luni, 9 martie 2020

Un martor uitat: Florența Albu



A trecut complet neobservată împlinirea, pe 3 februarie, a două decenii de la moartea Florenței Albu. Poeta și memorialista șaizecistă s-a născut în Floroaica (județul Călărași), pe 1 decembrie 1934. Fiică de țărani înstăriți, „chiaburi” (după terminologia preluată de la sovietici începând cu 1948), fiica lui Ion și a Mariei Albu are de suferit de pe urma etichetei incriminatoare: tatăl său este trimis la Canal, iar tânăra Florența trebuie să depășească piedicile pe care sistemul comunist i le așază-n cale: după absolvirea cursurilor liceale în București, la „Gheorghe Șincai” (1952), este exclusă din Uniunea Tineretului Muncitoresc și nu-și poate da examenul de intrare la Facultatea de Istorie. Lucrează la Fabrica Adesgo (ironic, la numai câțiva pași de liceul pe care îl terminase) ca „ucenică spre calificare”, însă reușește în cele din urmă să se înscrie la Facultatea de Filologie, urmând în paralel cursurile Institutului „Mihai Eminescu”, unde ajunge în primul an de după desființarea Școlii de Literatură. Absolventă în 1957, i se refuză debutul în volum și este, vreme de șase ani, șomeră (din cauza „originii sociale nesănătoase”), având sporadice colaborări gazetărești.
Debutează într-un an nu chiar strălucit pentru poezia românească, 1961 (dar care venea, ce-i drept, după debuturile din ’60 ale lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag și Ilie Constantin), în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, cu volumul Fără popas (cu o prefață de Maria Banuș), urmat de o carte de reportaje (1962) ce îi facilitează intrarea în sistemul oficial al revistelor literare – lucrează la „Scânteia Tineretului” și apoi, vreme de treizeci de ani (1965-1995), la „Viața Românească”.
„A trebuit ca Florența Albu să publice vreo cinci volume de versuri înainte de a-și găsi vocea proprie”, își începe Ion Pop capitolul despre poetă în Poezia românească neomodernistă – acestea ar fi, pe lângă debutul deja amintit, Intrare în anotimp (1964), Fata Morgana (1966), Măști de priveghi (1968) și Himera nisipurilor (1969). În poezia acestei perioade se ghicesc temele și locurile comune ale literaturii cultivate de primul val 60-ist, în special de personalitățile feminine cele mai vizibile ale perioadei, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu și Constanța Buzea. Atmosferă elegiacă, regim himeric al viziunii, naivități și candori specifice vârstei, dar și momentului istoric și literar.
Cu timpul, Florența Albu se deplasează către o perspectivă de mai apăsată neliniște, apropierea destul de convențională de Bacovia („O, iarăși mi-e urât și trist”, scrie într-un poem din această perioadă, iar într-un volum din 1988 are un text intitulat chiar „Orașul Bacovia”) fiind asumată de un spirit care poartă traumele și angoasele unei tinereți în care a îndurat cât pentru o viață-ntreagă. Universul poetic se lărgește și se nuanțează, candorile începutului fiind înlocuite de o conștiință a înstrăinării și a inadaptării.
Temperament atrabilar, sobră până și în anxietate, Florența Albu dezvoltă un sentiment al stagnării, al purgatoriului pe care subiectul său poetic îl traversează: „Nu, nu e frig. Nici cald. Nici / Soare. Nici frumos, / Și nici urât de tot. Nici vechi. / Nici ceasuri palpitante. / Și nici tristeți mortale”, iar la finalul unui poem intitulat „Artă poetică”: „Să păstrăm un moment de reculegere – spun. / Și păstrăm un mileniu de reculegere”. Este al doilea moment al operei sale poetice, care începe cu Austru (1971) și merge până la Kilometrul Unu în cer (1988), trecând prin alte zece cărți de poezie, printre care Elegii (1973), Umbră arsă (1980), Epitaf (1981), Terase (1985) sau Efectul de seră (1987).
Deosebit de prolifică, Florența Albu este și o poetă inegală, rămânând poate și din cauza abundenței editoriale o scriitoare subestimată, iar literatura sa rămâne într-un secundariat și după 1989, perioadă în care mai publică Anno Domini (1991), în care își strânge poemele „de sertar” dintre 1970 și 1989, un jurnal din aceeași perioadă, Zidul martor (1970-1990) (1994) și încă trei volume de poezie noi, dintre care cel ce merită amintit în primul rând, pentru că realizează o mutație importantă în orizontul poeziei sale (ce recuperează acum ipostaza de poeta vates), fiind Aurolac (1997), apărut (spiritul epocii!) la distanță de mai puțin de un an de la albumul cu același titlu al trupei Sarmalele Reci. „Nici un alt poet român nu s-a apropiat atunci de realitatea imediată, cu o voce răvășitor demascatoare a noilor stări de lucruri, în consecința dubioaselor «evenimente» ale Revoluției puse tot mai frecvent între ghilimele”, notează Ion Pop în masiva sa istorie apărută în 2018. Iată o relevantă mostră din această poezie deziluzionată și lipsită de indulgență: „Aceeași muzică / aceeași mahala / de Orient – de Occident / același Nastratin plimbându-și / fală și mizerie / lehamite și foame laolaltă / același spirit dedulcit la lene / ori bășcălie veche / același joc pe loc – / nisip istoric / hulă măcinare / același pas pe loc pe loc pe loc…” („Pas pe loc”).
Antologia foarte selectivă Austru (1999), cuprinzând mai puțin de o sută cincizeci de texte, este ultima carte a Florenței Albu, care se stinge la spitalul Fundeni și a cărei operă nu a mai cunoscut în cei douăzeci de ani care au trecut nici o reeditare. E realmente păcat, nu doar de textele poetice din care se poate alcătui oricând o antologie suplă care să o arate ca pe un poet veritabil, ci poate mai ales de Zidul martor, carte de aproape 500 de pagini despre care Olga Ștefan, care nu împlinise doisprezece ani la începutul lui 2000, vorbea de curând cu entuziasm, întărindu-mi încrederea în actualitatea și puterea confesivă a acestui volum-document și la posibila redescoperire a autoarei sale de către generația ce are astăzi vârsta pe care Florența Albu o avea când începea să îl scrie.
Zidul martor radiografiază sminteala totalitară („O minte dementă, un sistem întreg pare că ne programează și ne interzice, după voie”, scrie într-un loc), greutățile, apăsarea și frica, cenzura, marile lipsuri ale populației, demolările de după 1977, urâțenia Bucureștiului ciuntit, cultul personalităţii lui Ceaușescu, Securitatea, distrugerea satului românesc, inundaţiile, dar şi compromisurile, jocurile de putere și obscenitatea generală a „scenei literare” din deceniile opt și nouă ale secolului trecut, mediu nu mai puțin mizerabil și zadarnic decât cel al prezentului, dar croit diferit într-o lume totalitară ce poate fi înțeleasă mai corect inclusiv prin intermediul acestei cărți mărturisitoare.

sâmbătă, 7 martie 2020

Va înceta, deși


Ne trezim înainte de răsărit,
o masă bună în zori, cerealele, cafeaua cu lapte
și un efort prelungit de voință să nu cedăm.

Către prânz ne apucă pe toți deodată sughițul
(sigur dincolo vorbesc iar despre noi
dincolo nu dau doi bani pe alibiurile stângace care
credeam că ne vor salva de ce o să vină.)

Vizitele nu sunt permise celor în carantină
deși e destul spațiu pentru obișnuitele
scuze și procese de conștiință ale inocenților care
încearcă să mai răzbească în ciuda a tot ce ni s-a arătat.

Fiecare o face din motivele lui.

Desigur, merge și blindați cu măști N95 și cu
telefonul ținut într-o punguță-n buzunarul de la spate –
e-o chestiune de sinceritate pe care și-o pun
toți ăștia care-și zâmbesc pierduți din mașinile oprite
la barieră.

Multă vreme de-acum încolo bariera nu se va ridica,
nădăjduiesc că ți-ai făcut provizii serioase
în așteptarea următoarei pandemii
și ești la zi cu exercițiile de stăpânire a panicii.

Ziua este aproape egală cu noaptea,
etic vorbind putem percepe realitatea și cu ochii închiși.

Totul e doar o chestiune de perspectivă, spune iubita mea.
Iubita mea poartă kimono vișiniu și tranșează
plâmânii celor mai pregătiți candidați.

Cei mai pregătiți candidați nu vor decât să-nceteze.

Va înceta, deși ne-am pregătit în toți anii ăștia pentru
intervențiile care nu dor și nu lasă urme.

Va înceta, deși am crezut că vom apuca ziua când
suferința o să fie doar amintire
pentru copiii nepăsători din antropocen.

Va înceta, îți promit, dar
acum mergi la culcare, dragule,
mergi la culcare și uită, dacă mai poți.