joi, 31 ianuarie 2013

Poem pentru cei de pe urmă

(fragment)

Prea sensibili, poate. Ucigași înăscuți, fără-ndoială.
Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie.
Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,
natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul
experimental, războaiele fără sens și finalitate,
fascinația snuffului, fitnessul, mișcările sacadate ale
bietelor angrenaje amăgite cu nemurirea –
casa noastră e zob,
prin acoperiș urlă moartea dar
unora le-au rămas visul și vorbitul prin somn,
pătura trasă peste cap, speculația fără obiect, gesturile
ridicole de apărare în fața invaziei, rosul unghiilor, nicotina,
antidepresivele și drogurile ce rup,
dinți molfăind moarte, decojind piele și carne moartă,
nervi morți, nervúri retrase în sine,
cedrii Libanului culcați la pământ, câțiva ultimi cretini
blestemând ceea ce dă viață doar pentru a umili și supune,
fărâma promisă de viitor luminos,
potențialul nelimitat al unei rase îngropate în
produse de larg consum, în hrana manipulată la rece,
și peste toate, fluviile de ură,
cascadele de căcat.
Nu mai rămâne nimic. În fine s-a terminat.

Mutter, ich bin dumm.

luni, 28 ianuarie 2013

Premiul Național „Mihai Eminescu" pentru debut – câteva propuneri și observații


Scriu această postare fiindcă țin la Premiul Național „Mihai Eminescu” (îl consider încă cel mai important premiu de poezie din România) și fiindcă sunt legat afectiv, de aproape zece ani, de evenimentele de la Botoșani. Reproșurile făcute recent ar putea fi evitate prin stabilirea câtorva reguli care pot contribui pe viitor la o mai mare transparență, conducând, nădăjduiesc, și la evitarea oricărei confuzii sau lamentări fără legătură cu realitatea. Acestea sunt propunerile și observațiile mele.

1. Editurile (sau autorii înșiși) care trimit volumele de debut la Botoșani aduc în discuție faptul că nimeni nu confirmă primirea celor șase exemplare și că, în felul acesta, stăruie un sentiment de confuzie în așteptarea deciziei juriului (aceasta fiind cunoscută de-abia în preajma Zilelor Eminescu, adică la jumătatea lunii ianuarie). Ar fi relativ simplu ca dl. Gellu Dorian și echipa ce gestionează logistic organizarea Premiului să facă gestul minim de a trimite o confirmare că volumele au fost primite și că ele vor fi luate în seamă de juriu (asta în condițiile în care, comparativ cu situația de acum 10-15 ani, avem cu toții acces la internet, măcar o adresă de mail, în orice caz posibilitatea de a stabili o minimă comunicare între poeții care se înscriu în concurs – sau editurile care îi reprezintă – și organizatorii de la Botoșani, în primul rând G. Dorian, ca destinatar dintâi al cărților propuse). Nu am nici o îndoială că sunt foarte multe de făcut în săptămânile ce preced evenimentul din 15 ianuarie, dar cred că un e-mail de confirmare ar fi util și ar evita orice fel de comentarii rău-voitoare.

2. În legătură cu excluderea din concurs a cărților câtorva autori care au publicat un prim volum de poezie, dar scoseseră anterior cărți aparținând altor genuri, discuția – întinsă enorm și pe facebook, și pe bloguri, mai nou și în reviste literare – mi se pare jenantă. Evident că Premiul „Mihai Eminescu” Opera prima le este destinat unor autori care publică o primă carte, iar aceasta e o carte de poezie. Nu văd ce e atâta de discutat aici, dar poate că regulamentul ar trebui să elimine din start orice fel de confuzie posibilă. Nu poți să bagi în aceeași oală un poet tânăr debutant cu un scriitor format, care are experiență editorială și scrie un volum de poezie după ce mai publicase volume de critică, eseu, proză sau teatru... Nu e just. Și nu cred că acesta e spiritul acestui premiu, creat în ideea de a ajuta, dar mai ales de a încuraja un autor debutant (subliniez încă o dată acest cuvânt) să învingă măcar o parte din dificultățile și inerțiile oricărui început de drum. Care la tinerii poeți e, de regulă, îngrozitor de dificil, dintr-o mulțime de motive pe care nu le voi invoca aici.

3. Un alt reproș, pornit de pe o poziție voit partizană și lipsită de luciditate, a fost că la Botoșani sunt invitate edituri agreate de organizatori. În această chestiune pot vorbi din perspectiva de participant și martor la ediția din ianuarie 2013. Orice editor dorește să participe, poate să o facă. După știința mea, nimănui nu i s-a interzis să-și improvizeze un mic stand în holul teatrului Mihai Eminescu (asta însemnând o masă pe care să-și înșire cărțile, în speranța că în seara cea mare, publicul botoșănean va avea ochi și pentru volumele de poezie aduse acolo). La ediția din 2013 au fost prezente, din ce am putut vedea, editurile Vinea, Charmides și Paralela 45. Din câte îmi dau seama, nici unul dintre editorii prezenți nu a fost invitat în mod preferențial să-și organizeze măsuța cu titlurile propuse. Atât N. Tzone, cât și G. Țărmure (precum și un reprezentant al Paralelei 45) au venit cu cărțile la dânșii, le-au scos, le-au înșirat unde a fost loc și au încercat să vândă din ele... Bănuiesc că oricine altcineva ar putea să facă asta, dacă ar dori. Personal, deși sunt redactorul-șef al Casei de editură Max Blecher, și am fost prezent acolo, nu am văzut utilitatea unei asemenea expuneri, și cred că nu am greșit, de vreme ce, de-a lungul întregii seri, se vând câteva cărți... Sigur, cineva se întreba într-un articol inflamat, de ce nu a fost și el invitat (deși, adăuga, nu cerșește o invitație). Sincer să fiu, nici eu nu aș invita pe cineva care mă beștelește în fiecare an, cu regularitate, și scornește tot felul de obscurități și bazaconii numai ca să facă valuri (în favoarea cui? de ce?). Și apoi, probabil că nu ar fi tocmai simplu pentru organizatori să invite cele 10-12 edituri care (încă mai) publică poezie la noi. Dar sunt convins că oricine ar veni în 15 ianuarie la Botoșani și ar vrea să-și pună un stand în holul teatrului din Botoșani, n-ar fi împiedicat de nimeni!

4. Cu riscul de a spulbera suspansul care precede an de an anunțarea premiilor, poate nu ar fi rău ca numele poetului care va câștiga premiul (și care, mă grăbesc să adaug, e cunoscut în cercul organizatorilor și al criticilor implicați cu cel puțin o săptămână înainte de 15 ianuarie, deliberările juriului având loc în primele zile ale anului) să fie anunțat cu câteva zile mai devreme, pentru a nu ține în ceață pe nimeni. Înțeleg că emoțiile celor nominalizați sunt mari și că cei cinci poeți dintre care e ales câștigătorul (sau sunt aleși câștigătorii) așteaptă cu nerăbdare vestea cea mare... Dar observația că „aspiranților” trebuie musai să li se comunice „dacă e cazul să se urce în tren pentru poza de grup” e de-a dreptul infantilă. Nu știu cum poți să faci din asta o acuză fără să te rușinezi puțin de prostia pe care o implică. Întotdeauna, an de an, dacă te uiți pe lista participanților (anunțată cu câteva zile înainte), pe ea nu se află decât numele poetului câștigător. În anul în care am luat împreună cu Dan Coman premiul, dintre cei cinci nominalizați, am fost invitați doar eu și autorul Anului cârtiței galbene. Cred că e de domeniul evidenței că, dacă n-ai primit nici o invitație, asta înseamnă că nu ai fost desemnat câștigător. Nu e clar că, dacă din cinci poeți nominalizați, pe lista participanților se află doar unul (cum s-a întâmplat anul acesta cu Anatol Grosu, sau în 2011 cu M. Duțescu), acela va lua premiul? Același lucru poate fi spus și despre premiul Opera Omnia. Dintre cei șapte nominalizați, invitat la Botoșani a fost doar Nicolae Prelipceanu. How obvious is that? Nu cred că își imaginează cineva că Premiul Național „Mihai Eminescu” o fi un fel de Premiu Oscar, că în sală sunt toți nominalizații și nimeni nu știe până în clipa când se deschide plicul cine va primi laurii… Să fim rezonabili.

Mi-e teamă însă că trăim într-o lume în care unii numai rezonabili nu vor / nu au cum să fie.

duminică, 27 ianuarie 2013

Nora Iuga, luni la Bastilia



Nora Iuga, Piața cerului. Jurnal de bucătărie,
Casa de editură Max Blecher, 2012 (pag. 12)

vineri, 25 ianuarie 2013

De la Botoșani


Au trecut zece zile de la decernarea Premiului Național „Mihai Eminescu”, am văzut pe internet oameni bucurându-se cu adevărat la anunțul că Epistola din Filipeni a lui Anatol Grosu a primit „Opera Prima”, așa că postez acum discursul și lectura pe care Anatol le-a avut pe scena Teatrului din Botoșani în seara cea mare, adăugând că a fost și pentru mine unul dintre cele mai emoționante momente, mai ales că am fost cu nouă ani în urmă în aceeași postură (când am primit premiul alături de irezistibilul Dan Coman). Nenica e, de-acum, al tuturor, scria ieri Vlad Pojoga, iar astfel de gesturi, adaug, par să dea sens faptelor și întâmplărilor noastre atât de trecătoare.



Anatol Grosu, Cl. K., ianuarie 2013, Botoșani

miercuri, 23 ianuarie 2013

ceva esențial despre vise

(revizitat, revizuit, remiruit)


era o vreme când voiam să scriu ceva esențial despre vise afară ploua întruna pe la mesele lor poeții ironici țopăiau sub stropii mari țopăiau ca lăcustele iar în cămăruța unde îmi făceam veacul somnolența rănea și cele mai simple gesturi trăiam cu impresia că văzusem totul și tristețea atârna ca o blană pe care ți-e ciudă să o atingi dar în vis e întotdeauna altfel în vis e ca-n poezie nu știi niciodată dacă ți se va deschide parașuta poate că de aceea îmi doream atât de mult să devin un adormit autentic să mi se întâmple totul ca unui personaj al lui fântâneru care nu putea sta locului și totuși despre vise nu pot spune nimic am încercat am contrafăcut amintiri și senzații credeam că le pot muta dincoace nu au ieșit decât niște grefe pe care cealaltă lume (aceasta) le-a respins jignită ca o îngrijitoare urcată pe scaun ce nu se mai oprește naibii din țipat și aruncă cu papiote înspre șoricelul curios care-a intrat pe furiș în salon și adulmecă și ascultă și se uită în toate părțile și ochii lui par de pe altă lume așa că visează estera visează nimeni nu îți va putea lua asta dar să nu arăți ce ai găsit acolo nimănui



vineri, 18 ianuarie 2013

Cum s-a văzut întâlnirea de la Iași


Cam așa, pentru început. La primăvară urmează, dacă lucrurile vor merge cum plănuim, o ediție a Institutului Blecher împreună cu Salonul de Literatură Zero + în dulcele târg (din care glodul se va mai retrage, sper, până atunci).

marți, 15 ianuarie 2013

Salonul de literatură zero+


Miercuri, 16 ianuarie, de la ora 18, voi fi la Iași împreună cu proaspătul câștigător al Premiului Național "Mihai Eminescu" Opera prima pe 2012 (adică Anatol Grosu), la cea de-a șaptea ediție a Salonului de literatură zero+ moderat de Liviu Antonesei, Mirel Cană și Șerban Axinte. Vor citi Ioana Miron și Bogdan Federeac.


vineri, 11 ianuarie 2013

Poeții


Nu vă mirați. Poeții, toți poeții sunt
un singur, ne-mpărțit, neîntrerupt popor.

                                                             (Lucian Blaga)


erau mulţi şi stridenți şi plini de ei
iar gara micuţă pur şi simplu nu putea să-i încapă la ora aia,
la orice oră, pe toţi.

erau deştepţi şi spirituali (fiecare dintre ei un mare artist),
dar puţeau a băutură şi-a tutun mucezit
şi începuseră să-i pipăie pe trecătorii
care se nimeriseră în înghesuiala dementă.

(erau nişte rozătoare lacome
care se credeau nemuritoare.
un malaxor de cuvinte băloase
cu aripioare.)

nu-i interesa decât ce spuneau ei, fiecare vorbind în legea lui
sporovăind fără măsură
de parcă lumea ar fi început şi s-ar fi sfârşit cu el.

dacă i-ai fi lăsat de capul lor
ar fi distrus totul.
pădurile ar fi dispărut şi ei ar fi continuat să strige
să li se mai aducă hârtie
depozitele de băutură s-ar fi golit şi toate râurile
ar fi secat
fiindcă nimic nu părea să le poată stinge setea.

după ce-au coborât din tren,
le-a luat multă vreme să se dezmeticească, dar
până la urmă cei 53 de poeţi au pornit spre hotel.

ce puteam să fac cu oamenii ăştia?
să merg la un meci de rugby?
să-i îngrămădesc pe un pod şi să încerc să-i conving
                                                             să se-arunce? 

erau mulţi şi foarte siguri pe ei
deşi nici un singur vers de-al lor nu

nici măcar unul

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Trei poeme de Gelu Diaconu

citite de mine din volumul Resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012)



Îmi încep anul (afectiv și, prin urmare, și blogeristic) cu câteva poeme dintr-o frumoasă (și depresivă) carte de poezie de anul trecut, Resurse interioare a lui Gelu Diaconu, despre care am mai vorbit cu ocazia lansării pe care am organizat-o în septembrie la Institutul Blecher, unde Gelu a avut câteva momente în care a fost el însuși at his best și a arătat că este unul dintre poeții biografiști adevărați de azi. Desigur, despre Resurse interioare nu s-a prea scris, volumul de la Marineasa având înaintarea lentă și sinuoasă pe care a trăit-o și prima sa carte de poeme, Antipoeme (despre care am scris atunci câteva rânduri). Ceea ce înseamnă că, și de data asta, poezia își face loc pe nevăzute printr-o lume gălăgioasă și dezolantă pe care, citindu-l, cred că G.D. o cunoaște de-acum destul de bine  și cu care îi doresc să se împace într-o bună zi.