Scriu
această postare fiindcă țin la Premiul Național „Mihai Eminescu” (îl consider încă cel mai important
premiu de poezie din România) și fiindcă sunt legat afectiv, de aproape zece
ani, de evenimentele de la Botoșani. Reproșurile făcute recent ar putea fi
evitate prin stabilirea câtorva reguli care pot contribui pe viitor la o mai mare
transparență, conducând, nădăjduiesc, și la evitarea oricărei confuzii sau
lamentări fără legătură cu realitatea. Acestea sunt propunerile și
observațiile mele.
1. Editurile (sau autorii înșiși) care trimit volumele de
debut la Botoșani aduc în discuție faptul că nimeni nu confirmă primirea celor
șase exemplare și că, în felul acesta, stăruie un sentiment de confuzie în
așteptarea deciziei juriului (aceasta fiind cunoscută de-abia în preajma
Zilelor Eminescu, adică la jumătatea lunii ianuarie). Ar fi relativ simplu ca dl. Gellu Dorian și echipa ce gestionează logistic organizarea
Premiului să facă gestul minim de a trimite o confirmare că volumele au fost
primite și că ele vor fi luate în seamă de juriu (asta în condițiile în care,
comparativ cu situația de acum 10-15 ani, avem cu toții acces la internet,
măcar o adresă de mail, în orice caz posibilitatea de a stabili o minimă
comunicare între poeții care se înscriu în concurs – sau editurile care îi
reprezintă – și organizatorii de la Botoșani, în primul rând G. Dorian, ca
destinatar dintâi al cărților propuse). Nu am nici o îndoială că sunt foarte
multe de făcut în săptămânile ce preced evenimentul din 15 ianuarie, dar cred
că un e-mail de confirmare ar fi util și ar evita orice fel de comentarii
rău-voitoare.
2. În legătură cu excluderea din concurs a cărților câtorva
autori care au publicat un prim volum de poezie, dar scoseseră anterior cărți
aparținând altor genuri, discuția – întinsă enorm și pe facebook, și pe
bloguri, mai nou și în reviste literare – mi se pare jenantă. Evident că
Premiul „Mihai Eminescu” Opera
prima le este destinat unor autori care publică o primă carte, iar aceasta e o carte de poezie. Nu văd ce e atâta de
discutat aici, dar poate că regulamentul ar trebui să elimine din start orice
fel de confuzie posibilă. Nu poți să bagi în aceeași oală un poet tânăr
debutant cu un scriitor format, care are experiență editorială și scrie un volum
de poezie după ce mai publicase volume de critică, eseu, proză sau teatru... Nu
e just. Și nu cred că acesta e spiritul acestui premiu, creat în ideea de a ajuta, dar mai ales de a încuraja un autor debutant
(subliniez încă o dată acest cuvânt) să învingă măcar o parte din dificultățile
și inerțiile oricărui început de drum. Care la tinerii poeți e, de
regulă, îngrozitor de dificil, dintr-o mulțime de motive pe care nu le voi
invoca aici.
3. Un alt reproș, pornit de pe o poziție voit partizană și
lipsită de luciditate, a fost că la Botoșani sunt invitate edituri agreate de organizatori.
În această chestiune pot vorbi din perspectiva de participant și martor la
ediția din ianuarie 2013. Orice editor dorește să participe, poate să o facă. După
știința mea, nimănui nu i s-a interzis să-și improvizeze un mic stand în holul teatrului Mihai Eminescu (asta însemnând o masă pe care să-și înșire cărțile,
în speranța că în seara cea mare, publicul botoșănean va avea ochi și pentru
volumele de poezie aduse acolo). La ediția din 2013 au fost prezente, din ce am
putut vedea, editurile Vinea, Charmides și Paralela 45. Din câte îmi dau seama,
nici unul dintre editorii prezenți nu a fost invitat în mod preferențial să-și
organizeze măsuța cu titlurile propuse. Atât N. Tzone, cât și G. Țărmure
(precum și un reprezentant al Paralelei 45) au venit cu cărțile la dânșii,
le-au scos, le-au înșirat unde a fost loc și au încercat să vândă din ele...
Bănuiesc că oricine altcineva ar putea să facă asta, dacă ar dori. Personal,
deși sunt redactorul-șef al Casei de editură Max Blecher, și am fost prezent
acolo, nu am văzut utilitatea unei asemenea expuneri, și cred că nu am greșit,
de vreme ce, de-a lungul întregii seri, se vând câteva cărți... Sigur,
cineva se întreba într-un articol inflamat, de ce nu a fost și el invitat
(deși, adăuga, nu cerșește o invitație). Sincer să fiu, nici eu nu aș invita pe
cineva care mă beștelește în fiecare an, cu regularitate, și scornește tot felul de
obscurități și bazaconii numai ca să facă valuri (în favoarea cui? de ce?). Și
apoi, probabil că nu ar fi tocmai simplu pentru organizatori să invite cele
10-12 edituri care (încă mai) publică poezie la noi. Dar sunt convins că
oricine ar veni în 15 ianuarie la Botoșani și ar vrea să-și pună un stand în holul
teatrului din Botoșani, n-ar fi împiedicat de nimeni!
4. Cu riscul de a spulbera suspansul care precede an de an
anunțarea premiilor, poate nu ar fi rău ca numele poetului care va câștiga
premiul (și care, mă grăbesc să adaug, e cunoscut în cercul organizatorilor și
al criticilor implicați cu cel puțin o săptămână înainte de 15 ianuarie, deliberările juriului având loc în primele zile ale anului) să fie anunțat cu câteva zile mai devreme, pentru
a nu ține în ceață pe nimeni. Înțeleg că emoțiile celor nominalizați sunt mari
și că cei cinci poeți dintre care e ales câștigătorul (sau sunt aleși câștigătorii)
așteaptă cu nerăbdare vestea cea mare... Dar observația că „aspiranților”
trebuie musai să li se comunice „dacă e cazul să se urce în tren pentru poza de
grup” e de-a dreptul
infantilă. Nu știu cum poți să faci din asta o acuză fără să te rușinezi puțin
de prostia pe care o implică. Întotdeauna, an de an, dacă te uiți pe lista
participanților (anunțată cu câteva zile înainte), pe ea nu se află decât
numele poetului câștigător. În anul în care am luat împreună cu Dan Coman
premiul, dintre cei cinci nominalizați, am fost invitați doar eu și autorul Anului cârtiței galbene. Cred că e de domeniul evidenței că, dacă n-ai primit nici o invitație, asta înseamnă că nu ai fost desemnat câștigător. Nu e clar că,
dacă din cinci poeți nominalizați, pe lista participanților se află doar unul
(cum s-a întâmplat anul acesta cu Anatol Grosu, sau în 2011 cu M. Duțescu), acela
va lua premiul? Același lucru poate fi spus și despre premiul Opera
Omnia. Dintre cei șapte nominalizați, invitat la Botoșani a fost doar Nicolae
Prelipceanu. How obvious is that? Nu cred că își imaginează cineva că
Premiul Național „Mihai Eminescu” o fi un fel de Premiu Oscar, că în sală sunt
toți nominalizații și nimeni nu știe până în clipa când se deschide plicul cine
va primi laurii… Să fim rezonabili.
Mi-e teamă însă că trăim într-o lume în care unii numai rezonabili nu vor / nu au cum să fie.