duminică, 13 august 2017

Teodora Coman, în toamnă la Casa de Editură Max Blecher


Cum nu mai e mult până se termină vara, cred că e un moment destul de bun să anunț și prima carte pe care Casa de Editură Max Blecher o va publica în a doua parte a anului. Am așteptat-o pe Teodora Coman să revină cu ceva nou timp de cinci ani (da, și mie mi se pare straniu, a trebuit să redeschid Cârtița de mansardă, cu care a debutat în 2012, ca să mă conving de asta), iar manuscrisul volumului Foloase necuvenite justifică încrederea pe care nu doar eu (care aș putea fi subiectiv, ca ins care i-a moșit prima carte) o păstrez în acest discurs („În aparență, textele ei sunt stampe gracile, crochiuri dezinvolte, dar liniile diaristice sunt mereu subminate de convulsie, de respirația sacadată, de gestul compulsiv, de o anxietate abia ținută în frâu care inseminează materia și se refractă din obiectualitatea claustrantă”, a surprins foarte bine Rita Chirian ceea ce alertează, sau amorsează concentratele poetice ale Teodorei). Un discurs care, alături de ceea ce scriu astăzi Ana Dragu, Moni Stănilă, Rita Chirian, Domnica Drumea, Livia Ștefan, Gabi Eftimie și Diana Geacăr, dă greutate scriiturii feminine contemporane din România și mai demonstrează o dată că trăim într-una dintre cele mai faste perioade din istoria poeziei noastre.




***
explicaţiile mele sunt o eschivă, e adevărat. Un zid între tine şi obiecţiile mele faţă de textul tău, așa ai spus.
găinilor le place să stea lipite de gardul de sârmă care le separă de restul gospodăriei
există lucruri mult mai rele decât găina.
laşitatea e atât de mare, că-și ridică singură gardul.


***
din vorbă în vorbă
din link în link
am ajuns şi la tine
ce bine hibernează o gură sub mustaţă
până se printează cărţile de vizită
pentru cei cărora le e jenă să-şi pronunţe numele
mă simt dezafectată de veştile tale
fericiţi cei ce fac din viitor subiect tabu
şi şterg datele după navigare

nu, nu colecţionez obiecte. nu port ţinute de ocazie
nu, nu am scris niciodată poezie erotică
nu, nu obişnuiesc să îmi fac rezervare
nu, discuţiile nu mi-au antrenat urechea mai bine decât bârfele
nu, nu am o poziţie fermă în privinţa minorităţilor sexuale
nu, nu am condus niciodată şi nici n-o voi face
nu, nu aer condiţionat, mai degrabă aer nelocuit
nu, spiritul locului e altceva, e obişnuinţa.
da, sunt mai mereu mereu în gardă, am solitudinea încordată a fricoşilor
da, îmi fac plinul cu orice lichid
da, regret telefoanele vechi.
azi nu se mai poate vorbi la capetele unui fir
da. negrul. în orice situaţie. şi asimetria.


***
m-am dus la lansare să îi pun autoarei o întrebare despre frică şi mască
am aşteptat momentul potrivit al confesiunii către public, şi chiar ne-a spus cât e de fricoasă. deşi vorbea coerent, emoţia nu-i destabiliza deloc sintaxa
am ripostat, nici nu apucasem să-mi doresc să o fac, pur şi simplu mi s-a întâmplat
să mă laud că eu aş fi persoana cu cele mai mari temeri
dar am zis-o aşa, la modul general, din instinct de politeţe:
„în sală sunt oameni mai fricoşi ca dvs!”;
ca să fiu mai credibilă, am explicat câte bătăi de cap şi de inimă mi-a luat luat să spun asta în văzul şi auzul puţinilor oameni
care ocupau cele câteva scaune din spate
valul m-a dus mai departe decât aş fi vrut
am adăugat cât de frică mi-e de un preot, care are mereu răspunsuri la toate
şi cât de uşor e să fii curajos când poţi cita în orice situaţie
şi cât de bine mă simt când încerc să fiu altcineva, niciodată nu am vrut să fiu eu însămi, orice ar însemna asta
în afară de plictisul de moarte al aceleiaşi voci, al aceleiaşi complezenţe


***
La marginea unui peisaj care nu te poate include total, cerşetoare de viaţă şi de frumuseţe, cu mâinile legate la spate, pentru a nu fi nevoită să-ntinzi niciuna dintre ele, iei cu ochii tot ce ai ignorat până la turnanta decisivă a existenţei; ce crede lumea că ai la spate, o armă sau o ruşine, atât de mică în briza care duce departe orice suspiciune, ca în scena eternităţii din Tree of life al lui Malick, cu gesturi îndeajuns de lente cât să devină cea mai frumoasă amintire. Intervalurile dintre oameni sunt perfecte, îi las pe toţi înainte, să o pot lua pe urmele care trebuie. Pe linia de fund, mai trebuie închise unghiurile de lovire ale adversarului


***
suntem în plin sezon de căpuşe şi somaţii
toate poliţele au expirat încă de-acum câteva luni
brokerul îmi listează 20 de pagini de condiţii pentru asigurarea obligatorie a locuinţei
nici nu s-a făcut amiază şi deja mă simt depăşită numeric
faceţi ce vă spun şi nimeni nu va fi rănit


***
primăvara strecoară, printre noile colecţii,
tristeţea manechinului mereu în pas cu moda
e în culmea carierei, dar nu poate alege.
se lasă gătită, se (com)place în ridicol, devenit standard de calitate
în materie textilă.
sfârşitul procesiunii e rezervat miresei:
nu se străduieşte. nu pare umană.

Teodora Coman

vineri, 11 august 2017

O altă iluzie-nșelată


       I-am judecat greșit pe membrii USR când am crezut că sunt niște diletanți care intră într-un joc pentru care nu sunt pregătiți și că-s șanse mari să fie înfulecați de carnasierii autohtoni în doi timpi și trei mișcări. A fost încă una dintre naivitățile generate de exasperarea multora dintre noi în relația cu o clasă politică anti-națională și, hai s-o spunem fără balete retorice, criminală. Am crezut că dacă vin niște chipuri noi, o seamă de oameni mai decenți și mai bine pregătiți în domeniile din care s-au ridicat, cu studii mai temeinice decât cei câteva zeci de mii de rinoceri care țin țara în șanț, acești câteva sute de professionals cu cariere notabile, în special în corporații (deși liderul lor, Nicușor Dan, contrazice această afirmație ușor de confirmat din punct de vedere statistic), ei vor fi o alternativă suplă, care ne va reprezenta cu probitate pe aceia dintre noi care își doresc o Românie cu un destin european, în care jaful, înșelăciunea și plocoanele să nu mai fie standardele sociale și economice, să trăim adică într-o țară eliberată din chingile servitudinii și ale intoleranței.
       Așa că, să nu lungesc vorba, i-am votat (eu personal fără niciun fel de entuziasm, unii dintre amicii mei cu același avânt candid cu care au mers în ultimul deceniu pe mâna unor farsori și a unor personaje mocirloase ca Traian Ungureanu, Neamțu, Voinescu sau Papahagi). Și asta deși simțeam că acești oameni aparent raționali, civilizați și excesiv de politicoși nu le vor face față jivinelor fără scrupule din partidele consacrate. Țin să le fac această concesie: USR nu a înșelat în felul în care, cu un ciclu electoral în urmă, a făcut-o PPDD-ul (un partid ajuns în Parlament cu voturile unui mare număr de oameni fără discernământ, fără cultură politică, deconectați de la orice altceva din realul imediat în afara unei televiziuni de scandal și temeinică stricăciune morală). Nu. Acest partid a început să se canibalizeze înainte să realizeze ceva, lucrul cel mai neînsemnat, dar care să ne dea curaj și să ne facă în continuare să le luăm apărarea, în fața tuturor celor care se bucură în continuare la pomeni electorale și-s cu gândul doar la o nenorocită de mărire de pensie, deși în același timp mor de dorul și grija copiilor și nepoților lor plecați la munci degradante în Occident...
       Prin tot ceea ce fac acum, USR-iștii arată că au eșuat dinainte de a începe. Candoarea lor a fost o poveste frumoasă. Desigur, probabil că sunt câteva zeci de membri ai acestui partid (unii dintre ei parlamentari care chiar au ce căuta în legislativ, alții consilieri locali care pot reprezenta cu cinste partea corectă, umană, tolerantă, nespălată pe creier a comunității din care fac parte) care își vor găsi loc în alte părți, probabil că în special în platforma lui Dacian Cioloș, alții vor face un partid politic care va fi ce nu a reușit să fie partidul lui Marian Munteanu, un monstruleț conservator-ortodoxist pentru gulerele albe atrase de iliberalismul cu patria și religia-n piept din linia Orbán-Kaczyński-Trump.
       Dar Uniunea Salvați România a clacat mult prea devreme. Cum să te preocupe doar lupta pentru putere din interiorul unui partid cu 1800 de membri care n-are decât o singură idee obosită, anticorupția, ajunsă un clișeu la fel de puturos ca o saramură de pește uitată o săptămână pe aragaz? Ce mari războaie interne când, pe de o parte, din punct de vedere politic tu încă ești nimeni în drum, iar pe de alta, țara e condusă de niște piromani cărora nu are cine să le facă opoziție? Cred oare membrii de vază ai acestui partid că scorul electoral de acum opt luni are legătură exclusiv cu ei, și nu cu idealurile unei părți a României care s-a identificat cu folosirea corectă a pronumelui relativ și cu cv-urile lor care nu păreau scoase peste noapte din ferma de porci a lui Dragnea?
       Scriu asta acum fiindcă știu că referendumul intern al USR nu va schimba nimic, în cazurile lor jocurile sunt făcute, chiar dacă quakerii ortodocși Moroianu-Armand & co. nu vor avea câștig de cauză, fiindcă totul a fost clădit pe o fundație putredă.
       Pe scurt: cu toate reținerile mele, pe care le-am exprimat apăsat de mai multe ori începând din noiembrie trecut, mă simt încă o dată înșelat, iar ca mine sunt nu puțini concetățeni ai mei pe care îi mai ține legați de România un fir tot mai subțire și mai nesigur.