sâmbătă, 28 noiembrie 2020

Ad astra


Inimii îi ajunge o singură mușcătură

mai bine de-atât nici unul din noi nu se poate struni.

 

Am plâns când a plecat taikonautul Fu Huang

de cinci sute de zile Dumnezeu îi face poze când doarme

 

și regretă-n secret că, oricât de vast cerul pe care

ni l-a dat în păstrare, ne-a lăsat totuși dinți să mușcăm. 


marți, 17 noiembrie 2020

„Salariu”, de Mario Benedetti

din Viața și alte geografii, antologie din opera poetică a poetului uruguayan Mario Benedetti, traducere în lucru


Mario Benedetti (1920-2009)


Acea speranță ce-ncape într-un degetar,

acel trotuar înalt mărginind noroiul,

acel du-te-vino al visului,

acel horoscop al unei foarte lungi călătorii,

și lunga călătorie cu oameni și cuvinte de adio

și țări cu ninsoare și inimi

unde fiecare kilometru e-un cer distinct,

acea încredere de cine știe când,

acel jurământ pentru cine știe cât timp,

acea cruciadă spre cine știe unde,

acel altcineva care ai fi putut fi

cu altă cadență și un dram de noroc,

în fine, o voi spune odată pentru totdeauna:

nu-i loc pentru acea speranță

ce-ncape într-un degetar în acest plic

cu bancnote murdare de la atâtea mâini murdare

care mă plătesc, desigur, la sfârșitul fiecărei luni

spre a păstra la zi registrele

și a lăsa viața să curgă,

picătură cu picătură

ca uleiul rânced.


traducere din limba spaniolă de Claudiu Komartin


marți, 10 noiembrie 2020

Adrian Diniș, „Toate zborurile au fost anulate”


Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate (Casa de Editură Max Blecher, 2020)
 

Adrian Diniș a fost pentru mai bine de un deceniu un bun prieten – deși, e drept, ne-am mai împuns și noi în timpul acesta de câteva ori, ca niște berbecuți lirici ușor de stârnit – și un poet pe care uneori l-am subestimat, cred că pot spune asta acum fără să mă simt ca un impostor. Relația noastră a avut suișuri și coborâșuri (adică săptămâni, uneori poate chiar luni întregi în care nu ne-am dat semne de viață), dar întotdeauna reîntâlnirile dintre mine și Adi au fost încărcate cu bucurie și însuflețire. Felul în care acest tânăr poet citea și lua de partea sa literatura celorlalți, cu o poftă și o deschidere veritabile și pline de ingenuitate, era sursa unei vii și continue desfătări. De ajuns să-i privești licărul din privire atunci când Adrian vorbea despre cărțile pe care le devora (sau pe care le lua pentru a nu știu câta oară la puricat), dar și despre cele mai mici descoperiri care îl entuziasmau și îi deschideau apetitul pentru hârjoneli livrești și detectivistică literară, suficient să-i simți vibrația, în care se îngemănau emoția și un fel de trepidație jucăușă, când le citea altora bruionul celui mai recent poem pe care-l scrisese, ca să înțelegi în ce măsură viața și literatura deveniseră de nedespărțit în acest băiat lipsit de orice îngâmfare, excentric fără ostentație, liber și neacomodant.

Adi era poet până-n măduva oaselor – știu, sunt vânturate prea des astfel de vorbe care frizează locul comun și butada, însă uneori chiar întâlnim într-o viață de om, printre sutele de autori de versuri care ne ies în cale, și astfel de exemplare față de care orice vorbă mare, elogioasă, bombastică sau păstrând un sâmbure de ironie pișcătoare e de prisos. S-o recunoaștem: a fi poet până la capăt și a nu avea nici o altă dorință de a trăi altfel decât în ritmurile, în zdruncinările imprevizibile și în nenumăratele modalități de pierdere și de regăsire pe care le presupune poezia nu e tocmai o ipostază cool, mai degrabă o bizarerie inexplicabilă. Iar asumarea aceasta costă mult: Adrian, care înțelesese și își trăia în felul acesta viața de când a ieșit din adolescență – deși în spirit a rămas un adolescent până la sfârșit –, a ars (la fel ca o seamă dintre poeții pe care i-a iubit: Cristian Popescu, Mariana Marin sau Weldon Kees) intens, fără precauții sau plase de siguranță. Altfel nu ar mai fi avut nici un rost să exploreze, cu îndârjirea suavă și cu exuberanța statornică ce îl caracterizau, arcanele acestei arte capricioase și exclusiviste.

Nu vreau să spun prin asta că Diniș ar fi jucat rolul unui elitist, al unui tip cu ifose și sofisticări agasante – cine l-a cunoscut poate depune mărturie. Era atâta naturalețe în tot ce întreprindea, atâta stângăcie particulară, neastâmpăr și hazardare în ipostazele pe care și le asuma – în viața pe care alesese să o ducă – care ți-l făceau imediat drag, încât cei care l-am cunoscut și i-am fost măcar de câteva ori aproape am luat dispariția lui ca pe o grozăvie inacceptabilă, cu toate că măcar unii dintre noi știam (sau cel puțin presimțeam) ce fel de joc e acesta în care se angajase Adrian. Și totuși, nimeni nu ar fi putut să prevadă că își va face o asemenea ieșire la numai treizeci și doi de ani – noaptea, discret și pe tăcute, îngenuncheat ca pentru rugăciune.

Lipsit de robustețea pe care o cer cascadoriile existențiale extreme, când a-nceput să tatoneze limitele fragilității provocate de boală, melancolie și solitudine (care sunt teme omniprezente ale scrisului său), Diniș a devenit poet. Unul agreabil, vivace, bun de pus pe rană, dar care la drept vorbind nu făcea rupere de nori. A trebuit să mai facă un pas, și acesta e lucrul – actul dublu – pe care l-a realizat fără știrea noastră, și în literatură, și în moarte.

Iar aici se cuvine să mă explic. Deși lui Adrian îi făcea mare plăcere să ne citească, la cald, cele mai noi poeme scrise (au fost nu puține seri și nopți în care s-a întâmplat asta, ba la el pe Văcărești, ba la mine-n Berceni, ba în cartierul nostru general de la Tramvaiul 26, ba în lecturile publice pe care le-a avut până în 2018 – ce bine a fost primită aceea avută la Nocturna ARCEN de la sfârșitul lui iulie 2017, când a fost aplaudat cu entuziasm de vreo două sute de oameni), deși credeam că știu mare parte dintre lucrurile pe care le-a scris, am realizat atunci când sora lui, Beatrice, mi-a permis accesul la „cufărul” virtual în care Adi își ținea textele (adică un Google Drive pe care l-am deschis, apoi cercetat săptămâni în șir cu mare emoție și trăind o droaie de surprize extraordinare) că de fapt el păstrase fără să le scoată la iveală un corpus de texte lucrate minuțios, „rotunde”, împlinite. Texte care, împreună cu acelea care ne erau deja cunoscute (și care arătau că se apropie tot mai mult de definitivarea cărții celei noi, pe care plănuia să o publice la un deceniu de la Poezii odioase de dragoste) alcătuiesc nucleul acestui volum postum pe care l-am construit cu gândul la felul în care își concepea el poezia și cu dorința de a nu-l trăda în vreun fel.

Căci, parcă pentru a-i contrazice pe nostalgicii criticii genetice care deplâng dispariția manuscriselor, adică a posibilității de a cerceta și compara variante succesive ale unui text, de când cei mai mulți dintre noi nu mai scriem de mână (și cu atât mai puțin la mașina de scris), Adi Diniș a lăsat în folderele sale poeme care au și douăsprezece variante, uneori sensibil diferite, altele în care a mișcat un vers, a adăugat sau a renunțat la o strofă și cărora le-a găsit alt titlu, o întreagă forfotă de texte potențiale sau de poeme îndelung migălite. Din toate acestea a trebuit să alcătuiesc Toate zborurile au fost anulate, atent la granulația acestor poeme și la o lectură în filigran – ar fi fost cel mai simplu, dar și păgubitor să le așez în carte în ordine strict cronologică, pornind de la cele mai vechi, scrise în prima parte a deceniului, până la cele mai recente (majoritatea fiind datate 2016-2017, când, în jurul vârstei de treizeci de ani viziunea lui s-a maturizat, iar scriitura a devenit sigură pe sine, clară și mai concisă decât până atunci).

Deși poate că părea uneori haotic sau neașezat, Adrian Diniș a fost unul dintre cei mai meticuloși oameni îndrăgostiți de poezie pe care i-am cunoscut. Înainte de a fi un împătimit al propriului scris, Adi iubea literatura celorlalți cum puțini știu să o facă. Ne-a dovedit-o în nenumărate ocazii, și țin să spun că fără el Clubul de lectură Institutul Blecher nu ar fi fost ceea ce a devenit – Institutul a stat și a crescut pe Adi, cum și pe Ana Toma, pe Sorin Despot, Gabriel Daliș, Daniela Luca, ceva mai târziu pe Radu Nițescu, Tiberiu Neacșu și Anastasia Gavrilovici. Adrian a fost alături de mine de la început, din toamna lui 2009, când se pregătea să publice prima sa carte (ce avea să iasă după nici un an, și sunt mândru că mi-a cerut să-i scriu textul de recomandare pentru ultima copertă), până în vara lui 2018, când a părăsit toată tevatura asta terestră, la câteva ore după terminarea finalei Campionatului Mondial de fotbal din Rusia. Mi-ar fi plăcut să vedem meciul împreună, dar ne despărțeau în acea seară câteva sute de kilometri.

Cuprinzând la final o selecție elocventă din cartea de acum un deceniu, Toate zborurile au fost anulate reține o bună parte din poezia scrisă de unul dintre cei mai hărăziți și mai pasionați prieteni pe care am avut șansa de a-i câștiga datorită literaturii. Mulțumirile mele și ale editurii se îndreaptă către familia Diniș, fără sprijinul și devotamentul căreia această carte nu ar fi fost posibilă – recuperarea poeziei lui Adrian se petrece la timpul potrivit, acum că au trecut cei zece ani de la prima lui ispravă editorială.

Îi știu pe mulți care se vor bucura să-l reîntâlnească în versurile acestui volum pe prietenul nostru plecat atât de devreme.


vineri, 6 noiembrie 2020

„Tactică și strategie”, de Mario Benedetti



 Mario Benedetti (1920-2009)


Tactica mea este

să te privesc

să învăț cum ești și

să te iubesc așa cum ești

 

tactica mea este

să îți vorbesc

și să te ascult

construind din cuvinte

un pod indestructibil

 

tactica mea este

să rămân în amintirea ta

nu știu cum nici

sub ce pretext

dar să rămân în tine

 

tactica mea este

să fiu sincer

și să știu că și tu ești așa

și că nu ne vindem

iluzii unul altuia

așa încât între noi

să nu stea cortine

sau abisuri

 

strategia mea este

în schimb

mai adâncă și mai

simplă

 

strategia mea este

ca într-o zi oarecare

nu știu cum nici

sub ce pretext să ai

în sfârșit nevoie de mine.


traducere de Claudiu Komartin


Casa de Editură Max Blecher la 10 ani


A fost un an care a dat peste cap totul, și încă nu-i gata, așa că primul volum de poezie pe care Casa de Editură Max Blecher a reușit să-l publice (nu pun la socoteală numărul 25 (1/2020) al revistei „Poesis internațional”, care a ieșit în iunie) a fost de-abia în luna octombrie: a treia carte a lui Radu Nițescu, Satao.

A ieșit din tipar cartea cu numărul 100 pe care editura o publică în cei zece ani de când Ana Toma și cu mine am fondat-o, Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă, iar azi ar trebui să pornească spre tipografie șaizecișișase a lui Octavian Soviany, volumul de la șaizeci și șase de ani, conținând șaizeci și șase de poeme și șaizeci și șase de taste pe copertă, al unuia dintre cei mai titrați scriitori contemporani.

Ne grăbim să facem în așa fel încât săptămâna viitoare să publicăm volumul postum al prietenului nostru Adrian Diniș (1986-2018): Toate zborurile au fost anulate e o carte foarte importantă pentru noi, care va obliga la reconsiderarea poeziei pe care Adrian a lăsat-o.

Până la sfârșitul anului mai avem patru titluri în lucru, precum și „Poesis internațional” 26 (2/2020) – ultimul număr din al zecelea an de existență a acestei publicații , sper să ne putem descurca și să iasă totul exact așa cum aceste volume și acești autori grozavi o merită.

 

Radu Nițescu, Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Moni Stănilă, Ale noastre dintru ale noastre (Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Octavian Soviany, șaizecișișase (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

sâmbătă, 31 octombrie 2020

Alda Merini, „Am nevoie de sentimente”


Alda Merini (1931-2009)


Nu îmi trebuie bani.
Eu am nevoie de sentimente,
de cuvinte, de cuvinte alese cu grijă,
de florile numite gânduri,
de trandafirii numiți prezențe,
de vise care sălășluiesc în copaci,
de cântece care fac statuile să danseze,
de stele ce murmură la urechea îndrăgostiților.
Eu am nevoie de poezie,
această magie ce arde greutatea cuvintelor,
care trezește emoții și dă culori noi.

Poezia mea este dornică precum focul
o trec printre degete ca pe mătănii
Nu mă rog, pentru că sunt o poetă a nenorocului
ce tace, uneori, ore în șir, în durerile facerii,
sunt poeta care strigă și care cu strigătul ei se joacă,
sunt poeta care cântă și nu își găsește cuvintele,
sunt paiul uscat pe care sunetul îl culcă la pământ,
sunt cântecul de leagăn care-i face să plângă pe copii,
sunt gloria deșartă ce își dă drumul să cadă,
mantia de metal a unei lungi rugăciuni
a durerii trecute care nu vede lumina.


traducere de Claudiu Komartin

luni, 26 octombrie 2020

Ruy Belo, „Câteva propoziții despre păsări și despre copaci pe care poetul le încheie cu o referință la inimă”


Ruy Belo (1933-1978)


Păsările se nasc în vârful copacilor

Copacii pe care îi văd eu dau păsări în loc de fructe

Păsările sunt cele mai vii fructe ale copacilor

Păsările încep unde se termină copacii

Păsările fac copacii să cânte

La atingerea păsărilor, copacii se îngroașă și-ncep să se miște

trecând de la regnul vegetal la cel animal

Ca păsările se așază frunzele lor pe pământ

când toamna coboară pe nesimțite peste câmpuri

Aș vrea să spun că păsările emană din copaci

dar le voi lăsa această formă de exprimare romancierilor

e complicată și nu dă bine în poezie

încă nu a fost izolată de filozofie

Iubesc copacii în special pe aceia care dau păsări

Cine le agață acolo de crengi?

A cui mână o face ale cui nenumărate mâini?

Eu trec și inima mi se schimbă.


traducere de Claudiu Komartin


duminică, 18 octombrie 2020

„Pater noster”, de Jacques Prévert


Jacques Prévert (1900-1977)
 

Tatăl nostru care ești în ceruri

Rămâi acolo

Iar noi vom rămâne pe pământ

Care e uneori atât de drăguț

Cu misterele New York-ului

Și apoi cu cele ale Parisului

Care fac la fel de mult precum cel al Treimii

Cu micuțul canal Ourcq

Marele Zid din China

Cu râul de la Morlaix

Zahăr candel

Oceanul Pacific

Și cele două bazine din Grădinile Tuileries

Cu puștii cuminți și cu oamenii răi

Cu toate minunile lumii

Care sunt aici

Pur și simplu pe pământ

Oferite tuturor

Împrăștiate

Ele însele minunându-se de propria minunăție

Și neîndrăznind s-o mărturisească

Ca o fată drăguță și goală ce nu îndrăznește să se arate

Cu îngrozitoarele nefericiri ale lumii

Care sunt legiune

Cu legionarii

Și torționarii

Și cu toții stăpânii acestei lumi

Stăpânii cu preoții cu trădătorii și cu mercenarii lor

Cu anotimpurile

Și anii

Cu fetele simpatice și cu bătrânii dobitoci

Cu paiul mizeriei putrezind în oțelul tunurilor.


traducere de Claudiu Komartin

miercuri, 14 octombrie 2020

Îndurarea prezentului

pentru Mircea Tiberian

Nici măcar trântorii cu fericirea lor de scurtă durată
înainte de fumigația neașteptată a stupului
nici adicțiile contrabandiștilor de odoare
nici la inaugurarea pleoapelor nu a scos nimeni icnetele obișnuite
din pragul miracolului minor sublimat în tranșee urbane
Întrerupți din nou de sirene pe muzicienii din orchestră i-a podidit plânsul
și asta e singura melodie pe care o ascultăm aproape cucernici
Ultima industrie de succes rămâne cea producătoare de spaimă
și nevroza croșetează cu mânuțele ei mici și murdare
măști negre și mici pentru vietățile cele mai îndărătnice ale Domnului
Nici zidurile din care atârnă perfuzii cu var
nici mama nu își mai recunoaște de atâtea luni chipul
deși Asia a resuscitat instituția venerabilă a talismanului
și moartea e noul Tenerife
pentru cei ce nu mai pot trece strada fără să se asigure
că pericolul invizibil nu pândește de peste tot și de nicăieri.

marți, 13 octombrie 2020

Zece poezii de Blaise Cendrars

 
Blaise Cendrars

 
Costumul alb
 
 
Mă plimb pe pod în costumul meu alb cumpărat la Dakar
Încălțat cu espadrilele luate din Villa Garcia
Ținând în mână basca pe care am adus-o de la Biarritz
Buzunarele-mi sunt pline cu Țigări Caporal Ordinaire
Din când în când prizez din cutiuța de lemn găsită-n Rusia
Fac să zornăie mărunțișul din buzunare și o monedă de-o liră din aur
Am batista mea mare calabreză și chibrituri de ceară dintre acelea lungi cum nu găsești decât la
Londra
Sunt curat spălat frecat mai îngrijit decât e puntea
Fericit ca un rege
Bogat ca un miliardar
Liber precum un om.
 
 
 
Viață periculoasă
 
 
Sunt astăzi poate cel mai fericit om din lume
Dețin tot ce nu îmi doresc
Iar de singurul lucru la care țin în viața asta m-apropii cu fiecare turație a elicei
Și poate că odată ajuns acolo voi fi pierdut totul 
 
 
 
Bahia
 
 
Lagune biserici case cubice
Mari bărci cu câte două vele rectangulare întoarse ce se aseamănă celor doi craci ai unor pantaloni imenși pe care vântul îi umflă
Lotci cu aripioare de rechin săltând printre curenții de adâncime
Mari nori perpendiculari umflați colorați ca niște ulcele
Galbene și albastre
 
 
 
Villa Garcia
 
 
Trei crucișătoare rapide o navă-spital
Sub pavilion englezesc
Semnale optice luminoase
Doi carabinieros dorm în fotoliile de pe punte
Plecăm în sfârșit
Însoțiți de vânturile dulcege
 
 
 
Laborator
 
 
Vizită la sere
Termosifonul păstrează o temperatură constantă
Pământul e saturat de acid formic de mangan și de alte substanțe ce imprimă vegetației o putere formidabilă
De la o zi la alta frunzele cresc florile-apar fructele se coc
Grație unui dispozitiv ingenios rădăcinile sunt scăldate de un curent electric ce asigură creșterea aceasta monstruoasă
Tunurile anti-grindină distrug nimbus și cumulus
Ne-ntoarcem în oraș traversând landele
Zorii sunt radioși
Cețurile de un purpuriu sumbru iar drobițele aurii nu s-au deschis încă
Pescărușii și nalbele mov trasează mari cercuri în albastrul ușor al cerului
 
 
 
Capul
 
 
Ghilotina e capodopera artei plastice
Declicul ei
Creează mișcarea perpetuă
Toată lumea cunoaște oul lui Cristofor Columb
Care era un ou plat, un ou fix, oul unui inventator
Sculptura lui Archipenko este primul ou ovoid
Menținut într-un echilibru intens
Ca un titirez imobil
Pe vârful său animat
Viteză
Își leapădă
Undele multicolore
Zonele de culoare
Și se rotește în profunzime
Nud.
Nou.
Total.
 
 
 
Cablu de telegraf
 
 
Vedeți acest cablu de telegraf în fundul văii al cărui traseu rectiliniu taie pădurea către munții din față
Toți stâlpii îi sunt de fier
Când a fost instalată stâlpii erau din lemn
După numai trei luni din ei creșteau ramuri
Atunci au fost smulși replantați cu capul în jos și rădăcinile-n aer
După încă trei luni le creșteau ramuri noi prindeau iar rădăcini reîncepeau să trăiască
A trebuit să-i smulgă până la ultimul pentru a trage alt cablu au adus cu mari cheltuieli stâlpi de fier de la Pittsburg
 
 
 
Trezire
 
 
Dorm întotdeauna cu ferestrele deschise
Am dormit ca un om singur
Sirenele cu aburi și cu aer comprimat nu au prea reușit să mă trezească
 
În dimineața aceasta mă aplec pe fereastră
Văd
Cerul
Marea
Gara maritimă din care plecam la New York în 1911
Baraca de pilotaj
Și
La stânga
Fumul hornurile cuptoarelor cocorii felinarele electrice în contre-jour
Primul tramvai tremură în zorii-nghețați
Iar mie mi-e prea cald
Adio Paris
Bună ziua soare
 
 
 
Botanică
 
 
Araucaria atrage toate privirile
Îi admirăm talia gigantică
Și îndeosebi crengile
Ce se nasc la diferite-nălțimi
Se înalță în felul candelabrelor
Și se opresc cu toate la același nivel pentru a alcătui un platou de o perfectă egalitate
Mai vedem și înalta cruciuliță cu flori galben-aurii arbuștii de mirt
Terebintaceele
Compozeea atât de comună botezată Alecrim do campo rozmarin de câmp
Și micuțul arbust cu frunze trifoliate nr. 1204 bis
Dar cea mai mare bucurie este de a nu putea lipi un nume de mulțimea de plante una mai frumoasă decât alta
Și pe care nu le știu
Și pe care le văd pentru prima dată
Și pe care le admir
 
 
 
Provizii
 
 
Micul port e foarte animat în dimineața asta
Coolies – tagali, chinezi, malayezi – descarcă sârguincioși o joncă mare cu pupa aurită și vele din bambus împletit
Încărcătura e alcătuită din porțelanuri venite din marea insulă a Niponilor
Cuiburi de rândunici recoltate din peșterile Sumatrei
Castraveți-de-mare
Prăjituri cu ghimbir
Muguri de bambus gătiți în oțet
Toți negustorii sunt excitați
Mr. Noghi îmbrăcat pretențios cu un costum în carouri de fabricație americană vorbește foarte repede în engleză
Limba în care se poartă discuția între acești domni
Japonezi Canaci Tahitieni Papuași Maori și Fijieni.
 
 
 
traducere din limba franceză
de Claudiu Komartin

vineri, 9 octombrie 2020

Nu mi-a folosit la nimic

 lui Andrei Codrescu


Am fost cel mai iubit chelner din Babilon,
Un amant răpciugos printre brusturii legănați
De vântișorul spornic de mai.
Am fost un reddit scos din minți de spaima de a nu
Deveni inutil. Să nu se renunțe la mine așa,
Definitiv, așa, dintr-odată.

Nu mi-a folosit la nimic să crestez limba câinelui
Ce învățase citate potrivnice păcii la care s-a lucrat
Trei sferturi de secol. Atâta timp în care
N-am ieșit din cancelariile pline de prinții aceia
Perverși cu peruci
Înfiorător de murdare. Mare brânză.

Sfârșitul a venit într-o duminică, când am crezut că lumea s-a
Domolit și mă pregăteam de un prânz copios pe terasă.
A fost o după-amiază foarte lungă, și apoi
Un univers sterilizat o mână maternă mângâind
Mai multe feluri de întuneric decât
Ne-am fi închipuit că există.


Cluj-București, octombrie 2016 / octombrie 2020

miercuri, 7 octombrie 2020

Lit Out Loud, joi 8 octombrie, la Manasia Hub

 

Am salutat cu mare interes în septembrie, când au început, aceste întâlniri sub titlul „Lit Out Loud”, la Manasia Hub (Stelea Spătarul nr. 13, sect. 3, București), loc prin care am mai trecut (e drept că nu foarte des) din 2015 de când s-a deschis.

Joi, 8 octombrie, de la ora 19, sunt invitatul lui Tiberiu Neacșu la cea de-a patra ediție a acestor evenimente cu autori contemporani, și voi participa alături de un alt vechi prieten, Cosmin Perța, la o lectură și discuție înainte de meciul din Islanda al naționalei României. Meci pe care poate vom și reuși să-l facem uitat sau să-l eclipsăm dacă vom fi într-o formă bună, iar mușteriii de pe terasa de la Manasia vor fi îngăduitori și prietenoși cum îi știu (sau, mai degrabă, presimt).

E cu rezervări, ca totul în vremurile astea pandemice, ori la adresa de e-mail manasiahub@gmail.com, ori dând un telefon la 0736760063.



luni, 5 octombrie 2020

Ediția a X-a a Concursului de debut „Max Blecher”, la final

 


          Câștigătorii stabiliți de juriu anul acesta, primind același punctaj, sunt Dumitru Fanfarov și Mircea Andrei Florea. A fost a zecea ediție a unui concurs în urma căruia au publicat la Casa de Editură Max Blecher poeții Matei Hutopila (Copci, 2011), Anatol Grosu (Epistola din Filipeni, 2012), Florentin Popa (Trips, heroes & love songs, 2013), Ștefan Ivas (Mila schimbă gustul cărnii, 2014), Ciprian Popescu (Mile End, 2016), Dan Dediu (4,5 litri de sânge, miliardar, 2017), Ioana Vintilă (Păsări în furtuna de nisip, 2018) și Veronica Ștefăneț (scrum, 2019).

          Volumele de debut semnate de Florea și Fanfarov vor apărea la sfârșitul lunii noiembrie.

          Le mulțumim pentru încredere tuturor celor care și-au trimis manuscrisele (impropriu spus, căci vorbim despre niște documente electronice, dar să trecem peste) cu încredere și, probabil, emoție. Am citit și anul acesta mai multe cărți potențiale care sigur vor fi publicate în viitorul apropiat și nu vor trece neobservate. Baftă tuturor!


vineri, 2 octombrie 2020

„La feminin” – cinci ediții online ale Institutului Blecher


„La feminin” este un proiect demarat de Livia Lucan-Arjoca prin intermediul Asociației 7 ARTE și cofinanțat de AFCN, având ca obiectiv promovarea poeziei contemporane și scoaterea în evidență a multitudinii (și varietății) de prezențe feminine din poezia actuală. Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher au devenit parteneri ai acestei acțiuni inițiate în luna iulie cu scopul creării unei serii de douăzeci de videopoeme realizate de regizorul Andrei Mihai Purcărea.
În iulie și august, în fiecare vineri, pe contul de Instagram 7 ARTE a fost postat cate un videopoem, iar campania continuă în septembrie și octombrie pe Facebook, cu postări lunea și vinerea, dar și cu cinci ediții online ale Institutului Blecher, fiecare dintre ele având în centru câte o autoare care a debutat scânteietor între 2006 și 2019. Ana Donțu, Livia Ștefan, Rita Chirian, Anastasia Gavrilovici și Teodora Coman au fost rugate să invite pentru fiecare dintre cele cinci ediții ale Institutului câte o poetă tânără nedebutată în volum care să le însoțească în aceste evenimente care vor avea mai multe segmente și sunt gândite ca niște emisiuni de și despre poezie de circa 45-60 de minute.
Așadar, în cele cinci sâmbete din luna octombrie, de la ora 19.30, le veți putea privi și asculta pe Ana, Livia, Rita, Anastasia și Teodora, precum și pe invitatele lor, poete care promit foarte mult, cu vârste cuprinse între 17 și 23 de ani: Antonia Mihăilescu, Maria Miruna Solomon, Iulia Iaroslavschi, Alexandra Mălina Lipară, respectiv Cătălina Suditu.
Zece autoare contemporane, născute între 1976 și 2003, și câteva apariții-surpriză (la fiecare ediție vor vorbi despre poezia invitatei câte o scriitoare sau un scriitor, punându-le în perspectivă și în contextul mai larg al literaturii scrise la noi în primele două decenii ale acestui secol).
3 octombrie – Ana Donțu & Antonia Mihăilescu
10 octombrie – Rita Chirian & Iulia Iaroslavschi
17 octombrie – Livia Ștefan & Maria Miruna Solomon
24 octombrie – Anastasia Gavrilovici & Alexandra Lipară
31 octombrie – Teodora Coman & Cătălina Suditu
Ana Donțu a publicat volumul de poezie „Cadrul 25” (Casa de Editură Max Blecher, 2015), pentru care a primit premiul „Tânărul poet al anului 2015“ la Gala Tinerilor Scriitori, Premiul Revistei „Accente“ și Premiul Național „Iustin Panța“. I-a mai apărut volumul de povestiri „Varșava” (Nemira, 2019)
Rita Chirian a publicat volumele de poezie „Sevraj” (Vinea, 2006), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut; „poker face” (Vinea, 2010); „Asperger” (Cartea Românească, 2012) și „Casa fleacurilor” (Casa de Editură Max Blecher, 2016), pentru care i s-a decernat Premiul „Tânărul scriitor al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Doctor în Litere, a tradus mai multe cărți din limba franceză.
Livia Ștefan a debutat cu „re.volver” (CDPL, 2012), căruia i-au urmat „Lolita32” (Casa de Editură Max Blecher, 2016) și „Thanato Hotel” (Casa de Editură Max Blecher, 2019). Punkistă înrăită, cântă în trupa Oedip Piaf.
Anastasia Gavrilovici a debutat cu „Industria liniștirii adulților” (Casa de Editură Max Blecher, 2019), volum care a luat Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul „Tânărul Poet al anului 2019” la Gala Tinerilor Scriitori și este nominalizat la Premiile „Observator cultural”. A tradus cărți de Kurt Vonnegut și Ernesto Cardenal.
Teodora Coman a debutat în volumul colectiv „Ziua cea mai lungă” (Herg Benet, 2011) și a publicat trei volume de poezie: „Cârtița de mansardă” (Casa de Editură Max Blecher, 2012) – Premiul Premiul Național „Iustin Panța“, Premiul Revistei „Accente”; „foloase necuvenite” (Casa de Editură Max Blecher, 2017) și „soft guerrilla” (Casa de Editură Max Blecher, 2019).

marți, 29 septembrie 2020

Joi, 1 octombrie, la Muzeul Național al Literaturii Române

 

În vara lui 2019 am participat pe la mijlocul lunii iulie la festivalul „Luna autorilor”, având o serie de lecturi în cinci orașe din Cehia, Slovacia, Polonia și Ucraina. Privind retrospectiv, aș spune că cele mai reușite (sau cele care mi-au plăcut cel mai mult și în care am simțit publicul cu adevărat prezent și implicat) au fost cele din Brno, Ostrava și Wrocław. Joi de la ora 19, la MNLR (Str. Nicolae Crețulescu nr. 8, București) voi avea o lectură și o discuție cu scriitoarea Magda Cârneci despre experiența cehă de anul trecut, într-un eveniment organizat de Centrul Ceh din București în colaborare cu Muzeul Literaturii din București. O să fie antrenant, literatura cehă mi-e foarte dragă, iar amintirile din Brno și Ostrava încă proaspete & înmiresmate ca o berărie din Moravia.




vineri, 25 septembrie 2020

Institutul Blecher, ediția 220

 


Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 27 septembrie 2020, de la ora 15, în Green Hours (Calea Victoriei, 120), la evenimentul George Vasilievici & friends. În cadrul întâlnirii va fi prezentată și se va citi din Antologia George Vasilievici (Hyperliteratura, 2020), proiect coordonat de Claudiu Komartin și Andrei Ruse.


George Vasilievici (3 iunie 1978 - 10 aprilie 2010) a făcut parte din Cenaclul de Marți din Constanța, Asociația Arte/Litere ASALT și a fost redactor, apoi pentru o perioadă redactor-șef al revistei „Tomis”. A debutat la sfârșitul adolescenței cu un volum ulterior repudiat, Îngerul negru (1998). După 2000, când devine unul dintre membrii de bază ai grupării chiustengene din jurul Cenaclului de Marți, publică volumele de poezie Gabi78 (2001), Featuring (volum colectiv scris alături de Ștefan Caraman și Ondine Dietz, 2004), Cerneală (2004), O cameră cu două camere (2006) și W.C.-rul (2007), precum și romanul Yoyo (2008). Al doilea său roman, Viseptol, rămas în manuscris, a apărut postum, în 2011. În vara lui 2020, Claudiu Komartin și Andrei Ruse au îngrijit și editat la Editura Hyperliteratura Antologia George Vasilievici, cuprinzând o selecție robustă din poezia scrisă de Vasilievici între 2000 și 2009, inclusiv un grupaj de inedite, precum și cele două romane pe care acesta le-a scris, precedate de două povestiri scurte/scenarii.