vineri, 29 noiembrie 2019

Poemul săptămânii (92)


       Mă întorc, cel puțin până la sfârșitul lui ianuarie 2020, când voi fi ajuns la postarea nr. 100, la proiectul exclusiv online Poemul săptămânii, ținut în ultimii ani pe site-urile „Gazeta de Constanța” (6 august – 30 decembrie 2015), „Hyperliteratura” (8 ianuarie – 24 iunie 2016), „Poesis internațional” (2 iulie – 23 decembrie 2016) și „LaPunkt” (25 ianuarie – 14 iunie 2019). Nouăzeci și unu de poeme scrise de nouăzeci și unu de poeți, de la câțiva născuți acum ceva mai bine de o sută de ani (Maria Banuș, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru) până la cei a căror dată de naștere e în preajma lui 1968 și care au început să publice la sfârșitul secolului trecut (Dumitru Crudu, Svetlana Cârstean).
       Din 28 noiembrie 2019, rubrica va putea fi urmărită pe site-ul tinerei reviste „Paragraf”, față de care încerc astfel să îmi arăt susținerea. Săptămâna asta e a lui Ovidiu Genaru, poet născut puțin înaintea lui Labiș, care a rămas  de cincizeci și trei de ani de când a debutat în volum  viu, credibil și, cum am scris recent, într-o formă de invidiat.

miercuri, 27 noiembrie 2019

desigur aceste experimente


am fost spiridușul de sacrificiu care se lăfăie
în paradisul jartierelor acum mă hlizesc nopți întregi cu
băiatul meu și încerc să-i găsesc
porecle care să-l facă celebru printre puii de crocodil
cu pedigree, lănțuguri și insigne-anarhiste 
de ce să mai ies din casă când nu ați mai dat
nici un semn că ar fi nevoie de mine chemați-mă
și o să vă povestesc în amănunt ultimele progrese ale
tehnocraților care îmi înlocuiesc sângele
și poartă negocieri cu luna plină de deasupra
bursei de mărfuri eu când
aud un saxofon este brooklyn
iar placiditatea de metal iresponsabil a paternității mă
lasă lat ca metodele cele mai sofisticate
pe care ai mei le-au brevetat de la
ultima febră bubonică-ncoace desigur nu e
mare lucru să crăpi craniul
unei primate melancolice care nu vrea decât să se
întoarcă printre ai ei să i-l umpli cu electrozi desigur
aceste experimente ne vor ajuta să aflăm totul
despre supraviețuire chiar și
în absența iertării despre ce lăsăm în urmă
și despre privilegiu la subiecții ce râd prea des și fără motiv
aproape epuizați aproape euforici
cu pas calculat de felină apropiindu-se
curioși de praful care se joacă așa de frumos în lumină.

sâmbătă, 23 noiembrie 2019

PEN România într-o nouă etapă


Am intrat acum trei ani în PEN România, una dintre cele peste 150 de filiale din mai bine de 100 de țări, ale PEN International (fondat în 1921, la Londra). PEN România a fost creat într-o primă formă în 1922 la București și din rândurile sale au făcut parte, de-a lungul perioadei interbelice, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Henriette-Yvonne Stahl, Panait Istrati, Mircea Eliade.
La apogeul epocii comuniste, în scurta perioadă de liberalizare politică de după 1968, s-a înființat un nou PEN Club în România, care funcționa ca un fel de secție de relații externe a Uniunii Scriitorilor din România. Poeți importanți, ca de exemplu Geo Dumitrescu, au fost la un moment dat președinți ai PEN Clubului român, din care făceau parte și alți autori agreați de regim.
Recreat în septembrie 1990 de poeta Ana Blandiana, forma actuală a PEN România i-a integrat de la început pe cei mai angajați intelectuali și scriitori ai momentului – dintre aceștia, retrași sau mai puțin activi în ultima vreme, la întrunirea din 22 noiembrie 2019 am avut bucuria să fie prezenți criticul și profesorul Mircea Martin, vicepreședinte al organizației între 1990 și 2004, și admirabila romancieră Gabriela Adameșteanu, care a și primit Premiul PEN România pe anul trecut pentru cea mai recentă carte a sa, Fontana di Trevi, căreia i se decernase în decembrie 2018 și Premiul „Sofia Nădejde” pentru proză.
În prezent, PEN România are ceva mai mult de 120 de membri – poeți, prozatori, eseiști, traducători, jurnaliști, editori. Cel de-al doilea mandat al doamnei Magda Cârneci, președinte al PEN România între 2011 și 2019 (susținută din 2015 de vicepreședintele Caius Dobrescu), urmându-le în această funcție Anei Blandiana (1990-2004), Gabrielei Adameșteanu (2004-2006), lui Ilie Constantin (2006-2007) și lui Constantin Abăluță (2008-2010), s-a încheiat, așa că s-au organizat noi alegeri, iar Radu Vancu este noul președinte al PEN-ului românesc, urmând să facă echipă cu mine (ca vicepreședinte), cu Bogdan Ghiu, Miruna Vlada și alți câțiva scriitori și scriitoare pe care încercăm să îi și să le convingem să ni se alăture în perioada următoare în board-ul PEN România. Secretar al organizației rămâne scriitoarea sighișoreană Mariana Gorczyca.
Ce am vrea să facem mai departe, în câteva cuvinte:
* stabilirea și consolidarea unor premii anuale pentru toate genurile, mediatizate și care să capete greutate prin seriozitatea nominalizărilor și a alegerilor juriilor, în condițiile în care au rămas foarte puține astfel de distincții creditabile în România de azi. Premii care să nu rateze, mă grăbesc să adaug, dimensiunea angajată, de cooperare, solidaritate și sprijin pentru cei oprimați și în primejdie, pentru cei ignorați și ale căror drepturi și libertăți sunt puse între paranteze – misiune fundamentală a PEN International
* sprijinirea, dezvoltarea și aprofundarea discuției despre statutul artistului, începută în scurtul său mandat ministerial de către Vlad Alexandrescu și pierdută pe parcurs, care credem că poate fi un moment important pentru câteva mii de creatori din toate artele
* ceva ce ne doare rău: statutul traducătorului, să încercăm să îmbunătățim relația sa cu editurile, să facem tot ce e posibil pentru o mai justă apreciere a muncii și a rolului său în tot „lanțul trofic” editorial și publicistic, căci în acest moment traducătorul de literatură e exploatat în România în modurile cele mai umilitoare
* două antologii (una de poezie, alta de proză), traduse în engleză (toamna anului 2021 ni se pare un orizont rezonabil), ultima oară când s-a făcut asta a fost acum zece ani, în vremea prezidențiatului ad interim al domnului Abăluță; vom încerca din toate puterile să le difuzăm internațional, prin rețelele de organizații la care avem acces și care ne împărtășesc țelurile, făcând astfel din literatura română contemporană mai mult decât o cenușăreasă, printr-un posibil „desant” în literatura mondială de azi unde nu se știe mai nimic despre noi, cu excepția a trei-patru scriitori traduși și premiați
* un nou site, care să aibă o formă mai modernă și mai dinamică și să fie mai lesne de accesat și de explorat, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor PEN (atât între ei, cât și de către cei interesați de realizările lor) și a proiectelor pe care această organizație le derulează
* asta pe lângă susținerea încăpățânată a țelurilor prime și esențiale ale organizației: celebrarea literaturii, apărarea drepturilor omului și a libertății de creație, protejarea și susținerea scriitorilor în primejdie din diferite părți ale lumii, solidarizarea cu scriitorii surghiuniți, promovarea drepturilor lingvistice și ale minorităților amenințate socio-cultural.
Cred că putem începe de aici.

vineri, 22 noiembrie 2019

Casa de Editură Max Blecher la târgul de carte Gaudeamus & Institutul Blecher, ediția 215


SÂMBĂTĂ, 23 noiembrie 2019
Romexpo (Pavilion B2, stand 198)
ora 15:00
Lansarea volumului Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici

ora 15:30
Lansarea volumului Psalmi de Radu Vancu

ora 16:00
Lansarea volumelor Vatra Luminoasă de Daniela Luca și Ziua în care a murit John Lennon de Gelu Diaconu


DUMINICĂ, 24 noiembrie 2019
Romexpo (Pavilion B2, stand 198)
ora 15:30
Lansarea volumului scrum de Veronica Ștefăneț




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 17 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Radu Vancu și Veronica Ștefăneț. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumelor Psalmi (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Radu Vancu și scrum (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Veronica Ștefăneț, precum și a numărului 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”.


Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, redactor-șef al revistei „Transilvania” și membru în redacția „Poesis internațional”. A publicat volumele de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010), Amintiri pentru tatăl meu (2010), Frânghia înflorită (2012), 4 A.M. Cantosuri domestice (2015), Cantosuri domestice (antologie, 2016) și Psalmi (2019). De asemenea, este autorul a șase volume de eseuri și publicistică (printre care Mircea Ivănescu: Poezia discreției absolute, 2007, 2015; Eminescu: trei eseuri, 2011; Elegie pentru uman, 2016), al unui jurnal, Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015 (2017) și al romanului Transparența (2018).

Veronica Ștefăneț (n. 1985, Chișinău) a frecventat Atelierul de scriere creatoare „Vlad Ioviță” condus de Dumitru Crudu și Cenalcul „Republica” organizat de Moni Stănilă. A publicat în volumul colectiv Opt(2018) și în numărul 21 (1/2018) al revistei „Poesis internațional”. A tradus, împreună cu Victor Țvetov, Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (2019). Câștigătoare a celei de-a noua ediții a Concursului de debut „Max Blecher”, a publicat volumul scrum (2019).


Moderator: Claudiu Komartin

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Câteva cuvinte despre Gheorghe Iova – editorialul numărului 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”


Gheorghe Iova
foto: Dirk Skiba

            O preconcepție curentă în legătură cu scrisul lui Gheorghe Iova, genul de loc comun rostogolit cu ușurință de adversari și rău-voitori și acceptat cu superficialitate și în general pe necitite, a fost că acesta nu ar avea „operă”, că geniul său oral nu ar fi fost dublat de aceeași acuitate în practica textuală. Nici nu ar trebui să ne mire o asemenea judecată de valoare inexactă, de nu de-a dreptul ipocrită: schimbând ce e de schimbat – fiindcă avem de-a face cu doi autori (două caractere) greu de pus în relație, care au însă în comun vocația libertății de conștiință și spiritul de nealiniați și neconcesivi –, și lui Paul Goma i-a fost lipită, cu largul concurs al Securității, o etichetă similară, contrazisă de câteva cărți solide din anii ‘70-‘90.
În cazul lui Iova, care a debutat târziu (să nu uităm că și-a publicat prima carte, Texteiova, după căderea comunismului, la 42 de ani), faptul că omul a fost întotdeauna independent și ireverențios față de orice fel de judecată îngăduitoare și șablonardă și de ierarhiile acceptate fără interogări critice extenuante a cauzat receptării oneste de către mediul literar a cărților sale. S-a acceptat cu jumătate de gură că influența gândirii lui teoretice asupra unei bune părți a generației 80 a fost un catalizator și că maieutica propusă de Iova a funcționat ca sistem de propulsie pentru câteva glorii ale literaturii noastre din ultimii patruzeci de ani. Ba mai mult, odată ce 80-iștii nu au mai fost interesanți pentru Iova (și nu invers), acesta a jucat un rol similar un sfert de secol mai târziu pentru câțiva tineri scriitori de după 2000 – de la Răzvan Țupa, Elena Pasima și Bogdan Lipcanu până la Cosmin Manolache (împreună cu care a scos acum trei ani o carte complexă, captivantă și neîncadrabilă, Etalonul Mizil. Ficțiunile măsurătorilor).
Disponibilitatea lui Iova pentru dialog și explorare/reflecție-în-comun (spun asta prin prisma propriilor mele experiențe cu el) a rămas neschimbată până la sfârșit. Și din punctul acesta de vedere, Gheorghe Iova a fost exemplar. Nu atât ca figură magisterială (nu cred să-l fi interesat vreun moment asumarea unei asemenea posturi), cât ca acordor de mare finețe al gândirii altora, de spirit lucid și problematizant cu o cultură masivă și o tenacitate pe măsură. Câteva schimburi de replici cu Iova (care impunea un ritm alert și nu de puține ori disconfortant) puteau pune cugetarea interlocutorului său pe alte șine: lecția cea mai importantă pe care a predat-o este să te abați constant și metodic de la clișee, să le pui în discuție fără prefăcătorii și să te situezi, oricât de mult te-ar putea costa asta în raporturile sociale și profesionale, în unghiul pe care ceilalți îl ocolesc din comoditate sau calcul oportunist.
Moartea lui Gheorghe Iova, pe 29 iunie 2019, e o pierdere însemnată, iar reevaluările corecte ale poeziei, prozei și sistemului său critic vor scoate la iveală, sper, pentru promoțiile viitoare, un personaj de neocolit al culturii noastre literare din ultimele decenii.
M-am bucurat când Caius Dobrescu a acceptat invitația mea de a deschide numărul 24 al revistei cu un interviu extraordinar ce apare, după douăzeci și unu de ani, într-o formă integrală, revăzută și corectată – merită citit cu atenție, dacă nu chiar cu creionul în mână, pentru că din metoda și din fizionomia morală ale lui Gheorghe Iova avem de învățat o seamă de lucruri de cea mai mare importanță. O țară – o cultură – fără astfel de intelectuali și scriitori e în mare primejdie.

vineri, 15 noiembrie 2019

Institutul Blecher, ediția 214




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 17 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poetele Teodora Coman, Ioana Tătărușanu și Denisa Arcip. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumului soft guerrilla (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Teodora Coman.


Teodora Coman (n. 1976, Sibiu) a debutat cu Cârtița de mansardă (2012), volum urmat de foloase necuvenite (2017) și recenta soft guerrilla (2019), toate trei apărute la Casa de Editură Max Blecher. Publică în „Poesis internațional” recenzii, eseuri și traduceri din 2011.

Ioana Tătărușanu (n. 2001, Iași) este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național din Iași și redactor-șef al revistei „Alecart”.

Denisa Arcip (n. 2002, Piatra-Neamț) este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava și este membră a „Casei de Poezie Light of ink”.


Moderator: Claudiu Komartin

joi, 14 noiembrie 2019

Casa de Editură Max Blecher în cel de-al zecelea an


Casa de Editură Max Blecher, la care Ana Toma și cu mine trudim (și ce frumoasă trudă e asta în cele mai multe cazuri) din toamna lui 2010 încoace, a scos (cu tot cu cele care sunt acum în tipar) nouăzeci și șase de cărți.
În toamna aceasta apar șase noi volume, semnate de Teodora Coman, Radu Vancu, Anastasia Gavrilovici, Veronica Ștefăneț, Daniela Luca și Gelu Diaconu. Ele vin după cele publicate în prima parte a anului de Livia Ștefan, Nicolae Coande, Luminița Amarie și Gheorghi Gospodinov.
Sper să vă împrieteniți cu oricare dintre ele, sau cu toate, sau cu acelea care vă vor vorbi cel mai clar despre explorarea cât se poate de personală și de asumată, dar și despre imponderabilele pe care le scoate la iveală poezia.
P.S. Mulțumiri artiștilor și graficienilor care au venit alături de noi și s-au ocupat de câteva coperte în opinia mea spectaculoase și grăitoare: Ion Barbu, Sasha Segal, Ilinca Pop, Ana Alfianu.








luni, 11 noiembrie 2019

Miercuri, cu V. Leac și Andrei Gamarț, la Muzeul de Artă Recentă




V. Leac (n. 1973, Năsăud) a publicat volumele de poezie Apocrifele lui Gengis Khan (2001), Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006), Dicționar de vise (2006), Lucian (2009), Toți sunt îngrijorați (2010), Unchiul este încântat (2013) și Monoideal (2018). Membru fondator, la Arad, al grupării literare „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”. Între 2007 și 2011 a fost gazda taberei de creație literară de la Săvârșin. În 2012, împreună cu Bianca Băilă, înființează Muzeul Ordinii Interioare la Timișoara. A participat în cadrul platformei „Spații în așteptare” cu proiectul „Cuptorul din fabrica de zahăr” (2013). Curator al evenimentului W.A.D. („The Weekend of the Dependent Artist”) (2014) și autor al câtorva filme experimentale: The Village Drones (I) (2014); The Village Drones (II) (2015); Trasee descriptive cu intrus (2016).


Andrei Gamarț (n. 1980, Chișinău) a publicat volumele de poezie Roșul comun (2001), Măsura aproapelui (2004) și Eu spun dragoste (2007) și albumul de pictură Oglindă pentru luna plină / Mirror For The Full Moon (2016). În 2007, a fondat la Chişinău, împreună cu alți câțiva tineri poeți emergenți, gruparea „Human Zone”. Absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (secția Pictură), a participat la trei expoziții de grup și a avut, între 2005 și 2018, zece expoziții individuale, printre care „Kosmographia” (2005), „The Counter Realist” (2011), „This Garden Was Enchanted” (2014), „Mirror For The Full Moon” (2016) și „Memories Are Here and It's Spring Again” (2018).

duminică, 10 noiembrie 2019

„Înrudită cu o vrăjitoare din Salem”

text ce va apărea în nr. 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”

Anne Sexton, Poeme alese (Tracus Arte, 2019)
traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei


            Oricum ai lua-o, o primă traducere din poezia lui Anne Sexton, chiar și frugală cum este antologia recent ieșită la Editura Tracus Arte, ar trebui să reprezinte un eveniment. Patru decenii și jumătate au trecut de la sinuciderea poetei (care încă nu împlinise în octombrie 1974 patruzeci și șase de ani) în orășelul Weston din Massachussets și de-abia acum apare această selecție de numai cincizeci și ceva de texte ce stau sub titlul Poeme alese, în traducerea Dianei Geacăr și a Cătălinei Matei – două poete din generația de după 2000, născute în 1984, respectiv 1988, pentru care cred că Anne Sexton a fost în perioada formării o referință la fel de importantă, de seminală precum, să spunem, Angela Marinescu sau Mariana Marin.
Cu poezia lui Anne Sexton s-a petrecut în România, și înainte, și după 1989, un fenomen destul de curios – nu foarte diferit de parcursul, sau de intrarea în cultura noastră a celorlalți poeți „confesivi”: binecunoscută publicului de poezie și poeților înșiși (mai mult datorită legendei decât operei poetice propriu-zise?), Sexton nu a și fost tradusă în românește pe măsura influenței și reputației sale. Cel puțin trei promoții – dacă mă gândesc la Mariana Marin, dar și la Ruxandra Novac, la Domnica Drumea și la Cristina Stancu – cred că au avut în ea, alături de John Berryman, Robert Lowell și Sylvia Plath, o importantă figură a poeziei americane postbelice, sau cel puțin a acestei direcții foarte fertile pe care a reprezentat-o strălucit și, aș spune, cu prețul vieții (greu de uitat fraza din necrologul scris de către Denise Levertov: „Noi, cei care suntem în viață, trebuie să afirmăm limpede, așa cum ea nu a reușit, distincția dintre creativitate și autodistrugere.”)
Așa se face că o primă selecție (care, trebuie să spun, mi-aș fi dorit să fie mai robustă) din zece volume de poezie ale lui Sexton apare abia în 2019. Dar nici antologiile nu au fost mai generoase cu autoarea Transformări-lor: cu excepția celei din 1986 a lui Mircea Ivănescu, Poezia americană modernă și contemporană (fără îndoială cea mai remarcabilă dintre toate cele apărute la noi în anii ’70 și ’80), versurile torturate, dar și de un extraordinar curaj autobiografic, ale lui Sexton nu au intrat în nici o altă antologie. Și chiar Mircea Ivănescu o traduce cu prudență, transpunându-i în cartea din ’86 un singur poem, față de cele șaisprezece ale Sylviei Plath.
Sexton nu e ușor de tradus, dar nu fiindcă ar pune insurmontabile probleme prozodice sau de tehnică a imaginarului poetic, tropi foarte pretențioși sau limbaj greu de descâlcit, ci pentru că este unul dintre acei poeți cărora trebuie să le faci față în timp ce-i citești, să nu te lași absorbit în scrisul lor ca într-o gaură neagră, și cu atât mai mult când depui efortul de a le transmuta obsesiile, cruzimile, viața oscilantă a fiecărui vers într-o altă limbă. Fără să fie o poetă deosebit de dificilă sau de „încifrată” (cum sunt, să spunem, Gertrude Stein sau Marianne Moore – ambele, mi se va replica, aparțin unei alte epoci), Sexton e o poetă pe viață și pe moarte: nu e de mirare că două poete și traducătoare – altfel foarte diferite una de cealaltă – dintr-o generație catalogată în general ca virulentă, disperată și tenebroasă au fost cele care au tradus în românește sălbăticia nevrotică și glam a lui Anne Sexton („N-o să-mi irosesc viața pentru a afla dacă-s înrudită cu vreuna dintre vrăjitoarele din Salem. Probabil că sunt”, spune la un moment dat într-o filmare de pe la mijlocul anilor ‘60), ce anticipează nu puține experiențe artistice (artistice într-un sens larg – să menționăm numai influența asupra unor muzicieni ca Peter Gabriel sau Morrissey) cu ample ecouri în ultima parte a secolului XX și începutul secolului XXI.
Volumul antologic de la Tracus Arte este întru totul credibil și-n românește, singura chestiune delicată în cazul unei asemenea cărți (căci nu vorbim propriu-zis despre o colaborare, fiecare dintre cele două poete și traducătoare transpunând cam jumătate dintre textele selectate în antologie, poate Cătălina Matei ceva mai multe) este în ce măsură cele două „lecturi” se întâlnesc și comunică între ele, dacă nu cumva cartea conține poemele a două Anne Sexton distincte. Și, într-adevăr, e o anumită senzație că sunt două „voci”, două gheare între care există o concurență – un foșnet intermediar – pentru a reda cât mai fidel (și mai vertiginos) spiritul poeziei sextoniene. Și totuși, în ciuda acestei discrepanțe inevitabile, subtonurile sunt comune, fondul convulsiv este redat în chei îngemănate, există așadar acea unitate stilistică a întregii cărți fără de care această apariție ar fi fost un rateu. Aș putea protesta împotriva celor aproape douăzeci de note de subsol din traducerile Cătălinei Matei (deformație profesională de redactor conștiincios, cum n-au mai rămas prea mulți), însă nu o voi face.
Țin să mai notez, înainte de a transcrie două poeme din Poeme-le alese ale lui Anne Sexton, dându-le astfel cuvântul traducătoarelor, că primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010, conținea două texte faimoase, „All My Pretty Ones” și „And One For My Dame” (traduse de Alina Pușcaș și Dumitru Păcuraru) – care se regăsesc și în cuprinsul acestei cărți –, precum și microeseul lui Marius Conkan, „The black look – despre poezia lui Anne Sexton”, pe atunci încă student la Litere-le clujene.
Sper să văd asumate în anii care vin traducerea și publicarea unor antologii din Robert Lowell și Elizabeth Bishop, poate și noi ediții Sylvia Plath și W.D. Snodgrass: ar cam fi timpul.



Menstruație la patruzeci


Mă gândeam la un fiu.
Pântecul nu e un ceas,
nici un clopot ce bate,
dar într-a unșpea lună a vieții lui
simt acel noiembrie
al corpului la fel ca pe cel din calendar.
În două zile va fi ziua mea
și ca-ntotdeauna pământul a terminat cu recolta.
De data asta vânez moartea,
noaptea spre care mă înclin,
noaptea pe care o vreau.
Bine, atunci –
vorbește de asta!
A fost în pântec tot timpul.

Mă gândeam la un fiu...
Tu! Cel niciodată dobândit,
cel niciodată însămânțat sau eliberat,
tu, al sexelor de care m-am temut,
mersul și respirația de cățel.
Îți voi da ochii mei sau ai lui?
Vei fi David sau Susan?
(Astea două nume le-am ales și ascultat.)
Poți fi un bărbat ca tații tăi –
mușchii piciorului de la Michelangelo,
mâinile din Iugoslavia,
undeva țăranul, slav și hotărât,
undeva supraviețuitorul, plin de viață –
și oare ar mai fi posibile
toate astea cu ochii lui Susan?

Toate astea fără tine –
două zile pierdute în sânge.
Eu însămi voi muri fără botez,
o a treia fiică de care nu s-au mai sinchisit.
Moartea mea va veni de ziua numelui meu.
Ce e greșit la ziua numelui?
E doar un înger al soarelui.
Femeie,
țesând o pânză chia deasupra ta,
o subțire și încâlcită otravă.
Scorpionule,
păianjen rău –
mori!

Moartea mea din încheieturi,
două ecusoane cu nume,
sânge purtat ca o brățară de flori
care să-nflorească
una pe stânga și una pe dreapta –
E o cameră caldă
locul sângelui.
Lasă ușa scoasă din balamale!

Două zile pentru moartea ta
și două zile până la a mea.

Iubire! Boala aia roșie –
an după an, David, m-ai sălbătici!
David! Susan! David! David!
sătulă și răvășită, șuierând în noapte,
neîmbătrânind niciodată,
așteptându-te mereu pe verandă...
an după an,
morcovul meu, varza mea,
te-aș fi posedat înaintea tuturor femeilor,
strigându-ți numele,
strigând că ești al meu.


                                    traducere de Cătălina Matei



După Auschwitz


Furia,
neagră ca un cârlig,
mă apucă.
În fiecare zi,
toți naziștii
au luat, la 8 dimineața, câte un copil
și l-au perpelit în tigaie
la micul dejun.
Iar moartea îi urmărea cu o privire nestânjenită
și își scotea murdăria de sub unghii.

Omul e rău,
spun cu voce tare.
Omul e o floare
care ar trebui să fie arsă,
spun cu voce tare.
Omul
e o pasăre năclăită în noroi,
spun cu voce tare.

Iar moartea mă urmărește cu o privire nestânjenită
și se scarpină în anus.

Omul, cu degete mici și roz la picioare,
cu degete miraculoase la mâini,
nu e un templu,
ci o latrină,
spun cu voce tare.
Fie ca omul să nu-și mai atingă niciodată ceașca de ceai.
Fie ca omul să nu mai scrie niciodată cărți.
Fie ca omul să nu-și mai pună niciodată pantofii.
Fie ca omul să nu-și mai ridice niciodată privirea
în nopțile blânde din luna iulie.
Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Spun toate astea cu voce tare.

Și mă rog ca Dumnezeu să nu m-audă.


                                           traducere de Diana Geacăr


vineri, 8 noiembrie 2019

Institutul Blecher, ediția 213




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 10 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Tiberiu Neacșu, Anastasia Gavrilovici și Mihnea Bâlici. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumului Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Anastasia Gavrilovici.


Tiberiu Neacșu (n. 1981, Timișoara) a absolvit Facultatea de Litere din Craiova. A publicat volumele de poezie Nebuna (2000) și Acrobat în zece pași (2013). A tradus din limba engleză selecții de poeme semnate Lloyd Schwartz, Derek JG Williams, Peg Boyers, Ani Gjika și volumul antologic Miile de tehnologii ale extazului (2019) de Frank Bidart.

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere la București și un masterat la CESI. A fost redactor al „Alecart” și „Zona nouă”, iar din 2016 face parte din redacția revistei „Poesis internațional”. A tradus cărți de Kurt Vonnegut și Ernesto Cardenal, iar Industria liniștirii adulților este volumul ei de debut.

Mihnea Bâlici (n. 1998) este student în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A citit poezie la ediția 111, din 21.10.2015, a Institutului Blecher. A publicat cronici și eseuri în „Vatra”, „Euphorion”, „Tribuna”, „Observator cultural”.


Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot


luni, 4 noiembrie 2019

Azi și mâine, la Belgrad



Pentru a cincea oară la Belgrad în ultimii unsprezece ani, oraș adictiv ca atmosferă & ritmuri inconfundabile, în care am trăit câteva momente care mi s-au fixat temeinic în cap, unde am legat niște prietenii și unde, acum patru ani și ceva, mi-a ieșit o carte. Azi, de la ora 19, la Centrul Cultural „Stari grad” (Strada Kapetan Mišina, la nr. 6/A), o să particip la o întâlnire/discuție despre poezia românească (care, de altfel, prefațează o microantologie cu zece poeți români în sârbește de care m-am ocupat și o să apară până la sfârșitul anului), iar mâine voi asista la o alta despre proza de la noi. Nu știu câți români sau pasionați de literatura română belgrădeni urmăresc pagina asta, dar cred că vor fi două seri reușite (mai ales, desigur, cea de azi, unde, din câte am înțeles, se vor mai ivi unsprezece exemplare, pesemne ultimele, din cartea mea în sârbește).