării centrale a expoziției, de doi metri pe un metru și jumătate, intitulată „Ultimul coșmar al Holocaustului”. Cu cât minutele treceau, de sub mâneca dreaptă a pictorului picăturile de sânge se scurgeau în ceea ce deveni curând o mică băltoacă pe care cei prezenți, inițial foarte atenți la discurs și cufundați cum erau în atmosfera sobră și în paharele de Cotnari cu care fuseseră serviți, începură să o înregistreze cu uluială. În toată încăperea nu se mai auzeau decât cuvintele pline de erudiție ale criticului și, din când în când, picurii ce se adunau cu un pleoscăit intermitent la picioarele tânărului artist, ce părea transportat din mijlocul întregului eveniment.
Reacția publicului îngrozit a fost să părăsească expoziția, așa că, unul câte unul, toți cei strânși acolo au ieșit în deplină tăcere și spre stupoarea vorbitorului, care nu înțelegea, captivat de propriul discurs, ce se întâmplă. Când încheie, criticul se îndreptă către Scutaru, căruia îi întinse mâna pentru a-l felicita, iar acesta, foarte palid și totuși radiind de încântare, i-o prinse și nu-i mai dădu câteva zeci de secunde drumul, mânjindu-i cămașa și sacoul făcut pe comandă la Casa Modei, până când înțelese, coborându-și privirea către lăcșorul strâns pe pardoseală. Se smulse cu un amestec de buimăceală și crescândă neliniște din strânsoarea lui Viorel și-i șopti:
– De data asta chiar ai făcut-o lată, dragul meu. Nimeni și nimic n-o să te mai poată salva acum.
Cuvinte care se dovediseră de o exactitate necruțătoare. Nu doar că expoziția fusese strânsă a doua zi, dar scandalul se răspândise în oraș cu repeziciune, cu toate că nici unul dintre cei prezenți, exceptându-i pe inevitabilii ciripitori (care nici nu mai contau în toată povestea, de vreme ce printre participanții la vernisaj fuseseră cel puțin doi căpitani de Securitate), nu era tocmai dornic să vorbească despre ce se-ntâmplase acolo, decât poate în cercurile în care se simțeau cât de cât în siguranță, convinși că vor avea ei înșiși de suferit și numai pentru că veniseră fără nici o bănuială și asistaseră fără voia lor la grozăvia periculoasă pusă la cale de Scutaru.
Într-adevăr, nimic nu îl mai putuse salva pe Viorel. Discuția avută cu unchiul său, Gheorghe Lățescu, în biroul acestuia de la Comitetul Județean de Partid nu lăsase nici un dubiu în legătură cu urmările gestului său. Lățescu, ce încetase din acel moment să mai fie pentru Scutaru „nea Puiu”, urlase la el douăzeci de minute și, simțindu-și propria funcție în pericol, își luase mâna de pe băiatul surorii neveste-sii, explicându-i furios că de-acuma e pe cont propriu.
Câteva săptămâni mai târziu, când ecourile întregii istorii se mai stinseseră (timp în care soția lui, Amelia, fusese dată afară din postul pe care-l avea la Bibliotecă) și părea că repercusiunile frondei sale „imbecile și egoiste”, cum îi strigase ea într-o seară, trezindu-le pe cele două fetițe pe care le aveau împreună, nu vor fi chiar nimicitoare, nenorocirea s-a prăvălit ca un bolovan peste Viorel, care încă își savura triumful. Era într-o după-amiază de marți, pictorul se întorcea de la Alimentara când un camion îl lovi din plin pe trecerea de pietoni, după care se făcu nevăzut. Securiștii fuseseră îndeajuns de omenoși să nu-l omoare, însă nici nu fusese doar un acroșaj minor care să-l bage în sperieți sau să-i dea o lecție.
            Accidentul provocase pareza părții drepte a corpului, iar după lunile petrecute în spital și perioada grea și dureroasă de recuperare, rămăsese cu mâna, mâna cu care picta, beteagă, un membru aproape străin, veșnic nedumerit, cu sensibilitatea unui butuc. Cât despre piciorul drept, nici acesta nu-și mai revenise vreodată, Viorel rămânând șchiop – încă putea merge, dar șontâcăit și nesigur, iar asta nu se mai putea îndrepta, leziunea nervilor spinali fiind definitivă.
            Amelia îl mai suportase o vreme după ’90 – copilele erau încă mici, Viorel le iubea și se purta bine cu ele în ciuda declinului său fizic și moral, iar ea își păstrase o speranță incertă că soțul ei o să-și revină; de dragul lor acesta începuse cu mari eforturi să picteze cu cealaltă mână, dar rezultatele erau decepționante. Foștii colegi, care îl părăsiseră în ‘88-‘89, se prefăceau și după schimbarea regimului că nu-l mai țin minte, câțiva pomenindu-l uneori ca pe un tip talentat care se distrusese singur, iar el nu se regăsea nici în pictura neo-ortodoxistă ce iradia din jurul Galeriei Catacomba, nici în talmeș-balmeșul galeriilor UAP-iste, nici în progresismul silnic și conceptual, în care prosperau ready-made-urile și instalațiile prin care artiștii cei mai adaptați la noul sistem încercau să recupereze, cu sprijinul generos al Centrului Soros, treizeci de ani de artă occidentală.
O duceau greu, din când în când Viorel reușea să mai vândă câte o lucrare în care nervul lui de altădată se reactiva în mici eboșe lipsite însă de coerență și de dibăcia pe care o pierduse odată cu păgubirea mâinii drepte. În 1991, mama lui a făcut al doilea infarct – au găsit-o moartă în căsuța ei din Bascov după două zile în care nu le răspunsese la telefon. În ‘93, la vreo jumătate de an după ce Iliescu a ieșit din nou președinte, Renata împlinise opt ani, iar Mariela – șapte. Chemată de părinții ei, stabiliți în America după prima Mineriadă, Amelia a stat pe gânduri o vreme și a ales să-i urmeze. Viorel n-a înțeles nimic din ce i se întâmpla. Rămas singur, a decis să-și cumpere, cu jumătatea care i se cuvenea din banii luați pe apartamentul de la Pitești, o garsonieră în București, iar pe fete le-a revăzut de-abia în 2000 – erau deja niște tinere domnișoare din Minnesota care se uitau la el ca la un Caliban. Întâlnirea a fost dureroasă pentru toată lumea și nu s-a mai repetat.
            După ce termină și ultima țigară din pachetul de Plugarul, pe care îl mototoli posomorât, se ridică anevoie de pe bordură și o apucă împleticindu-se pe aleile murdare dintre blocuri. Garsoniera confort doi în care locuia, la penultimul etaj al unei clădiri de pe Drumul Murgului, peste drum de Cimitirul Izvorul Nou, nu avea yală, motiv pentru care ușa era tot timpul deschisă, de ce s-ar mai fi obosit să o schimbe, pentru el nu avea nici o importanță dacă intra cineva cât e plecat, oricum n-ar fi avut ce să-i mai ia. Se mai trezea uneori cu câte un boschetar sau cu vreun drojdier mahmur din cartier dormind pe jos, îi era totuna, posibil să-i fi adus chiar el în ziua precedentă și să fi uitat – atâta timp cât aveau la ei ceva de băut erau bineveniți, iar dacă nu, amenințarea cu un cuțitoi pe care-l ținea ascuns în bazinul de la toaletă îi descuraja și pe cei mai curajoși care s-ar fi gândit să se mute în locuința de doisprezece metri pătrați.
            Pregătit să urce, ca de atâtea alte ori, cele șapte etaje pe scări, ascensiune care se lăsa uneori cu câte o oprire sau două pe parcurs, însoțite de câte un pui de somn pe cimentul rece, rezemat de balustradă sau, în situații mai norocoase, pe preșul vreunui vecin, Viorel descoperi că liftul mergea.
            – E, hai că până la urmă poate nu e cea mai proastă zi posibilă.
            – Zici? îi replică în batjocură vocea din cap.
            – Măcar că merge liftul și ai putea să mai lași de la tine.
            – Las’ pe dracu’. Dacă rămânem iar blocați și stăm acolo ca proștii pân’ la ziuă?
            – Mai bine rămân în lift decât să urc șapte etaje la cum mă simt acum.
            – Gândește-te mai bine că sus nu e nimic de băut.
            – Băga-mi-aș, de ce n-ai zis mai devreme?
            – Fiindcă stăteai și-mi depănai povestea vieții tale de rahat și n-am vrut să te-ntrerup.
            – Mda, constructiv ca întotdeauna.
            – Să-ți intre odată în cap: nu sunt aici să fiu constructiv, ci ca să te țin pe linia de plutire, eșuatule, să te fierb cât să n-ajungi să-ți pui ștreangul de gât.
            – Și asta ți se pare ție o treabă al dracului de folositoare.
            – Bine, bă, și dacă-ți șopteam în timp ce te clătinai pe lângă gardul cimitirului că nu e nimic de băut în cocineață, ce făceai, spărgeai un chioșc cu mâna ta rablagită?
            Apasă pe butonul liftului etajul șapte nu este prea departe de mormânt...
            – Apăi tăticu’, dacă începem cu amărăciuni de-astea, eu mai departe nu mai merg. Descurcă-te singur de-aici.
            Iar vocea își încetă boscorodeala, ca de fiecare dată când Viorel începea să recite din poetul lui preferat.
            Ieși din lift lăsând ușa de metal să se trântească în spatele lui și se îndreptă spre sanctuarul pe a cărui intrare desenase cândva în cărbune un guzgan cu bască proletară din botul căruia ieșea o bulă în care gravase cu litere tremurătoare, într-o vagă intenție bahică de a imita scrisul gotic: „Lăsați orice creanță, voi cei care intrați”. Dădu ușa de perete și, încă dinainte de a apăsa pe întrerupător, băgă de seamă că cineva îl aștepta în întuneric. Individul ședea țeapăn pe scaunul de la geam, luminat printr-o fantă a jaluzelei de o rază oblică venită de la luna plină de-afară. O mică speranță se arăta la orizont pentru gâtlejul lui însetat. Aprinse lumina.
            – Bună seara, Viorel, te așteptam.

joi, 16 iulie 2020

Rita Chirian, „Casa fleacurilor”


Rita Chirian a debutat cu volumul Sevraj (2006), în care se regăseau poeme scrise în ultimii ani de liceu (perioadă în care a fost unul dintre copiii teribili care nu ratau concursurile destinate tinerilor poeți) și în facultate (a absolvit Litere-le la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu) și pentru care a primit un an mai târziu Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Au urmat poker face (2010), Asperger (2012) și Casa fleacurilor, pe care Casa de Editură Max Blecher a publicat-o în 2016 și pentru care i-a fost decernat Premiul „Tânărul scriitor al anului” în cadrul celei de-a VII-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori.
Rita a scris cu acuitate cronică de poezie în „Vatra”, „Cultura”, „Poesis internațional” și „Euphorion” și a tradus mai multe cărți din franceză, luându-și în 2012 doctoratul în Litere.
Despre Casa fleacurilor, Anastasia Gavrilovici a scris că „Discursul puternic intelectualizat (dar care nu strangulează emoția) investighează imagini ale unei fragilități normative, care structurează lumea, osaturi ale făpturilor vulnerabile, casante, care fac din textele Ritei Chirian un studiu amețitor despre caracterul precar și alterabil al umanității. Minuțios asamblate, imprevizibile, seducătoare prin cruzime și prin contraste ce indică o foarte bună stăpânire a mijloacelor artistice, poemele din Casa fleacurilor sunt notele de subsol ale unei imaginații explozive, ale unei conștiințe incoruptibile și ale unei sensibilități care nu negociază nimic cu voltajul senzorial.”
Acum puteți citi și descărca online acest volum, al cărui tiraj s-a epuizat de mai bine de doi ani, cu un simplu clic pe coperta cărții, care i se datorează Ilincăi Pop.


Rita Chirian, Casa fleacurilor
(Casa de Editură Max Blecher, 2016)

duminică, 12 iulie 2020

Мы


O boare de nebunie în aer, cu un semiton mai jos
de progresiva sălbăticire a speciei
atârnă iar nesperanța.

Idolatria numerică a venit și n-are de gând să se mai
dea dusă; i se vor înălța temple,
altare de siliciu vegheate de ciber-arhangheli și trans-serafimi,
de unde marii preoți vor predica despre foloasele
și gloria imunității de turmă.

Dregătorii cu edictele lor, geniul mulțimii cu știința
înfricoșată a neștiinței.

Atâția oameni striviți încercând să apere
ceea ce n-au știut la timp să iubească.

Ați fi jurat că biochimia. Că fizica nucleară. Că nanoboții.

Din clopoței blânzi și creduli v-ați transformat în dalii bolnave.

Doar în poem totul e nesfârșit, mai puțin liniștea.

marți, 7 iulie 2020

Două poeme de Sylva Fischerová

din selecția de cinci texte traduse în colaborare cu Jiřina Vyorálková și apărute în nr. 25 (1/2020) al revistei „Poesis internațional” (pag. 219-224), ce poate fi comandată de aici


Sylva Fischerová

Sylva Fischerová (n. 1963, Praga) a studiat greacă și latină la Universitatea Carolină, unde este în prezent profesoară. A debutat în 1986 cu Chvění závodních koní (Tremuratul cailor de curse), volum urmat de alte nouă cărți de poezie, precum și de romanele Zázrak (Miracolul, 2005) și Pasáž (Pasajul, 2011), cărți de proză scurtă și câteva publicații academice. Poemele ei au fost traduse în mai multe limbi, fiind publicate în volum, în limba engleză, de editura Bloodaxe (The Tremor of Racehorses, 1990; The Swing in the Middle of Chaos, 2010) și Stomach of the Soul, acesta din urmă apărând în 2014 în SUA. În 2018 a primit titlul „Poetul orașului Praga”.


***

Destin: dar nu ca în tragedia greacă,
unde îl porți în tine
unde ți se citește în ochi.
Destinul ca ploaie: o ramură căzută
direct în fața ta
indicând către cimitir;
lovitura ciocanului, întâlnirea dintre două rachete,
tâmpenia buhăită a hazardului
a victoriei corpului asupra spiritului
a victoriei jucătorului asupra aruncării de zaruri.



Orologiul mondial e blocat: Bruxelles


Orologiul mondial e blocat
o vulpe moartă pe Boulevard du Triomphe
la marginea parcului
este prinsă în angrenajul lui,
în care pedalez în gol
funcționarii în eurocostume
cu eurovalizele lor.
Mă uit la trei piuneze
fixate-n perete:
în căminul „Gándhí”
nu m-a așteptat
nici măcar un cearșaf.
(Dormir à Bruxelles de manière originale.)
Și cele trei piuneze
mă fixează înapoi
în căminul Větrník,
pe faianța galbenă și roșie,
în anii optzeci schizofrenici:
Cel mai important e să ieși,
du-te afară,
în lumea din spatele ferestrei.
Dacă mi-ar fi zis cineva atunci
că după un sfert de secol
voi zbura de pe Aeroportul „Václav Havel”
spre capitala
Europei unite,
l-aș fi trimis la balamuc.

Orologiul mondial e blocat,
deși lângă lac un pui de vulpe
a mâncat din mâinile noastre în seara următoare
iar eu am primit o cameră nouă
în căminul Lafontaine
cu vedere spre parc.
Euroberea curgea în șiroaie leneșe și
scumpe
ungând conturile bancare;
coniacurile, punctele și virgulele
presau pe cravate,
fabricau concursul de materialele promoționale
PUNCTUL ȘI VIRGULA DE AUR;
la muzeu, Apollo tăia liniștit,
cu precizie chirurgicală,
pielea
lui Marsyas care, țipând,
atârnă cu capul în jos.
Lumea asta
cu capu-n jos
e congestionată și o să facă
tromboză.
În curând: coming soon.
A bientôt.
Nici flamanzii cu valonii
nu vorbesc.
Iar ochii madonelor flamande
sugerează plăcinte din făină albă
și scurgere de sânge lentă și continuă:
viața părăsește corpul
ăla încet, zi de zi.
Icar cade fără zgomot
și fără interesul martorilor, fiecare
totuși are ceva de lucru aici, ceva
planificat, atunci de ce
să-și lase distrasă atenția.
În lada frigorifică,
înăuntrul scoicilor negre
– specialitatea locală –
stă secretul credinței locale:
carne și gol
și valoare adăugată.
Ridică-te și zboară
acasă.

luni, 29 iunie 2020

„Poesis internațional” 25 (1/2020), cuprinsul





Portret

·       Petru Ilieșu


      Poezie

·       Georg Trakl (Austria) – traduceri de George State vs Petre Stoica
·       Elsa Morante (Italia) – traducere de Florin Dumitrescu
·       Nicolae Coande
·       W.S. Merwin (Statele Unite) – traducere de Mihók Tamás și Lavinia Vasile
·       Takács Zsuzsa (Ungaria) – traducere de Andrei Dósa
·       Olga Ștefan
·       Robert Adamson (Australia) – traducere de Dorian Stoilescu
·       Glykeria Basdeki (Grecia) – traducere de Monica Chihaia
·       Geo Galetaru
·       Erwin Messmer (Elveția) – traducere de Radu Țuculescu
·       Răzvan Țupa
·       Serge Pey (Franța) – traducere de Irina Roxana Georgescu
·       Clyo Mendoza (Mexic) – traducere de Anastasia Gavrilovici
·       Andrei Dósa
·       Sylva Fischerová (Cehia) – traducere de Claudiu Komartin & Jiřina Vyorálková
·       Ana Dragu
·       Dane Zajc (Slovenia) – traducere de Goran Čolakhodžić
·       Victoria Tatarin
·       Tom Van de Voorde (Belgia) – traducere de Gheorghe Nicolaescu
·       Mihai Marian
·       Betül Dünder (Turcia) – traducere de Olga Ștefan
·       Deniz Otay
·       Marjan Čakarević (Serbia) – traducere de Simeon Lăzăreanu
·       Toni Chira


Proză

·       Wolfgang Hilbig (Germania), în traducerea lui Andrei Anastasescu
·       Augustin Cupșa
·       Camelia Toma
·       Bogdan Crețu


Eseu

·       George State, „TRAKLALE”, despre Georg Trakl
      Andrew Davidson-Novosivschei, „Jack Spicer, eruditul indiscret” – versurile lui J. Spicer traduse în românește de Domnica Drumea
·       Jean-Pierre Siméon, „Poezia va salva lumea” (în traducerea Magdei Cârneci)


Reportaj

·       Andrei Crăciun – „Izbucnirea primăverii. Povestea unui reportaj care nu s-a mai născut”


Jurnal

·       Liviu Ofileanu – Jurnal wallon


Dialog

·       Poezia vs Statul. Cum se scrie o mișcare politică”, Abol Froushan (Iran/Marea Britanie) discută cu Ali Abdolrezaei (Iran), traducere din limba engleză de Ștefania Mihalache


Cronici

·       Lucia Țurcanu – „Față în față cu necuprinsul poeziei ruse”, despre Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (Paralela 45, 2019), traducere de Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov
·       Dana Pătrănoiu – „Poezie, înainte și după poezie”, despre Cu Orice este posibil (Nemira, 2019), de Bogdan Ghiu
·       Grațiela Benga – „Despre revoluție și tuneluri”, despre Delacroix este tabu: amendamentele lirice (frACTalia, 2019), de Medeea Iancu
·       Teodora Coman – „Monica Stoica sau «care e limita pentru o fată?»” despre Fetele visează electric (Charmides, 2019), de Monica Stoica
·       Sînziana-Maria Stoie – „Tot puștan de 2000 pe focus slab și vise mari”, despre Cinematic (OMG, 2019) de Luca Ștefan Ouatu
·       Daniela Luca – „Indestructibil”, despre Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins (Casa de Editură Max Blecher, 2019), de Luminița Amarie


Artă

·       Diana Marincu, „Marina Abramović – totul este realitate”


Prezențe. Poeți români în traducere

·       Ileana Mălăncioiu, La vèrtebra (traducere în limba catalană de Jana Balacciu Matei și Xavier Montoliu Pauli), AdiA Edicions, 2018
·       antologia Pour le prix de ma bouche (traducere în limba franceză de Jan H. Mysjkin), L’Arbre à paroles, 2019
·       Antologia de Poesia Romena Contemporânea (traducere în portugheză de Corneliu Popa), Guerra e Paz Editores, 2019
·       T.O. Bobe, The Curl (traducere în engleză de Sean Cotter), Wakefield Press, 2019
·       Dan Coman, El insectario Coman (traducere în limba spaniolă de Elena Borrás), La Bella Varsovia, 2019
·       Floarea Țuțuianu, A csábítás művészete (traducere în maghiară de Király Farkas), Orpheusz Kiadó, 2019
·       Marta Petreu, Apocalipsi segons Marta (traducere în catalană de Jana Balacciu Matei și Xavier Montoliu Pauli), edicions Pont del Petroli, 2019
·       Marin Sorescu, Alma, que sirves para todo (traducere în spaniolă de Cătălina Iliescu), Ediciones Linteo, 2019