luni, 11 noiembrie 2019

Miercuri, cu V. Leac și Andrei Gamarț, la Muzeul de Artă Recentă




V. Leac (n. 1973, Năsăud) a publicat volumele de poezie Apocrifele lui Gengis Khan (2001), Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006), Dicționar de vise (2006), Lucian (2009), Toți sunt îngrijorați (2010), Unchiul este încântat (2013) și Monoideal (2018). Membru fondator, la Arad, al grupării literare „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”. Între 2007 și 2011 a fost gazda taberei de creație literară de la Săvârșin. În 2012, împreună cu Bianca Băilă, înființează Muzeul Ordinii Interioare la Timișoara. A participat în cadrul platformei „Spații în așteptare” cu proiectul „Cuptorul din fabrica de zahăr” (2013). Curator al evenimentului W.A.D. („The Weekend of the Dependent Artist”) (2014) și autor al câtorva filme experimentale: The Village Drones (I) (2014); The Village Drones (II) (2015); Trasee descriptive cu intrus (2016).


Andrei Gamarț (n. 1980, Chișinău) a publicat volumele de poezie Roșul comun (2001), Măsura aproapelui (2004) și Eu spun dragoste (2007) și albumul de pictură Oglindă pentru luna plină / Mirror For The Full Moon (2016). În 2007, a fondat la Chişinău, împreună cu alți câțiva tineri poeți emergenți, gruparea „Human Zone”. Absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (secția Pictură), a participat la trei expoziții de grup și a avut, între 2005 și 2018, zece expoziții individuale, printre care „Kosmographia” (2005), „The Counter Realist” (2011), „This Garden Was Enchanted” (2014), „Mirror For The Full Moon” (2016) și „Memories Are Here and It's Spring Again” (2018).

duminică, 10 noiembrie 2019

„Înrudită cu o vrăjitoare din Salem”

text ce va apărea în nr. 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”

Anne Sexton, Poeme alese (Tracus Arte, 2019)
traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei


            Oricum ai lua-o, o primă traducere din poezia lui Anne Sexton, chiar și frugală cum este antologia recent ieșită la Editura Tracus Arte, ar trebui să reprezinte un eveniment. Patru decenii și jumătate au trecut de la sinuciderea poetei (care încă nu împlinise în octombrie 1974 patruzeci și șase de ani) în orășelul Weston din Massachussets și de-abia acum apare această selecție de numai cincizeci și ceva de texte ce stau sub titlul Poeme alese, în traducerea Dianei Geacăr și a Cătălinei Matei – două poete din generația de după 2000, născute în 1984, respectiv 1988, pentru care cred că Anne Sexton a fost în perioada formării o referință la fel de importantă, de seminală precum, să spunem, Angela Marinescu sau Mariana Marin.
Cu poezia lui Anne Sexton s-a petrecut în România, și înainte, și după 1989, un fenomen destul de curios – nu foarte diferit de parcursul, sau de intrarea în cultura noastră a celorlalți poeți „confesivi”: binecunoscută publicului de poezie și poeților înșiși (mai mult datorită legendei decât operei poetice propriu-zise?), Sexton nu a și fost tradusă în românește pe măsura influenței și reputației sale. Cel puțin trei promoții – dacă mă gândesc la Mariana Marin, dar și la Ruxandra Novac, la Domnica Drumea și la Cristina Stancu – cred că au avut în ea, alături de John Berryman, Robert Lowell și Sylvia Plath, o importantă figură a poeziei americane postbelice, sau cel puțin a acestei direcții foarte fertile pe care a reprezentat-o strălucit și, aș spune, cu prețul vieții (greu de uitat fraza din necrologul scris de către Denise Levertov: „Noi, cei care suntem în viață, trebuie să afirmăm limpede, așa cum ea nu a reușit, distincția dintre creativitate și autodistrugere.”)
Așa se face că o primă selecție (care, trebuie să spun, mi-aș fi dorit să fie mai robustă) din zece volume de poezie ale lui Sexton apare abia în 2019. Dar nici antologiile nu au fost mai generoase cu autoarea Transformări-lor: cu excepția celei din 1986 a lui Mircea Ivănescu, Poezia americană modernă și contemporană (fără îndoială cea mai remarcabilă dintre toate cele apărute la noi în anii ’70 și ’80), versurile torturate, dar și de un extraordinar curaj autobiografic, ale lui Sexton nu au intrat în nici o altă antologie. Și chiar Mircea Ivănescu o traduce cu prudență, transpunându-i în cartea din ’86 un singur poem, față de cele șaisprezece ale Sylviei Plath.
Sexton nu e ușor de tradus, dar nu fiindcă ar pune insurmontabile probleme prozodice sau de tehnică a imaginarului poetic, tropi foarte pretențioși sau limbaj greu de descâlcit, ci pentru că este unul dintre acei poeți cărora trebuie să le faci față în timp ce-i citești, să nu te lași absorbit în scrisul lor ca într-o gaură neagră, și cu atât mai mult când depui efortul de a le transmuta obsesiile, cruzimile, viața oscilantă a fiecărui vers într-o altă limbă. Fără să fie o poetă deosebit de dificilă sau de „încifrată” (cum sunt, să spunem, Gertrude Stein sau Marianne Moore – ambele, mi se va replica, aparțin unei alte epoci), Sexton e o poetă pe viață și pe moarte: nu e de mirare că două poete și traducătoare – altfel foarte diferite una de cealaltă – dintr-o generație catalogată în general ca virulentă, disperată și tenebroasă au fost cele care au tradus în românește sălbăticia nevrotică și glam a lui Anne Sexton („N-o să-mi irosesc viața pentru a afla dacă-s înrudită cu vreuna dintre vrăjitoarele din Salem. Probabil că sunt”, spune la un moment dat într-o filmare de pe la mijlocul anilor ‘60), ce anticipează nu puține experiențe artistice (artistice într-un sens larg – să menționăm numai influența asupra unor muzicieni ca Peter Gabriel sau Morrissey) cu ample ecouri în ultima parte a secolului XX și începutul secolului XXI.
Volumul antologic de la Tracus Arte este întru totul credibil și-n românește, singura chestiune delicată în cazul unei asemenea cărți (căci nu vorbim propriu-zis despre o colaborare, fiecare dintre cele două poete și traducătoare transpunând cam jumătate dintre textele selectate în antologie, poate Cătălina Matei ceva mai multe) este în ce măsură cele două „lecturi” se întâlnesc și comunică între ele, dacă nu cumva cartea conține poemele a două Anne Sexton distincte. Și, într-adevăr, e o anumită senzație că sunt două „voci”, două gheare între care există o concurență – un foșnet intermediar – pentru a reda cât mai fidel (și mai vertiginos) spiritul poeziei sextoniene. Și totuși, în ciuda acestei discrepanțe inevitabile, subtonurile sunt comune, fondul convulsiv este redat în chei îngemănate, există așadar acea unitate stilistică a întregii cărți fără de care această apariție ar fi fost un rateu. Aș putea protesta împotriva celor aproape douăzeci de note de subsol din traducerile Cătălinei Matei (deformație profesională de redactor conștiincios, cum n-au mai rămas prea mulți), însă nu o voi face.
Țin să mai notez, înainte de a transcrie două poeme din Poeme-le alese ale lui Anne Sexton, dându-le astfel cuvântul traducătoarelor, că primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010, conținea două texte faimoase, „All My Pretty Ones” și „And One For My Dame” (traduse de Alina Pușcaș și Dumitru Păcuraru) – care se regăsesc și în cuprinsul acestei cărți –, precum și microeseul lui Marius Conkan, „The black look – despre poezia lui Anne Sexton”, pe atunci încă student la Litere-le clujene.
Sper să văd asumate în anii care vin traducerea și publicarea unor antologii din Robert Lowell și Elizabeth Bishop, poate și noi ediții Sylvia Plath și W.D. Snodgrass: ar cam fi timpul.



Menstruație la patruzeci


Mă gândeam la un fiu.
Pântecul nu e un ceas,
nici un clopot ce bate,
dar într-a unșpea lună a vieții lui
simt acel noiembrie
al corpului la fel ca pe cel din calendar.
În două zile va fi ziua mea
și ca-ntotdeauna pământul a terminat cu recolta.
De data asta vânez moartea,
noaptea spre care mă înclin,
noaptea pe care o vreau.
Bine, atunci –
vorbește de asta!
A fost în pântec tot timpul.

Mă gândeam la un fiu...
Tu! Cel niciodată dobândit,
cel niciodată însămânțat sau eliberat,
tu, al sexelor de care m-am temut,
mersul și respirația de cățel.
Îți voi da ochii mei sau ai lui?
Vei fi David sau Susan?
(Astea două nume le-am ales și ascultat.)
Poți fi un bărbat ca tații tăi –
mușchii piciorului de la Michelangelo,
mâinile din Iugoslavia,
undeva țăranul, slav și hotărât,
undeva supraviețuitorul, plin de viață –
și oare ar mai fi posibile
toate astea cu ochii lui Susan?

Toate astea fără tine –
două zile pierdute în sânge.
Eu însămi voi muri fără botez,
o a treia fiică de care nu s-au mai sinchisit.
Moartea mea va veni de ziua numelui meu.
Ce e greșit la ziua numelui?
E doar un înger al soarelui.
Femeie,
țesând o pânză chia deasupra ta,
o subțire și încâlcită otravă.
Scorpionule,
păianjen rău –
mori!

Moartea mea din încheieturi,
două ecusoane cu nume,
sânge purtat ca o brățară de flori
care să-nflorească
una pe stânga și una pe dreapta –
E o cameră caldă
locul sângelui.
Lasă ușa scoasă din balamale!

Două zile pentru moartea ta
și două zile până la a mea.

Iubire! Boala aia roșie –
an după an, David, m-ai sălbătici!
David! Susan! David! David!
sătulă și răvășită, șuierând în noapte,
neîmbătrânind niciodată,
așteptându-te mereu pe verandă...
an după an,
morcovul meu, varza mea,
te-aș fi posedat înaintea tuturor femeilor,
strigându-ți numele,
strigând că ești al meu.


                                    traducere de Cătălina Matei



După Auschwitz


Furia,
neagră ca un cârlig,
mă apucă.
În fiecare zi,
toți naziștii
au luat, la 8 dimineața, câte un copil
și l-au perpelit în tigaie
la micul dejun.
Iar moartea îi urmărea cu o privire nestânjenită
și își scotea murdăria de sub unghii.

Omul e rău,
spun cu voce tare.
Omul e o floare
care ar trebui să fie arsă,
spun cu voce tare.
Omul
e o pasăre năclăită în noroi,
spun cu voce tare.

Iar moartea mă urmărește cu o privire nestânjenită
și se scarpină în anus.

Omul, cu degete mici și roz la picioare,
cu degete miraculoase la mâini,
nu e un templu,
ci o latrină,
spun cu voce tare.
Fie ca omul să nu-și mai atingă niciodată ceașca de ceai.
Fie ca omul să nu mai scrie niciodată cărți.
Fie ca omul să nu-și mai pună niciodată pantofii.
Fie ca omul să nu-și mai ridice niciodată privirea
în nopțile blânde din luna iulie.
Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Spun toate astea cu voce tare.

Și mă rog ca Dumnezeu să nu m-audă.


                                           traducere de Diana Geacăr


vineri, 8 noiembrie 2019

Institutul Blecher, ediția 213




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 10 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Tiberiu Neacșu, Anastasia Gavrilovici și Mihnea Bâlici. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumului Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Anastasia Gavrilovici.


Tiberiu Neacșu (n. 1981, Timișoara) a absolvit Facultatea de Litere din Craiova. A publicat volumele de poezie Nebuna (2000) și Acrobat în zece pași (2013). A tradus din limba engleză selecții de poeme semnate Lloyd Schwartz, Derek JG Williams, Peg Boyers, Ani Gjika și volumul antologic Miile de tehnologii ale extazului (2019) de Frank Bidart.

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere la București și un masterat la CESI. A fost redactor al „Alecart” și „Zona nouă”, iar din 2016 face parte din redacția revistei „Poesis internațional”. A tradus cărți de Kurt Vonnegut și Ernesto Cardenal, iar Industria liniștirii adulților este volumul ei de debut.

Mihnea Bâlici (n. 1998) este student în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A citit poezie la ediția 111, din 21.10.2015, a Institutului Blecher. A publicat cronici și eseuri în „Vatra”, „Euphorion”, „Tribuna”, „Observator cultural”.


Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot


luni, 4 noiembrie 2019

Azi și mâine, la Belgrad



Pentru a cincea oară la Belgrad în ultimii unsprezece ani, oraș adictiv ca atmosferă & ritmuri imponderabile, în care am trăit câteva momente care mi s-au fixat temeinic în cap, unde am legat niște prietenii și unde, acum patru ani și ceva, mi-a ieșit o carte. Azi, de la ora 19, pe Strada Kapetan Mišina, la nr. 6/A o să particip la o întâlnire/discuție despre poezia românească (care, de altfel, prefațează o microantologie cu zece poeți români în sârbește de care m-am ocupat și o să apară până la sfârșitul anului), iar mâine voi asista la o alta despre proza de la noi. Nu știu câți români sau pasionați de literatura română belgrădeni urmăresc pagina asta, dar cred că vor fi două seri reușite (mai ales, desigur, cea de azi, unde, din câte am înțeles, se vor mai ivi unsprezece exemplare, pesemne ultimele, din cartea mea în sârbește).