miercuri, 16 decembrie 2009

Iubirea

Un interesant proiect al lui Andrei Ruse, după o idee ingenioasă. Cel puţin la noi nu s-a mai făcut aşa ceva. Iar eu unul am fost de acord să particip: iubirea e pe 14 februarie. Sper doar să nu se limiteze la prieteni şi congeneri. Şi să nu fie refuzat din motive puerile.

duminică, 13 decembrie 2009

Ben Jelloun


2

Din noaptea de 10 iulie 1971, nu mai am vârstă. Nu am îmbătrânit, nici nu am întinerit. Mi-am pierdut vârsta. Nu îmi mai poate fi citită pe chip. De fapt, nu mai sunt aici pentru a-i oferi un chip. M-am oprit dincolo de marginea neantului, acolo unde timpul e abolit şi făcut să nu mai aibă nicio putere, aruncat pe această plajă imensă de pânză albă scuturată de un vânt potolit, oferit unui cer golit de stele, de imagini, de visurile din copilărie care îşi găseau acolo un refugiu, golit de tot, chiar şi de Dumnezeu. M-am aşezat aici pentru a învăţa uitarea, dar nu am izbutit să mă dizolv cu totul în neant, nici măcar în gândurile mele.
Nenorocirea a venit ca o evidenţă, din senin, ca o vijelie într-o zi când cerul era albastru, atât de albastru încât ochii mei orbiră pentru câteva secunde, iar capul mi se plecă de parcă era cât pe ce să cadă. Ştiam că ziua aceea urma să fie ziua albastrului pătat de sânge. O ştiam atât de intim încât mi-am făcut abluţiunea într-un colţ al camerei în care domnea o tăcere înăbuşitoare. Am făcut chiar şi o rugăciune suplimentară, pentru despărţirea de viaţă, de primăvară, de familie şi de prieteni, de vise şi de cei vii. Pe dealul din faţa mea, un măgar mă privea cu acea expresie posomorâtă şi tristă pe care o au animalele care parcă îi compătimesc pe oameni pentru suferinţele lor. Mi-am spus: “Măcar el nu ştie că cerul e atât de albastru şi nu trebuie să verse sânge.”
Cine îşi mai aminteşte de zidurile albe ale palatului din Shkirat? Cine îşi mai aminteşte sângele de pe feţele de masă, de pe iarba de un verde strălucitor? Un amestec brutal de culori. Albastrul nu mai colora cerul, roşul nu mai colora trupurile, soarele lingea sângele cu o neobişnuită repeziciune, iar noi, noi aveam în ochi lacrimi ce curgeau singure udându-ne mâinile care nu mai puteau ţine arma. Eram în altă parte, poate în lumea de dincolo, acolo unde ochii se tulbură şi părăsesc chipul, rămânându-le să privească doar întunericul craniului. Ochii noştri albiseră. Nu mai vedeam nici cerul, nici marea. Un vânt proaspăt ne mângâia pielea. Zgomotul detunăturilor se repeta la infinit. Ne urmări încă multă vreme. Nu mai auzeam decât asta. Urechile ne fuseseră cucerite. Nu mai ţin minte dacă ne-am predat gărzii regale, cea care lua urma rebelilor, sau dacă am fost arestaţi şi dezarmaţi de către ofiţerii care schimbaseră tabăra în funcţie de mersul lucrurilor. Nu aveam nimic de spus. Nu eram decât nişte soldaţi, pioni, subofiţeri nu îndeajuns de importanţi ca să ia singuri iniţiativa. Eram nişte corpuri cărora le era frig în mijlocul verii. Cu mâinile legate la spate, fuseserăm aruncaţi în camioane înţesate de morţi şi răniţi. Capul îmi era ţintuit între doi soldaţi morţi. Sângele lor îmi intra în ochi. Era cald. Amândoi se scăpaseră pe ei. Mai aveam dreptul să fiu dezgustat? Vomitai fiere. La ce se poate gândi un om când sângele altora îi curge pe faţă? La o floare, la un măgar pe un deal, la un copil care se joacă de-a muschetarii cu un băţ pe post de sabie. Sau poate că nu se mai gândeşte la nimic. Încearcă să-şi părăsească trupul, să nu mai fie acolo, să creadă că doarme şi că are un vis urât.
Dar ştiam că nu e un vis. Gândurile mele erau limpezi. Tremuram din toate mădularele. Nici măcar nu îmi acopeream nasul. Respiram voma şi moartea până în adâncul plămânilor. Aş fi vrut să mor asfixiat. Încercam să-mi vâr capul într-un sac de plastic pus lângă cadavre. Nu reuşii decât să-mi atrag mânia unui soldat care mă lovi cu piciorul în cap. Pierzându-mi cunoştinţa, nici nu mai simţeam duhoarea cadavrelor. Nu mai simţeam nimic. Eram eliberat. Mă trezi o lovitură în tibie cu patul puştii.
Unde ne aflam? Era frig. Poate în morga spitalului militar din Rabat. Trierea morţilor şi a viilor nu fusese făcută. Unii gemeau, alţii se loveau cu capul de pereţi, blestemându-şi soarta, credinţa, armata şi soarele. Acesta era prea puternic, prea luminos. Alţii strigau: “Ce lovitură de stat? Deviza noastră ne e înscrisă în sânge: «Allah, Patria, Regele».” Repetau acest strigăt ca pe o litanie care le-ar răscumpăra trădarea.
Dar eu tăceam. Nu mă gândeam la nimic. Încercam să mă afund în neant şi să nu mai aud sau simt nimic.


3

În corpul B eram douăzeci şi trei, câte unul în fiecare celulă. În afară de gaura săpată în pământ pentru a-ţi face nevoile, mai era una deasupra uşii de fier, prin care intra aerul. Nu mai aveam nume, trecut sau viitor. Ni se luase totul. Ne mai rămâneau doar pielea şi capul. Nu chiar tuturor. Numărul 12 a fost primul care şi-a pierdut minţile. A devenit foarte repede indiferent. A ars etapele. Şi-a făcut intrarea în pavilionul durerii sfâşietoare lăsându-şi minţile, sau ce mai rămăsese din ele, la intrarea în temniţă. Unii pretindeau că îl văzuseră făcând gestul simbolic de a-şi desprinde capul şi aplecându-se pentru a-l îngropa între două pietre mari. Intră liber. Nimic nu îl mai atingea. Vorbea singur, fără oprire. Chair şi când dormea, buzele sale continuau să bălmăjească cuvinte de neînţeles.
Refuzam să ne adresăm între noi unul altuia altfel decât folosind numele şi prenumele. Ceea ce era interzis. Numărul 12 se numea Hamid. Era slab şi foarte înalt, cu pielea mată. Era fiul unui subofiţer care îşi pierduse o mână în Indochina. Armata luase în grija sa educaţia copiilor lui, care ajunseseră cu toţii militari. Hamid voia să fie pilot de linie şi visa să părăsească armata.
Ziua era imposibil să-l faci să tacă. Delirul lui ne liniştea oarecum. Eram încă în stare să reacţionăm, voiam să auzim un discurs coerent, nişte cuvinte ce ne-ar face să cugetăm, să zâmbim sau măcar să sperăm. Ştiam că Hamid era plecat departe. Ne părăsise. Nu ne mai vedea şi nici nu ne auzea. Stătea cu ochii fixaţi în tavan în timp ce vorbea. Hamid era într-un fel viitorul nostru probabil, chiar dacă ne repetasem suficient de mult că pentru noi nu mai există viitor. Poate că doctorii îl drogaseră de-şi pierduse minţile şi apoi ni-l trimiseseră ca pe un exemplu pentru ceea ce ni s-ar putea întâmpla. Era posibil, fiindcă, de-a lungul lunilor petrecute în pivniţe în care eram supuşi la tot felul de torturi, unii îşi pierdură viaţa, iar alţii, ca Hamid, minţile.
Vocea lui răsuna în întuneric. Din când în când, recunoşteam câte un cuvânt sau chiar câte o propoziţie: “păpuşă”, “pupilă a pasiunii”, “prin păr”, “poplin”, “puişor”, “pierzător”, “pironit”, “prea prins”, “putrezind de pâine şi praf”... Era ziua literei P.
Gardienii îl lăsau să vorbească, contând pe exasperarea noastră pentru a face prezenţa lui şi mai greu de suportat. Pentru a nu le face jocul, Gharbi, numărul 10, începea să recite din Coran, pe care îl ştia pe de rost. Îl învăţase la şcoala coranică, ca de altfel cei mai mulţi dintre noi, atâta doar că el se pregătea să devină muftiul cazărmii. Ba chiar participase la un concurs de recitatori, obţinând premiul al treilea. Era un bun musulman, îşi făcea toate rugăciunile şi citea mereu câteva versete înainte să adoarmă. În şcoala militară i se spunea “Ustad”, Maestrul.
Când Ustad începu să recite din Coran, vocea lui Hamid coborî treptat până se stinse. Ai fi spus că lectura cărţii sfinte îl apăsa, sau cel puţin îi amâna delirul. În clipa când Ustad termină, rostind formula “Iar cuvântul lui Dumnezeu cel Atotputernic este Adevărul”, Hamid îşi reluă discursul cu aceeaşi vehemenţă, în acelaşi ritm zvâcnitor şi confuz. Nimeni nu îndrăznea să intervină. Avea nevoie să turuie toate acele cuvinte în arabă şi în franceză. Era modul lui de a ne părăsi, de a se izola şi de a chema moartea. Aceasta veni să îl ia când Hamid intră în transă şi se lovi cu capul de perete de mai multe ori. Scoase un strigăt prelung, apoi nu-i mai auzirăm vocea sau respiraţia. Ustad rosti prima sură din Coran. Sau, mai curând, o cântă. Era frumos. Tăcerea care se aşternu după aceea era magnifică. (...)


(fragmente din romanul Această orbitoare absenţă a luminii, de Tahar Ben Jelloun, în traducerea lui Claudiu Komartin)

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Cel mai fain blog

pe care l-am descoperit în ultima vreme (şi-mi pare rău că n-am făcut o rimă): http://ivcelnaiv.blogspot.com/, cu o menţiune specială pentru Oricât de prost ai visat, sigur altcineva a visat mai prost.

Şi a-nceput să ningă!

vineri, 11 decembrie 2009

Cronica Ritei

Încă un articol despre Un anotimp în Berceni, "Tentaţii schizoide şi tabieturi livreşti", în "Cultura", nr. 49/2009, semnat de Rita Chirian. Un text doct, subtil şi nu tocmai uşor de citit în care Rita face şi de data aceasta tot felul de observaţii cu miez ;)

miercuri, 9 decembrie 2009

Către mare

Când am văzut pisica aceea agonizând,
cu picioarele neputincioase
cu gura schilodită de un rânjet straniu,

m-am întrebat cum vor arăta la sfârşit
gurile noastre
dragostea mea

gurile noastre senzuale şi lacome
contorsionându-se şi zvâcnind, decepţionate,
în noaptea adâncă

am vrut să mă urc în primul tren către casă
dar eram deja acasă
şi viitorul părea o floare absurdă

alunecând pe râu, către mare.

duminică, 6 decembrie 2009

Cât mai departe

Astăzi sunt alegerile, cele "decisive". Până aici totul a fost dezgustător. Când mă gândesc la ce s-a întâmplat în ultima vreme, dar şi la ceea ce bănuiesc că va fi de mâine, nu-mi vin în minte decât versurile proletcultistului Deşliu: "Clipă, stai, opreşte-ţi zborul! / Se prăvale compresorul"...
Avem de făcut o alegere imposibilă. Eu unul nu mai simt decât o imensă scârbă. Şi mi-aş dori acum să fiu cât mai departe de România.

vineri, 4 decembrie 2009

La RRC

În seara aceasta, de la ora 21, un dialog cu Eugen Lucan (despre Un anotimp în Berceni şi nu numai) difuzat în emisiunea acestuia, "Dicţionar de literatură română" de la Radio România Cultural.

joi, 3 decembrie 2009

Poezie la Gaudeamus

A trecut şi târgul acesta de carte, care mi s-a părut mai insuportabil decât în alţi ani, cu înghesuială, piţiponci şi piţipoance înghesuindu-se la Mihaela Rădulescu şi Andreea Bănică, lansări rizibile, improvizate sau transformate în şuete-ntre scriitori plictisiţi şi epuizanţi... Dar au apărut câteva cărţi de poezie, pe care le semnalez punctual (nu am inclus aici decât editurile care chiar au avut cărţi, şi nu şi-au bătut joc de autori sau de posibilii cititori care au venit degeaba la lansări, cum e cazul editurii Vinea). Iată-le:
  • Şerban Foarţă, Cartea lui Iov, editura Brumar
  • Ion Zubaşcu, Omul disponibil, editura Brumar
  • Gelu Vlaşin, Omul decor, antologie, editura Brumar
  • Alexandru Muşina, Regele dimineţii, editura Tracus Arte
  • Romulus Bucur, O seamă de personaje secundare, editura Tracus Arte
  • Caius Dobrescu, Odă liberei întreprinderi, editura Tracus Arte
  • Moni Stănilă, Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, Charmides/Ninpress
  • Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire, ediţie nouă, Charmides/Ninpress
  • Emilian Galaicu-Păun, Arme grăitoare, editura Cartier
  • Şerban Foarţă, Nu ştiu alţii cum sunt…, editura Cartier
  • Gabriela Toma, Cântecul geamănului, Humanitas
  • Elena Vlădăreanu, Spaţiu privat, Cartea Românească

* dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut cartea lui Muşina, unul dintre cele mai frumoase volume de versuri din 2009

luni, 30 noiembrie 2009

Nedumeriri şi taine

Săptămâna trecută, într-o seară, l-am văzut pe filosoful Mihai Şora (cu o şapcă roşie şi o pungă pe care scria Vodafone) intrând la McDonald's, în Romană. A stat minute bune, după care a introdus punga cu bunătăţi în punga cu Vodafone şi a ieşit, pe cealaltă uşă, la fel de discret. Oare ăsta să fie unul dintre secretele unei vieţi sănătoase şi-ndelungate?

duminică, 29 noiembrie 2009

Eu şi Paminot, la târg

video

(înregistrarea a fost făcută sâmbătă seara, la târgul de carte, de către inimoasa white noise)

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

Paminot

Pentru că diseară am fost invitat la Poeticile cotidianului să vorbesc despre una dintre cărţile recent apărute ale lui Şerban Foarţă, Nu ştiu alţii cum sunt... (Cartier, 2009), şi fiindcă am scris câte ceva în ultima vreme, postez aici un poem inspirat de Paminot, personaj foarţian din acest volumaş apărut în colecţia Rotonda (şi dedicat, de aceea, autorului său):


Paminot
lui Şerban Foarţă


În crugul vieţii, îngrijind grădini,
bondoc și autist, cu pălăria lui de fetru,
mai singur decât o pasăre cu-aripa ruptă

e Paminot, obezul nostru de un metru
în salopetă nouă, pe care dimineaţa
îl vezi rostogolindu-se pe lângă crini

şi prin tufişuri cu furtunul, ca un spectru
grăsuţ, pe care timpul şi viaţa
cea aşezată de la oraș, din centru

l-au îmblânzit. Cine ar fi crezut,
cu ani în urmă, când Paminot umbla
prin lume cu circul Prestator Artus

că insolentul pitic expus prin târguri
şi la serbări săteşti, va deveni un cactus
ce-i scrie cu cărbune mamei sale lungi scrisori?

(Secretul lui îl ştiu doar câţiva muguri
din parcul udat de seara până-n zori.)
Fotografiile din tinereţe ni-l înfăţişează

pe Paminot jonglând cu portocale sau popice
lângă un cort vărgat unde se-ndrăgostise
de Rompimpola, dresoarea cu opt bice.

Dar astăzi prin oraş sunt numai vorbe învelite-n vată
şi nimeni nu-l întreabă pe pitic de amintiri sau vise –
doar în scrisori e Paminot întreg, şi liber

să-şi amintească, învăluindu-se-ntr-o pace ondulată.

joi, 26 noiembrie 2009

variantă (lui Grigorenko)

pe continent s-a lăsat ceaţa, scrisorile ajung tot mai rar
iar camioanele cu provizii se pierd pe drum
ca altădată poştalionul în care
mai puteai găsi un dram de speranţă

ce s-a întâmplat cu copiii
care jucau şotronul sub un cer de pâslă şi fum?

am fost cândva o specie temută
cel mai frumos ucigaş din deşertul înzăpezit

e târziu

să tragem în linişte masca
peste chipul acesta veşted şi canceros

miercuri, 25 noiembrie 2009

Am fost cândva o specie temută

cel mai frumos ucigaş din deşertul înzăpezit
un mutant sclipitor, visând la cosmos şi la extincţie

ce s-a întâmplat cu copiii
care jucau şotronul sub un cer de pâslă şi fum?

pe continent este ceaţă, scrisorile ajung tot mai rar
iar camioanele cu provizii se pierd pe drum
ca altădată ultimul poştalion
în care mai puteai găsi
un dram de speranţă

este târziu

să tragem în linişte masca
peste chipul acesta veşted şi canceros

duminică, 22 noiembrie 2009

Innermost Door

Privindu-ţi în lumina lichidă
a ecranului chipul şi umerii
mi-ai dăruit o imagine din epoca jazzului − părul tău irizat
iederă pierdută în saxofoane
muşchii – arcuri eliberate
omoplaţii – un leagăn nordic

nici un instrument de precizie din lume
nu te-ar fi putut cântări

am închis ochii
şi am ascultat valurile
spălând faleza pe care cândva a-nnoptat moartea

tu să rămâi neschimbată dragostea mea
pe ţărmul înalt un schelet într-o rochie de alge

vineri, 20 noiembrie 2009

Pentru un nou preşedinte

Poimâine sunt alegerile prezidenţiale. Am fost sufocaţi de săptămâni întregi de luptele din jurul lor. Nu insist. Voi merge, voi vota. Cu Crin Antonescu, nu fac nici un secret din asta. Nu are rost să mai înşir argumente, îl voi vota fără nici un entuziasm (mai exact: fără credinţa că lucrurile se vor schimba radical), dar cu speranţă. Mi se pare singurul candidat necompromis, un bun vorbitor, un om despre care nu se poate spune că ar fi incult şi un tip cu simţul umorului (fără să fie mitocan). Mă gândesc şi că numirea lui Johannis ca prim-ministru ar putea echilibra puţin lucrurile (nu mi-l închipui pe acesta, cu toate hibele lui, încălecat nici de spoliatorii pesedişti, nici de venalii democraţi). Sper să nu se ajungă la situaţiile oribile din anii 2000 şi 2004, când în turul doi nu puteai alege decât răul cel mai mic. Între Băsescu şi Geoană, eu aş alege mai degrabă emigrarea.

joi, 19 noiembrie 2009

2000-işti la lucru

Trei evenimente în patru zile îi au în centru pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi/sau mai în formă poeţi 2000-işti:
  • Poeticile cotidianului, ediţia 112, în Suburbia, joi, 19 noiembrie, de la ora 19.00, cu Domnica Drumea, căreia i se alătură în partea a doua timişorenii Moni Stănilă şi Alex Potcoavă.
  • Lansarea volumului Spaţiu privat, de Elena Vlădăreanu, cu ilustraţiile lui Dan Perjovschi, vineri, 20 noiembrie, de la ora 19.00, la Centrul Naţional al Dansului.
  • Institutul Blecher, ediţia a VII-a, duminică, 22 noiembrie, de la ora 14.30, în Dharma Bar, cu Mugur Grosu şi Stoian G. Bogdan.

marți, 17 noiembrie 2009

Sibiu şi alte întâmplări

După ziua petrecută la Sibiu, cu lansarea cărţilor de la Cartier, şi după ediţia a VII-a a Institutului Blecher, acum că a trecut şi uraganul Manasia (care se îndreaptă către Cluj), o postare despre ultimele zile, pline şi solicitante.

Mai întâi, un filmuleţ trimis de white noise (de la începutul lecturii noastre din Humanitasul sibian):

video

şi câteva fotografii făcute de Diana Câmpean:


Alte linkuri utile, cu filmări şi fotografii:
mulţumiri lui Mario Barangea pentru postarea de acum câteva zile: http://poiematike.blogspot.com/2009/11/parte.html

joi, 12 noiembrie 2009

Lansare la Sibiu

Pentru prima oară de când ne-au apărut cărţile, ne reunim toţi trei (Dan Coman, Radu Vancu şi cu mine) pentru o lansare colectivă, vineri, la Sibiu, în subsolul librăriei Humanitas. Vor vorbi criticii Andrei Terian şi Dragoş Varga.

luni, 9 noiembrie 2009

O anchetă, 10 poeţi

Cât am fost plecat cu proiectul Word Express, am făcut o anchetă prin care voiam să alcătuiesc o hartă a principalelor repere, preocupări şi poetici ale scriitorilor incluşi în proiect. Mi-au răspuns la întrebări 10 poeţi din 10 ţări. Întrebările au fost:

1. Care sunt poeţii care v-au marcat, modelele poetice cele mai influente şi mai durabile?
2. Care este cel mai important poet contemporan din literatura pe care o reprezentaţi?
3. O mărturisire, un citat, ceva relevant pentru poetica personală sau pentru binomul poezie-viaţă.


Anahit Hayrapetyan (Armenia)
n. 1981, a publicat volumele de versuri Poeme (2002) şi Tabu (2005)

1. Rimbaud, Vl. Maiakovski, Ch. Bukowski
2. Violet Gregoryan
3. “Nu e adevărat, pe Ararat nu sunt atâtea penisuri tăiate.” (o poetă consacrată despre controversatul poem al lui Anahit, “Spre muntele Ararat”)


Ivan Hristov (Bulgaria)
n. 1978, a publicat două volume de poezie: Bun-rămas pentru secolul XIX (2001) şi Bdin (2004)

1. Baudelaire, T.S. Eliot, Ginsberg
2. Ani Ilkov
3. după ce Ivan a publicat poemul “Chevrolet”, cineva a scris o parodie intitulată “Trabant”


Netalie Braun (Israel)
n. 1978, a regizat trei scurtmetraje şi un film documentar şi a publicat volumul de versuri Ucide şi respiră (2006)

1. Baudelaire, Rilke, Em. Dickinson, Auden, Sylvia Plath, Lea Goldberg
2. Mahmoud Darwich
3. Ucide şi respiră a apărut în Israel simultan cu scurtmetrajul Metamorfoze; mai cunoscută ca regizoare, Netalie mărturiseşte: “pentru mine, filmul şi poezia vin din acelaşi loc, dar în film este mai complicat decât în poezie să scot la iveală adevărul, în poezie principala provocare este jocul de-a v-aţi-ascunselea cu limbajul.”


Gökçenur Çelebioglu (Turcia)
n. 1971, a publicat un volum de poeme în 2006 şi i-a tradus în limba turcă pe Wallace Stevens şi Paul Auster, precum şi o antologie de haiku-uri

1. Basho, Wallace Stevens, Melih Cevdet Anday, Ilhan Berk, Pentti Saarikoski
2. Mustafa Köz
3. “Pentru mine, poezia ar trebui să fie echilibrul dintre vis şi adevăr, realitate şi ficţiune, est şi vest, deschidere şi închidere. Poeziei i se potriveşte echilibrul instabil din fizică. Cea mai importantă lecţie am învăţat-o de la Basho: uită tot ce ai învăţat, dar mai întâi învaţă! Nu cred în salturi, ci în urcuşuri – poezia vine din viaţă, dar şi din poezie.”


Adela Greceanu (România)
n. 1975, a publicat Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult (1997), Domnişoara Cvasi (2001), Înţelegerea drept în inimă (2004) şi romanul Mireasa cu şosete roşii (2008)

1. Rimbaud, Sylvia Plath, Gellu Naum, Anne Sexton
2. Mircea Ivănescu
3. “Am încercat – şi nu-i uşor – să fiu mereu pe fază, să fiu disponibilă, dacă e rost de scris. Merg pe instinct. Instinctul e rigoare. Instinctul e un creier cu inimă.”


Milan Dobricici (Serbia)
n. 1977, a publicat volumele: Presiune (2002), La pândă (2006) şi Învinşii binecuvântaţi (2009)

1. Rilke, T.S. Eliot, Cesare Pavese, Milos Crnjanski, Zbigniew Herbert, Vasko Popa
2. Milutin Petrovici
3. “Ceea ce vrea să ne spună, poetul ne spune verde în faţă, simplu, într-un stil concis, eliberat de balastul de metafore şi de detaliile nesemnificative, fără a lăsa nimic din versurile sale să întunece poezia.” (Dejan Matici)


Katerina Iliopoulou (Grecia)
n. 1967, a publicat volumele de versuri Domnul T (2007) şi Azil (2008) şi a tradus poezia Sylviei Plath în limba greacă (2003)

1. Em. Dickinson, Pessoa, Michaux
2. Vassilis Amanatidis
3. Katerina scrie cărţi concepute în jurul unei idei programatice, pentru că, pentru ea, poezia şi arta lucrează cu idei. Se vede pe sine ca un investigator, adăugând că imaginaţia ocupă un loc de maximă importanţă.


Aleksandra Dimitrova (Macedonia)
n. 1977, a debutat cu Exerciţii de respiraţie (2002), urmată de volumele Eu-tu (2004), Zeiţa pisicilor sălbatice (2008) şi În acvariul lui Barbie (2009)

1. Baudelaire, Rimbaud, Eluard, Blaže Konevski, Radovan Pavlovski
2. Ivica Anteski
3. “Impulsul poeziei este viziunea sarcastică asupra lumii (una provenită din dezamăgire). Puneţi o barieră între mine şi poezia mea!”


Raman Mundair (Marea Britanie)
n. 1977, născută în India, locuieşte de la 5 ani în Marea Britanie, autoare a două volume de versuri şi a unei piese, toate bine primite de critică

1. Poeţii anonimi indieni, Thomas Hardy, Langston Hughes
2. –
3. “Pentru mine, poezia e în toate lucrurile care mă umplu de dragoste”


Marko Pogaciar (Croaţia)
n. 1984, a publicat două volume de poezie. A doua sa carte, Epistole către oamenii obişnuiţi (2007), este în curs de apariţie în Germania

1. Paul Celan, John Ashbery, Frank O’Hara, Daniel Dragojevic, Tomaz Salamun
2. Daniel Dragojevic
3. Marko e toboşar într-o trupă post-punk numită Death Disco.

sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Anahit Hayrapetyan

Anahit Hayrapetyan (n. 1981) este o poetă şi fotografă armeană originară din Nagorno-Karabah. Unul dintre cei mai provocatori artişti contemporani din ţara sa, Anahit a urmat recent studii în Danemarca şi a publicat volumele de versuri Poeme (2002) şi Tabu (2005).


Spre muntele ararat


la fiecare pas făcut pe ararat
care e-al nostru care e-al nostru
la fiecare pas sufăr cumplit
sângele din venele mele te-nlocuieşte
nu mai pot scrie
cu înverşunare despre tine
nu te mai iubesc

improvizaţiile lui duke elington
în camera ta cu pereţii înclinaţi
unde totul miroase a sex
rufele tale puse la uscat
papucii tăi
până şi cafeaua
iar eu mâhnită
mi-am văzut mâinile febrile
triste şi transparente
atât de lente de feminine
ca ale unui copil de patru ani
el va fi cel ce îmi va vorbi despre rău
degetele tale care urmăresc încrucişate la spate
pentru a nu-ţi da-n vileag minciunile
mă pregăteai de fapt pentru tine

te omor
încep cu penisul tău
el e sătul de fecioare
intelectual
cu multă experienţă şi dorinţe multiple
lucrător harnic şi învingător
mereu neînfrânt
semănător
mereu gata să lupte pe viaţă şi pe moarte
mereu în numele patriei
înaaaainte

ai iubit
hahahaha
în clubul zero
în vâltoarea mulţimii melomane
unde se ştie totul despre fiecare
chipurile ţi-ai amintit de numele meu
ura

chiar şi pe muntele ararat
ţi-am iubit
trupul fierbinte
transpirat
degetele tale scurte
ochii crucişi
aşa cum am iubit
la fiecare metru al muntelui ararat
numeroase alte penisuri ciopârţite
nu te iubesc
şoaptele tale se sting uşor
încă un pas înaaaainte
spre culmea aureolată

la fiecare pas al urcuşului soarele e tot mai puternic
sms-ul pe care mi l-ai trimis
că sunt foarte slabă în comparaţie cu fundul meu
că pântecele meu nu se manifestă
că faţa mea e senină
că fruntea mi-e expresivă
că sânii mei sunt mici şi tentanţi
iar de ei nu s-au atins buze şi guri
că ţi-o doreşti pe alpinista care sunt
fugară şi proscrisă
singură şi stearpă
că ţi se face dor de mine în muzeul vikingilor
nu mă enervează

nu se zăreşte încă piscul
s-a înnorat
nu o iau razna
altitudine patru mii două sute de metri
beau
ceaiul făcut din zăpada de pe ararat
în cinstea ta
fundul meu e pe planul al şaptelea
şi nu mă preocupă în mod deosebit
trebuie să găsesc o toaletă
iar dimineaţa în zori
să pornesc la drum
înaaaainte
spre piscul aureolat

prin zăpada de pe muntele ararat
pasul următor
cu fiecare pas mai urc puţin
frigul este insuportabil
sângele din venele mele înlocuieşte vesel conţinutul bogat de sms-uri
speriat de vechiul meu mobil siemens a cincizeci şi doi
anahit
scrie
înnebunesc
în înaintarea lentă prin zăpezile muntelui
aşa nu se mai poate continua
gerul mă grăbeşte
şi sunt uşoară cât să zbor prin văzduh
dar îmi simt tot mai mult greutatea
încep să gâfâi
iar eu mâhnită
tristă şi transparentă
şi atât de lentă de feminină
în sfârşit am văzut piscul

intelectual
cu multă experienţă şi dorinţe multiple
lucrător harnic şi învingător
mereu neînfrânt
semănător
mereu gata să lupte pe viaţă şi pe moarte
mereu în numele patriei
înaaaaaainte


vizitaţi http://anahithayrapetyan.com/

miercuri, 4 noiembrie 2009

Sfârşit de partidă


Istanbulul e gigantic. O lume. Mai mult nu prea îmi vine să spun după zilele aiuritoare pe care le-am petrecut în acest oraş care face sinteza dintre orient şi occident, vechi şi nou, istorie şi modernizare etc. Am avut o lectură, la Centrul cultural "Nazim Hikmet", am citit două poeme în română şi engleză, iar prietenul Gökçenur Çelebioglu a citit traducerile în turcă. A urmat o seară pe un vapor care a tăiat Bosforul înainte şi-napoi şi alte două seri în strălucitorul Taksim (şi încă o dovadă că Istanbulul e un mare oraş - nu are un singur centru, ci mai multe). Am trecut pe la târgul de carte (cu geamănul său, un târg de artă destul de modest). La urmă, despărţirea de colegii din Word Express, alături de care am învăţat câteva lucruri şi, deşi obosiţi frânţi, am găsit aproape zi de zi prilejurile să ne bucurăm laolaltă. Iată-ne:


Efe Duyan (Turcia)

Milan Dobricici (Serbia), Adisa Basici (Bosnia-Herţegovina)
Igor Isakovski (Macedonia)
Marco Pogaciar (Croaţia), Mirt Komel (Slovenia), Ognien Spahici (Muntenegru), Owen Martell (Ţara Galilor)

Cl.K., Ivan Hristov (Bulgaria)

Ivan Hristov, Milan Dobricici, Adela Greceanu, Gökçenur Ç., Cl. K.
foto: Anahit Hayrapetyan (Armenia)

luni, 2 noiembrie 2009

Milan Dobricici

Milan Dobricici s-a născut în 1977 la Belgrad. A absolvit studii de literatură sârbă şi de literatură universală şi este unul dintre fondatorii organizaţiei Treci Trg, cu o activitate constantă în publicarea şi promovarea literaturii sârbe în traduceri şi a poeziei contemporane în limba sârbă. A publicat un volum de proză, Cele mai scurte povestiri (2006) şi trei volume de poezie, cel mai recent dintre ele, Învinşii binecuvântaţi, în 2009.


Eu


Un tip promiţător
Numai 10
Lăudat
Primul sub linie
Apoi primul peste
Trimis la colţ
Şef de promoţie
Premiat
Expus
De-abia acceptat
Etern student
Picat
Absolvent
Publicat
Sfătuit
Respins
Luat în derâdere
Găzduit
Ales
Blocat
Nemuritor
în clipa aceasta.



8 minute


Nimeni nu observă când începe numărătoarea inversă
când se întunecă şi totul îngheaţă
nimeni nu îşi ia la revedere
sau rămas-bun
nimeni nu plânge
nimeni nu îşi face bagajele
ce despărţire frumoasă
nimeni nu fură
nu violează
nimeni nu se îndoapă cu mâncare şi băutură
ce armonie idilică
supravieţuitorii vor spune mai departe povestea.



Pentru Dejan Matici


Prietene
îţi spun
nu caut decât pacea şi n-o pot găsi.

Mă apropii de mănăstire urmându-te
(îmi amintesc)
însă temeiurile mele sunt întunecate:
vreau
să am
pace.

Mă înfurii
şi malul e încă o dată tot mai departe.

Cum ar fi să crezi
în ceva?
În orice?

Adevărat îţi spun
numai câţiva nu vor rămâne în urmă
iar în clipa aceea te văd pe tine
prietene
singur.



Oraş


Tribul a populat pădurea de piatră, exterminând caprele şi vulturii.
Şi-a croit poteci, a împărţit peşterile,
determinând forţe şi straturi.
Cuvintele lui sunt acum subliniate de freamătul mulţimii,
iar chipul lui Yorick mai poate fi dezvelit
doar de lama de ras sau de acetonă.
Chipul sfântului s-a transformat în haloul galben al semnului
de trecere interzisă.



Panorame mentale
2) Viaţa



Viaţa animalelor e prin ea însăşi mai vie
decât viaţa plantelor.
Aceasta este o definiţie. Viaţa însăşi e numai o definiţie,
una negativă, ca în “tot ce trăieşte-i lipsit de viaţă.”
Aşadar, să fim vii şi să fim sănătoşi,
pentru că viaţa este, ca şi sănătatea,
o stare temporară, ce nu anunţă nimic bun.
În general, viaţa nu se află aici,
iar după ea, totul rămâne ca înainte,
pentru că este ceva ce ne conduce ca printr-o telecomandă sau sfori.
În general, viaţa nu e importantă,
căci cum ar putea fi când
oricine poate trăi mereu
şi oricine poate muri în orice clipă.
Viaţa este ceva îndepărtat şi imaterial,
deşi o vom găsi într-o zi în fiecare moleculă care există.
Ea e departe, iar noi suntem vii, aici şi acum,
ne trăim viaţa terestră sau viaţa extraterestră,
viaţă înainte de moarte şi viaţă de după moarte,
viaţă înăuntrul nostru şi viaţă cu totul în afara noastră.
Atâta viaţă pentru noi, atâta viaţă, atâta...

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Spre Istanbul

Ultimele zile, petrecute pe traseul Bucureşti-Istanbul (destinaţia finală a proiectului Word Express, unde vor avea loc mai multe lecturi şi ateliere în cadrul Festivalului Internaţional Tanpinar), cu încă o oprire în superbul Salonic, mi-au întărit părerea că România şi Bulgaria nu prea aveau ce căuta în Uniunea Europeană (cel puţin nu acum) şi că U.E. a scăzut destul de mult standardul pentru a ne accepta. Am înţeles în Grecia (intuisem asta când am ajuns prima oară în Spania, o ţară care în anii '60 era încă la pământ) că o ţară poate face salturi importante într-un timp scurt din punct de vedere istoric. Portugalia, Grecia sau Turcia au făcut progrese incredibile în ultimele două-trei decenii, devenind, din nişte ţări sărace şi cu probleme mari, nişte modele de evoluţie socială şi economică, în vreme ce România nu a devenit, din '89 încoace, nimic. Suntem o democraţie destul de fragilă, în care economia, politica şi justiţia sunt nişte caraghioslâcuri, cu o civilitate îndoielnică (deschideţi la întâmplare un forum românesc de discuţii pe net şi veţi vedea cam cum stăm), iar tristeţea mea cea mai mare este că s-a irosit (şi se iroseşte) un potenţial uman valoros, al celor care au vrut să râmănă în ţară, şi văd asta foarte bine la generaţia părinţilor mei, oameni încă tineri în 1989, care nu au realizat mare lucru în tot acest timp - deşi au făcut tot ce puteau face nişte oameni de condiţia lor socio-profesională. Poate doar să supravieţuiască, de cele mai multe ori la limită. Pe de altă parte, desigur că ar trebui să fim recunoscători că nu am păţit ce au păţit iugoslavii, armenii sau gruzinii, că nu am avut şi noi (deşi am fost atât de aproape) vreo Srebrenica sau vreun Nagorno-Karabah.
Salonicul e un oraş orgolios şi cu mult, mult farmec, exultând până şi în zonele mai sărace sau părăginite. Se vede că s-a construit enorm în ultimele decenii, iar acum au început săpăturile pentru metrou. Venit de la Sofia, în drum spre Stambul, Salonicul mi-a dat lecţia de orgoliu de care aveam nevoie. Steaguri ale Greciei aproape în fiecare balcon, susţinând o identitate naţională de care fiecare grec e mândru şi pentru care ar merge până în pânzele albe. Am înţeles aici cum e cu putinţă să fii naţionalist, deşi mi-a displăcut întotdeauna ideea (fiindcă o asociam unor mari nenorociri istorice sau filistinismului). Dincolo de tâmpeniile pe care le poate naşte, naţionalismul nu e doar o formă de apărare în faţa celorlalţi, ci, mai ales, un impuls pentru coeziune. Ceva ce are de-a face cu demnitatea şi cu mândria de a face parte dintr-un grup.
Ar trebui să mai spun (fiindcă am recitit postarea de acum câteva zile despre Sofia) că am fost atât de subiectiv şi de urâcios dintr-un motiv foarte personal: pentru mine, Sofia va rămâne întotdeauna un oraş trist ca serile de iarnă în care stăteam zgribuliţi şi ne uitam "la bulgari"...

joi, 29 octombrie 2009

Ivan Hristov

Ivan Hristov s-a născut în 1978 şi a publicat două volume de poezie: Bun-rămas pentru secolul XIX (2001) şi Bdin (2004). Absolvent al Facultăţii de Filologie de la Sofia şi doctor în Litere cu teza "Modernismul în literatura bulgară a anilor '20", Hristov a susţinut lecturi şi a primit mai multe premii, în Bulgaria, Slovacia şi Croaţia.

11 septembrie


Îmi amintesc vag ziua aceea.
Am ridicat receptorul
să vorbesc cu tine
dar tu ai ţipat:
Război! Al treilea
război mondial!
Primul lucru
pe care l-am făcut:
m-am uitat la cer.
Am crezut că
de-acolo vor veni
avioanele.
Eram îndrăgostit
şi voiam să vorbesc cu tine
şi îmi părea rău
că războiul izbucnise
tocmai atunci.
Apoi am mers într-un restaurant.
Am băut o bere şi m-am uitat multă vreme
la cele două turnuri prăbuşindu-se.
Nu ştiam mai nimic
despre oraşul acela.
În copilărie făcusem un desen
cu Empire State Building,
o iubire ce se stinsese
ca atâtea altele,
iar acum ajunsesem să privesc
New York-ul
cu vărul Paul
de la etajul patruzeci al clădirii.
Am mers apoi
la Ground Zero.
O femeie afro-americană
încă ţipa:
“Feriţi-vă!”
“Feriţi-vă!”
deşi trecuseră deja
cinci ani.
Oamenii mâncau de prânz.
Oraşul părea o fiară
cu inima smulsă.
După aceea am umblat
prin Central Park,
am tras în piept aerul curat,
m-am gândit la John şi la Yoko,
când deodată am văzut
Porţile lui Hristo.
Doamne,
de ce m-ai adus aici
atât de tânăr,
oare oraşul acesta
este drumul spre Cer?



Larry


Toate astea s-au întâmplat
pe malul unui lac
din Wisconsin,
când Larry m-a lăsat să stau la el,
în casa de oaspeţi.
O căsuţă
cu fotografii pe pereţi,
cu duş, bucătărie şi baie,
cu pian, cu o maşină de scris
şi cu living.
Larry nu ştia pe-atunci
că înainte locuisem
la familia Vasilev –
ei se temeau
să nu devin alcoolic
deşi fiul lor era
alcoolic iar într-o noapte
mi-a şterpelit televizorul.
Pe urmă am stat la Krum.
Când am făcut baie
vecina a făcut scandal
pentru că i-am inundat holul.
(Krum cred că nu se mai spălase
de zece ani.)
Larry nu ştia nici că
locuisem la Simon,
pe strada Rakovski.
Camera era frumuşică,
dar nu avea geamuri.
Am cumpărat o veioză pe care o aprindeam noaptea
ca să nu am impresia
că umblu printr-un sicriu.
Am mai stat într-un subsol
(în armată)
cu Gonzo, un orfan
care în fiecare dimineaţă
când deschidea ochii
îşi aprindea o ţigară.
Larry, prietene,
sunt atâtea lucruri pe care nu le ştii!
Îţi mulţumesc
că m-ai lăsat să stau
în casa ta de oaspeţi.
Domnul să te aibă-n pază,
acum când scriu versurile astea
la maşina ta de scris.




Chevrolet


Un Chevrolet alb
din 1990!
Mi-a aruncat cheile
şi mi-a spus: “Încearcă-l.”
Am rămas uluit
pentru că nu era tocmai
maşina veche a tatălui meu,
care mă plesnea peste ceafă
de fiecare dată
când făceam o greşeală.
Patru viteze?
P – parchează
R – marşarier
N – “neutru”, mi-a spus,
“ca Elveţia”
D – tot înainte
Benzină şi frâne să ai!
Când am învârtit cheia-n contact,
luminile s-au aprins în noapte.
Cu maşina aceea am făcut
turul lacurilor din Wisconsin:
Moccasin Lake
Storm Lake
Sunset Lake.
Mă mai opream uneori
să fotografiez turmele de căprioare,
alteori ca să bag benzină.
Am apăsat pedala până la pământ
şi am descoperit America.
Un Chevrolet alb
din 1990.
Prima mea maşină
(cu toate că era de fapt a lui Douglas,
soţia tatălui meu).
traducere de Claudiu Komartin

miercuri, 28 octombrie 2009

Bucureşti-Sofia

După lectura de la MŢR în compania lui Anahit Hayrapetyan (Armenia), Adela Greceanu (România), Ognien Spahici (Muntenegru) şi Bariş Müstecaplıoğlu (Turcia), am plecat cu trenul de noapte spre Sofia, împreună cu noii mei colegi. În tren, Anahit a făcut (ca, de altfel, peste tot pe unde am ajuns) o sumedenie de fotografii şi portrete (e fotograf profesionist la Erevan), pe câteva le voi pune şi aici. La Sofia am avut o lectură (una dintre cele mai ciudate avute vreodată, într-un Mall, iar publicul a stat în picioare; au fost, e drept, înregistrări, interviuri, dar am fost cu toţii incomodaţi de situaţia asta.) Sofia e un oraş încă destul de necăjit (şi mă voi feri să fac inevitabilele comparaţii cu Bucureştiul), dar care are suflet - o capitală cu un început de metrou, cu biserici frumoase (îndeosebi Hagia Sofia, din vremea bizantinilor) şi un centru care mi-a amintit (na, uite o comparaţie) pe alocuri de Iaşi, cu multe clădiri cojite, dar şi cu improvizaţii arhitectonice şi plombe care cu siguranţă nu le sunt necunoscute românilor. Maşini destul de vechi, mijloace de transport în comun din anii '80-'90, dar şi oameni deschişi şi, mai ales, munţii zărindu-se în depărtare. Gara e absolut grotescă, un mamut comunist care cred că arată exact ca acum 25 de ani. Am cunoscut câţiva poeţi şi traducători care mi-au plăcut mult, pe Ivan Hristov (care va participa mai departe în proiect) îl voi prezenta mai pe larg, fiindcă e un poet foarte bun, din care am tradus câte ceva zilele astea.

Ognien Spahici


Adela Greceanu


Cl. K.

fashion victim


Nazdrave!

duminică, 25 octombrie 2009

Aniversare

"Un anotimp în Berceni" (blogul) împlineşte azi şase luni. Cartea a făcut şase luni acum câteva săptămâni, dar o sărbătoresc şi pe ea cu ocazia asta. Am avut aici articole pe teme foarte personale, tot felul de lucruri care mă interesează, am vorbit despre poeţi pe care îi iubesc, am încercat să urmaresc cronicile şi menţionările volumului în spaţiul public şi am pus o parte din traducerile de care m-am ocupat în acest timp. Am reuşit să mă ţin de blogging, cine ar fi crezut...

joi, 22 octombrie 2009

De la Verso la Poetici

În numărul 70 / oct. 2009 al revistei clujene "Verso", un articol semnat de Ion Mureşan: "Un anotimp capricios" (în care se reţine, printre altele, că "(...) şi Komartin era dator să parcurgă bucla estetică a douămiismului, numai că o face în felul său, înlocuind sexul cu oroarea.")

Iar astăzi de la ora 18.00, la Muzeul Ţăranului Român, Poeticile cotidianului, ediţia 108, cu trei tineri scriitori străini şi doi români, în cadrul proiectului internaţional Word Express.

marți, 20 octombrie 2009

Fratre Francone Zutphanico

Meister Francke sau, după numele lui de cleric, Fratre Francone Zutphanico a fost unul dintre marii pictori ai Renaşterii timpurii. Călugăr dominican de origine olandeză (din Zutphen) a dominat, alături de Meister Bertram, pictura religioasă germană de sorginte gotică de la începutul secolului al XV-lea. Între 1424 şi 1436, Francke a lucrat la o lucrare monumentală - altarul Sf. Thomas din Canterbury, din care au mai rămas fragmente aflate astăzi la Hamburg Kunsthalle.
Extrem de interesantă, pe tărâm poetic, este întâlnirea dintre tânărul Ion Barbu (aflat în Germania pentru a-şi continua la cel mai înalt nivel studiile de geometrie) şi pictura Maestrului Francke. Barbu scrie că descoperirea lui Francke este marea sa revelaţie de la începutul anului 1922, exprimându-şi regretul de a nu fi scris După melci în Hamburg pe la 1400, fiindcă şi-ar fi găsit în perso(a)na călugărului dominican un ilustrator ideal...

duminică, 18 octombrie 2009

Poem civil

nu mă-ntrebați
ce legătură are istoria cu poezia
cine a înțeles totul pe dos
cine a plâns
de ce era nevoie de megafoane
când vocile noastre se aud atât de departe?

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Fragments of the Earth


Încă mai este, până la sfârşitul lunii octombrie, la Muzeul Ţăranului Român expoziţia de arhitectură japoneză "Fragments of the Earth". Cine cunoaşte vechimea şi importanţa arhitecturii în cultura japoneză, dar şi avântul luat după al doilea război mondial, când multe dintre oraşele japoneze au fost reconstruite, va fi interesat de perspectivele arhitecţilor contemporani Furuichi, Yamashita, Yatsubara şi Yamamoto (de la proiecte de clădiri la megalopolisuri ale secolului XXI).

Şi tot mâine, după ce vizitaţi expoziţia de la MŢR, puteţi veni de la 14.30 în Dharma Bar, pentru a patra ediţie a Institutului Blecher.

joi, 15 octombrie 2009

Câte ceva despre "frământările" politice


E ciudat dacă faci un exerciţiu de recuperare şi te apuci să citeşti memoriile sau publicistica unor politicieni, scriitori şi ziarişti din perioada interbelică: vei întâlni observaţii care se potrivesc uimitor de bine situaţiei actuale - una care ni se pare tuturor mizerabilă şi fără ieşire. Ai impresia că doar numele s-au schimbat, specimenele rămânând imuabile.
Uitându-mă la deciziile pe care le ia preşedintele nostru, mi-am adus aminte de unul dintre experimentele mele culinare cele mai nereuşite: fiindcă îmi plăcea foarte mult cum miroase, am pus levănţică într-o mâncare "sofisticată". A ieşit, desigur, un dezastru, după care însă m-am învăţat minte. Ei bine, Traian Băsescu ne pune de cinci ani în tocana politică levănţică (ce altceva a fost aşa-zisa condamnare a comunismului?) şi alte ingrediente pe care mi-e şi teamă să le identific, iese ce iese şi o ia de la capăt.
Îmi place profilul lui Klaus Johannis (fără să mă entuziasmez de faptul că-i neamţ sau alte naivităţi asemănătoare), se vede cu ochiul liber că e un politician pur-sânge, puternic, decis şi un bun organizator (e celebră disciplina impusă în Sibiu). După ce le-a stat ani buni ca un spin în coastă social-democraţilor din judeţ, Johannis s-a îndepărtat de cei cu care părea că se înţelege mai bine (democrat-liberalii) dintr-un motiv simplu: aceştia l-au ademenit pe primarul Mediaşului, care era omul lui (l-am cunoscut şi eu pe Daniel Thellmann, un om simpatic şi un primar eficient care a murit de curând de cancer). Johannis nu a dat înapoi, a rămas demn şi ferm pe poziţii, iar relaţiile cu PD-L n-au mai fost aceleaşi. Acum, coaliţia vărgată PSD-PNL-UDMR îl propune ca prim-ministru, ceea ce li se pare multora o soluţie de relativă decenţă. Iar preşedintele refuză, ca de fiecare dată. De ce? Pentru că poate. Sau, vorba bercenarului: de-al dracu'. Diferenţa e că Johannis venea să rămână, în vreme ce economistul Croitoru ar fi prim-ministru pentru două luni. (Dacă îmi e permisă o mică profeţie de poet: după cum se arată viitorul, Johannis poate ajunge preşedinte în 2014.)
Argumentele lui T.B. scârţâie întotdeauna, la el orice poate fi negociat, poate fi răsturnat sau răstălmăcit: avem nevoie de un premier economist (după ce acum zece luni a numit un jurist); PC a fost o "soluţie imorală" pe care a blagoslovit-o chiar el; deşi e marele luptător anti-PSD (un partid colcăitor, ce n-are mai nimic de-a face în realitate cu social-democraţia), a cooptat "odioasa formaţiune" la guvernare, încercând întruna să-i erodeze credibilitatea şi să-i fure electoratul, cum făcea prin 2006-2007 cu PNL, care iată că a reuşit să-i supravieţuiască şi are acum un preşedinte destul de răsărit.
Totul e o mizerie, iar dacă e adevărat că avem politicienii şi civilitatea (sau, mai curând, lipsa de civilitate) publică pe care o merităm, atunci mi-e teamă că ţara asta va ajunge încet-încet o pubelă morală. Poate că o vom duce mai bine, cu anii vom ajunge şi noi (împinşi de la spate de obeza Uniune Europeană) mai prosperi şi mai îmbuibaţi, dar nu vom fi decât un tărâm spre care nimeni nu va vrea să privească cu speranţă sau măcar înţelegere. Şi nici nu ar avea de ce să o facă.

luni, 12 octombrie 2009

Who is Tătuca? & Anotimpul lui C.K.

Două cronici proaspete la Anotimp semnate de nişte oameni tineri cu intuiţie: Bogdan Odăgescu (secretar general de redacţie al revistei "Echinox") cu "Who is Tătuca?", deocamdată pe rocultura.ro, şi Liliana Armaşu, care semnează "Anotimpul lui Claudiu Komartin", în "Stare de urgenţă", nr. 17 / 2009.

vineri, 9 octombrie 2009

Nobel 2009

Am avut, în toamna lui 2004, şansa unei întâlniri importante – însoţiţi de Nora Iuga, traducătoare şi veche prietenă a nemţilor originari din România, veniseră la Bucureşti, pentru o lectură la Institutul Goethe, Herta Müller, Oskar Pastior şi Ernest Wichner. Dacă blândeţea şi căldura seniorului Oskar Pastior te duceau cu gândul la un ţărm liniştit peste care coboară arabescurile înserării, dacă spiritul ironic şi vivacitatea intelectuală a lui Wichner evocau o Germanie a spiritului pe care profilurile marilor clasici germani au conturat-o de-a lungul secolelor în spaţiul mental european, Herta Müller mi s-a părut o apariţie contradictorie (contradicţia de fond fiind, în cazul ei, una de natură etică), când plină de viaţă şi cuprinsă de frenezie (am auzit-o pe Herta Müller cântând melodii ale Mariei Tănase, pe care a făcut-o cunoscută în Germania), când învolburată şi aprigă, un scriitor-conştiinţă pentru care nu au existat şi nu vor exista niciodată jumătăţi de măsură.
Opera Hertei Müller reflectă zbuciumul şi crizele unei conştiinţe de prim rang a ultimelor trei decenii, amintind de enigmatic-turbulentul Elias Canetti, un metronom al vieţii intelectuale din prima jumătate a secolului trecut. Literatura Hertei Müller este valoroasă în primul rând ca formă de manifestare neîngrădită a spiritului într-o vreme când totalitarismul măcina ca o piatră de moară vieţile oamenilor ce alegeau să gândească pe cont propriu şi să rămână liberi. Admir perseverenţa şi forţa morală a acestei scriitoare rănite de ţara în care s-a născut şi în care a trăit până la 34 de ani. Şi iată adevăratul motiv de bucurie pentru români, în clipa când Herta Müller devine noul câştigător al premiului Nobel pentru literatură: “Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?” (Herta Müller).


* textul poate fi citit şi în "Ziarul financiar" de azi

joi, 8 octombrie 2009

Yoshizumi

Tot la Zalău am văzut două expoziţii cu lucrările (aduse şi îngrjite de Ov. Petca) unor artişti foarte valoroşi: Oleg Denisenko şi Toshio Yoshizumi. Japonezul Yoshizumi (n. 1952) este un gravor excelent, despre care veţi găsi mai multe pe internet (s-a scris despre el inclusiv în câteva reviste de cultură de la noi). Lucrările lui sunt realmente hipnotice, par că ies din cadrul prea strâmt al hârtiei căpătând a treia dimensiune.

marți, 6 octombrie 2009

Poem (soare de aprilie)

Pe tine, soare de aprilie
căţărat peste umerii tatei când aveam patru ani
pe tine, care îmi sperii puţinii prieteni
şi vorbeşti cu cei plecaţi în limba păsărilor

te-am recunoscut şi ţi-am râcâit poleiala
ca un pui de pisică nerăbdător
când toţi ai casei aşteptau
înstrăinaţi şi amabili la gurile fluviului

despre noaptea ce a urmat s-a vorbit îndelung
cineva a bătut un cui în aer
altul s-a strecurat în pian
de unde nu a mai fost văzut ieşind niciodată

încâlcite vedeniile dimineţii
migăloasă munca slujbaşilor tăi în zori.

luni, 5 octombrie 2009

Din Zalău

Vineri am ajuns în Zalău, la capătul unei călătorii exasperante (vreo 150 km făcuţi cu autocarul în trei ore - cu două zile-nainte făcusem de la Târgu Mureş la Oradea cam cinci ore şi jumătate). La Zalău l-am întâlnit pe Flavius Lucăcel, scriitor stabilit de ceva timp la Cluj, am înregistrat un interviu (pe care îl pun aici) la Radio Transilvania Zalău cu Daniel Săuca (autor al recentei Cartierul vestic al iadului, de la Eikon).
După-amiaza am avut o lectură la Muzeul "Ion Sima", legat de Festivalul Artelor (în cadrul căruia au mai fost invitaţi graficianul Ovidiu Petca de la Cluj şi Alex Man Trio, care a concertat seara într-un bar). De la Zalău am plecat în apropiere, la Jibou, orăşel lângă care locuieşte excelentul poet Viorel Mureşan (unul dintre cei mai buni şi mai puţin cunoscuţi autori ai generaţiei 80).
La Jibou am descoperit o grădină botanică întinsă şi superb amenajată (chiar lângă castelul contelui Wesselenyi) despre care nu ştiam nimic şi nu am auzit vorbindu-se (deşi ar merita-o, locul acela e una dintre marile descoperiri pe care le-am făcut în aceşti ani). Mi s-a părut că grădina botanică din Jibou (care a fost visul şi opera biologului Vasile Fati) e mai frumoasă şi mai bogată decât grădinile din Bucureşti sau din Cluj. Plus că acolo îl veţi putea întâlni pe cerbul Dănuţ (nu, nu e o glumă, e chiar un cerb superb şi cu multă personalitate).


komartin - radio transilvania, oct. 2009
Asculta mai multe audio Diverse

joi, 1 octombrie 2009

De la Oradea

Am participat miercuri la Oradea la o întâlnire/seminar de poezie contemporană, la invitaţia lui Dan Horaţiu Popescu şi a lui Mihai Vieru. Totul s-a întâmplat în amfiteatrul Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Şincai". Am vorbit despre Un anotimp în Berceni şi despre literatura contemporană, despre limbajul poeziei noi şi complexele receptării ei. Am citit câteva poeme şi m-am bucurat că au fost de faţă câţiva stimabili scriitori orădeni (Ioan Moldovan, redactorul-şef al revistei "Familia" a vorbit foarte frumos şi aplicat), precum şi tinerii Dumitru Vlad, Alexandru Drăgan, Adrian Mălăieş-Popescu şi Andrei Pintea, care au citit la final şi la a căror lansare voi participa mâine (tocmai au publicat la Brumar volumul colectiv jamais vu sau la prima bere cu tata) la liceele "Emanuil Gojdu" şi "Mihai Eminescu". (Fotografiile au fost făcute de către Alin Cristea, căruia îi mulţumesc pentru promptitudine.)


marți, 29 septembrie 2009

Mariana Marin. "Nebunia de a gusta trandafir"

A fost cea mai bună din generaţia lor, mi-a spus de curând despre Mariana Marin (1956-2003) una dintre cele mai apreciate şi mai verticale scriitoare din literatura de azi, confirmându-mi astfel o credinţă în faţa căreia m-am bănuit uneori de subiectivism.
Poezia Marianei Marin reuşeşte în continuare să emoţioneze şi să producă senzaţia de limpezime şi de adevăr pe care nu ţi-o dau decât cei mai buni poeţi din toate epocile. Recitând cu diferite ocazii din Zestrea de aur, antologia apărută cu doar vreo şase luni înainte să moară, reacţiile au fost întotdeauna entuziaste: ce i-ar mai fi plăcut lui Madi să vadă tineri poeţi atât de curioşi să citească mai mult, să-i descopere în întregime Mutilarea artistului la tinereţe, Atelierele sau Un război de o sută de ani.
Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema, din câte îmi dau seama, ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Nu a vorbit şi nu ar fi putut vorbi niciodată de la tribună în numele celor mulţi, al celor oprimaţi şi învinşi. Toată poezia ei este un manual de supravieţuire nu neapărat într-o vreme a “gândirii captive”, ci în universul propriilor traume şi fantasme latente. “Uneori, monstruozitatea e ceva care vine dinăuntru” scria într-un poem din volumul de debut. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este – în epoca în care poeţii tineri aveau ca ţel principal plasarea în inima realului – o ieremiadă patetică, ci mărturia extrem de personală a unei fiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe.
După şase ani şi jumătate, încă mi se pare că moartea Marianei Marin a lăsat un gol foarte greu de umplut – atât în vieţile prietenilor ei, cât mai ales în poezia românească de azi. Nici o poetă de după (şi foarte puţine dinaintea ei) nu a mai scris atât de bine, atentă la acordul ireproşabil dintre fatalitatea înzestrării şi alegerile morale care ne aşază în faţa adevărului, a curajului şi a demnităţii. Dintre 80-işti, cu tot regretul unei asemenea observaţii, Mariana Marin pare să fi fost printre foarte puţinii poeţi (dacă nu singura) comparabili, atât ca anvergură a conştiinţei, cât şi ca talent, cu poeţii disidenţi din URSS sau cu “noii barbari” din Polonia anilor ‘70-‘80. Dovadă stau Atelierele, poemele scrise la mijlocul anilor ’80 şi apărute în 1990, când aveau să şi facă, traduse în franceză, o scurtă carieră în occident. Numai un astfel de om şi de poet ar fi reuşit (ca Mazilescu înaintea ei) să împace atâta timp dereglările masive provocate de boală, angoasă, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniană ce poate face dintr-un poet o torţă.
Am învăţat cândva de la un poet pe care îl admir că există o matematică a vocaţiei pe care nimic (oricâtă sensibilitate, oricâtă cultură, oricâtă luminoasă inteligenţă) nu o poate înşela. Să admirăm, în treacăt, simplitatea şi rigoarea profesate cu o impecabilă stăpânire de sine pe care le emană elegiile Marianei Marin, scrise acum mai bine de douăzeci de ani. “Nu sunt o fiinţă morală. / Cine trăind ar putea rămâne curat şi integru? / Dar uneori, în nopţile de vară toridă, / când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii, / gândesc şi văd cu ochiul din frunte / însingurat şi zdrobit.” O conştiinţă etică atât de puternică la un poet cu un fond afectiv învolburat şi o sensibilitate aproape maladivă este un dat necruţător. “Într-o vreme şi eu aveam un creier frumos. / Îţi spuneam: uite, ce frumos îmi curge sângele. / Uite, ce curată e moartea mea lentă. / Într-o vreme şi eu miroseam a zăpadă.” Creierul, şi nu plămânii mult încercaţi, nici inima care participa la toată durerea şi agitaţia lumii, creierul Marianei Marin a clacat dintr-o dată, pe neaşteptate.
Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, au fost delatori sau şi-au înfipt capul în nisip aşteptând să treacă primejdia, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină (imagine de altfel frecventă, ca şi ştreangul, în versurile sale): “Realitatea ne-a pătruns şi azi pe sub uşă. / (...) Bestia şi Fonful din noi iar se înfruptă.” Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră proaspătă şi subtilă (pe care Mariana Marin a învăţat-o în bună măsură de la Rolf Bossert) de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva redefinită a unui poet blestemat. Imprevizibilă, Madi nu era unul dintre acei poeţi care, odată ştampilaţi de critică sau de cititori, nu încearcă decât să se menţină sau să-şi conserve statutul. Şi iată procesul psihic prin care Mariana Marin se salva, reuşind de la o vârstă (şi de la o carte) la alta să fie ea însăşi, dar fără să se repete sau să dea impresia de autosuficienţă: aflată în interiorul unei convenţii, o submina cu bună ştiinţă. Un veritabil modus vivendi. Ca în Aripa secretă, unde propune o terapeutică spirituală prin respingerea totalitarismelor, împrumutând vocea lui Anne Frank, din interiorul căreia vorbeşte cu aceeaşi febricitate şi perseverenţă exasperată. Poate doar Magda Isanos să mai fi reuşit, cu patru decenii înaintea sa, ceva asemănător, deşi emanciparea literaturii române de mode şi modele moderniste “înalte” încă nu se petrecuse.
Am întâlnit-o pentru ultima oară pe Madi cu două zile înainte să moară, la mitingul de la Universitate legat de războiul din Irak, ce tocmai începuse. Era aceeaşi poetă care scrisese în “Maestrul cântăreţ”: “Până şi a supravieţui a devenit de acum o ruşine.” Aceeaşi poetă pe care am văzut-o bucurându-se frenetic şi care părea alteori epuizată şi prăbuşită în sine. Printre toţi acei oameni, Mariana Marin zâmbea în soarele de sfârşit de martie, dar mi-am dat seama că, dincolo de solidaritatea cu manifestanţii vioi, ce purtau pancarte, tricouri imprimate şi fluiere, Madi rămăsese solitară în mulţime, atentă la ceva ce pândea dintotdeauna din spatele tufelor înflorite. “Da, nu-i mai cer acestei lumi decât liniştea.


* portretul Marianei Marin e din 2001 şi îi aparţine excelentului fotograf şi grafician Tudor Jebeleanu
** veţi putea citi mai multe despre Mariana Marin în suplimentul "Observatorului cultural" din 1 octombrie

duminică, 27 septembrie 2009

Alte poeme de Roberto Bolaño

Roberto Bolaño s-a născut în 1953 la Santiago de Chile, fiul unui şofer de camion şi al unei profesoare. În 1968 se mută în Mexico City, renunţă la şcoală şi devine activist politic (troţkist). A trăit o viaţă aventuroasă, petrecând diferite perioade în Chile, El Salvador, Mexic, Franţa şi Spania. S-a considerat întotdeauna în primul rând poet (s-a apucat de proză la sfârşitul anilor '80, iar primul său roman a fost publicat în 1993). Până în 2003, când a murit din cauza unei afecţiuni a ficatului, a publicat peste 10 volume de proză şi două de versuri, lăsând alte 10 cărţi nepublicate (unele dintre ele neterminate). La noi au fost traduse până acum volumele O stea îndepărtată, Nocturnă în Chile şi Târfe asasine, toate la editura Curtea Veche.


În sala de lectură a Iadului


În sala de lectură a Iadului În clubul
pasionaţilor de science-fiction
În grădinile îngheţate În dormitoarele de tranzit
Pe potecile acoperite de gheaţă Când totul pare în sfârşit mai clar
şi fiecare clipă este mai bună şi mai puţin importantă
Cu o ţigară în gură şi cu frică Uneori
ochii verzi şi 26 de ani Al dumneavoastră sincer


Lupe


Lucra
în la Guerrero, la câteva străzi distanţă de Julian
avea 17 ani şi pierduse un fiu.
Amintirea o făcea să plângă în acea cameră din hotelul Trebol
spaţioasă şi întunecată, cu cadă şi bideu, locul ideal
pentru a trăi câţiva ani. Locul ideal ca să scrii
o carte de memorii apocrife sau o plachetă
de poeme de groază. Lupe
era slabă şi avea picioare lungi şi pătate
de leopard.
Prima oară nici măcar n-am avut erecţie
şi nici nu speram să am o erecţie. Lupe vorbea despre viaţa ei
şi despre ce era pentru ea fericirea.
Ne-am revăzut după o săptămână. Am întâlnit-o
la colţul unei străzi împreună cu alte târfuliţe adolescente,
sprijinită de bara de protecţie a unui Cadillac vechi.
Cred că ne-am bucurat să ne revedem. De-atunci,
Lupe începu să-mi povestească lucruri despre viaţa ei, uneori plângând,
alteori trăgându-ne-o, aproape mereu goi în pat,
uitându-ne în tavan şi ţinându-ne de mână.
Fiul ei se născuse bolnav, iar Lupe îi promisese Fecioarei
că se va lăsa de meserie dacă pruncul ei se făcea bine.
S-a ţinut de promisiune o lună sau două şi apoi a trebuit să se-ntoarcă.
Puţin după asta, copilul ei a murit şi Lupe a spus
că era vina ei, fiindcă nu se ţinuse de promisiunea făcută Fecioarei.
Fecioara îl luase pe micuţul înger ca plată a unei
promisiuni încălcate.
Nu ştiam ce să-i spun.
Îmi plăceau copiii, desigur,
dar aveau să mai treacă mulţi ani până să aflu
ce înseamnă să ai un fiu.
Aşa că am rămas tăcut gândindu-mă la sentimentul straniu
ce emana din tăcerea acelui hotel.
Fie erau foarte groşi pereţii, fie eram singurii oaspeţi,
fie ceilalţi nu deschideau gura nici măcar ca să geamă.
Era atât de uşor să o călăreşti pe Lupe şi să te simţi bărbat
şi să te simţi nenorocit. Era uşor să o aduci
în ritmul tău şi era uşor să o asculţi vorbind
despre ultimele filme de groază pe care le văzuse
la cinematograful Bucareli.
Picioarele ei de leopard se încolăceau în jurul taliei mele
şi îşi afunda capul în pieptul meu căutându-mi sfârcurile
sau bătăile inimii.
Asta vreau să-ţi sug, mi-a spus într-o noapte.
Ce, Lupe
? Inima.


Detectivii


Am visat detectivi pierdu
ţi în oraşul întunecat.
Le-am auzit gemetele, greaţa, delicateţea
Cu care evadau.
Am visat doi pictori ce nu-mpliniseră
40 de ani când Columb
A descoperit America.
(Unul clasic, atemporal, iar celălalt
Mereu Modern,
Ca o grămăjoară de rahat.)
Am visat urma strălucitoare a unei tălpi,
Dârele şerpilor
Studiate din nou şi din nou
De către detectivi
Absolut disperaţi.
Am visat un caz dificil,
Am văzut holuri înţesate de poliţişti,
Interogatoriile care nu au rezolvat nimic,
Şi am văzut apoi un detectiv
Întorcându-se la locul crimei
Singur şi liniştit
Ca în cele mai urâte coşmaruri,
L-am văzut stând pe jos şi fumând
Într-un dormitor plin de sânge uscat
În timp ce limbile ceasului
Înaintau cu ultimele puteri prin noaptea
Interminabilă.


traducere de Claudiu Komartin

vineri, 25 septembrie 2009

Franţuzoaica. Un poem de Roberto Bolaño

O femeie inteligentă.
O femeie frumoasă.
Ştia toate variantele şi toate posibilităţile.
Citea aforismele lui Duchamp şi povestirile lui Defoe.
Având în general un autocontrol de invidiat,
Mai puţin când era deprimată şi când se-mbăta,
Iar asta putea dura două-trei zile,
Amesteca vinul de Bordeaux cu Valium
De ţi se făcea pielea găină.
Apoi, de regulă îţi povestea ce i s-a întâmplat
Între 15 şi 18 ani.
Un îngrozitor film porno,
Trupuri goale şi afaceri la limita legii,
O actriţă de vocaţie, dar şi o fată cu ciudate accese de lăcomie.
Am întâlnit-o când de-abia împlinise 25,
Într-o perioadă de linişte.
Bănuiesc că se temea de bătrâneţe şi de moarte.
Pentru ea, bătrâneţea însemna vârsta de 30 de ani,
Războiul de Treizeci de Ani,
Cei treizeci de ani pe care-i avea Hristos când s-a apucat să predice,
O vârstă ca oricare alta, i-am spus când luam cina
La lumina lumânării
Contemplând curgerea celui mai literar râu din lume.
Pentru noi însă prestigiul era în altă parte,
În benzile posedate de lentoare, în gesturile
Minunat de încete
Ale dereglărilor nervoase,
În paturile întunecate,
În multiplicarea geometrică a vitrinelor goale
Şi în mormântul realităţii,
Absolutul nostru,
Voltaire al nostru,
Filosofia noastră de dormitor, de budoar.
O fată inteligentă, după cum am spus,
Cu acea rară virtute de a prevedea lucrurile
(Rară pentru noi, latinoamericanii)
Atât de comună în ţara ei,
Unde până şi asasinii au carnete de economii
Iar ea nu avea de gând să fie mai puţin de-atât,
Un carnet de economii şi o fotografie cu Tristan Cabral,
Nostalgia pentru ce n-a trăit
În vreme ce acel râu prestigios târa un soare muribund
Iar pe obrajii ei curgeau lacrimi în aparenţă gratuite.
Nu vreau să mor, a şoptit în timp ce trecea
În întunecimea vicleană a dormitorului,
Şi eu neştiind ce să spun,
Chiar nu ştiam ce să spun,
Doar să o mângâi şi s-o susţin în timp ce ea se mişca
În sus şi în jos precum viaţa,
În sus şi în jos ca poeţii francezi,
Inocentă şi pedepsită,
Până ce s-a întors pe planeta Pământ
Şi printre buze i s-au înfiripat
Pasaje din adolescenţa ce umpluse deodată dormitorul:
Cópii care pl
ângeau pe scările de la metrou,
Cópii ce făceau dragoste cu doi tipi deodată
În timp ce afară ploaia cădea
Peste pungile cu gunoi şi peste pistoalele abandonate
În pungile cu gunoi,
Ploaia ce spală totul
Mai puţin memoria şi raţiunea.
Rochia, geaca de piele, cizmele italieneşti, lenjeria înnebunitoare
Apăreau şi dispăreau în dormitorul nostru fosforescent şi pulsatil,
Iar în ochii ei flashurile unor aventuri mai puţin intime
Scânteiau ca nişte licurici.
O iubire ce n-avea să dureze prea mult
Dar care până la desert va fi devenit de neuitat.
Asta e ceea ce mi-a spus
Aşezată lângă fereastră
Cu chipul suspendat în timp,
Iar buzele ei erau buzele unei statui.
O iubire de neuitat
Sub ploaie
Sub cerul scânteind de antene
În care convieţuiau obiecte din secolul XVII
Şi găinaţ de porumbei din secolul XX.
Iar la mijloc
Eterna capacitate de a produce durere,
Neînvinsă de trecerea anilor
Neînvinsă de atâtea iubiri
De neuitat.
Asta e ceea ce mi-a spus.
O iubire de neuitat,
Scurtă precum un uragan?
Nu, o iubire scurtă
Ca ultimul suspin al unui cap ghilotinat,
Capul unui rege sau al unui conte breton,
Scurtă ca frumuseţea,
Frumuseţea absolută,
Aceea care conţine întreaga măreţie şi întreaga mizerie a lumii
Şi pe care numai cei ce iubesc o pot vedea.


traducere de Claudiu Komartin

joi, 24 septembrie 2009

Biroul de cercetări melodramatice

"Biroul de cercetări melodramatice" este un proiect al tinerelor artiste Alina Popa şi Irina Gheorghe. Astăzi are loc lansarea sa oficială, la Galeria Posibilă (str. Popa Petre nr. 6). Iată prezentarea întregii afaceri (făcută de Alina şi Irina):

BIROUL DE CERCETĂRI MELODRAMATICE

anunţă deschiderea unui sediu temporar la Galeria Posibilă în perioada 24 septembrie - 3 octombrie

Lansarea oficială cu protocol va avea loc joi, 24 septembrie 2009 la ora 18.00.


Program cu publicul:

joi - sâmbătă 16.00 - 20.00

Scurt istoric

Biroul de Cercetări Melodramatice este o instituţie independentă înfiinţată în anul 2009 în vederea analizei unei arhive recent descoperite, ale cărei piese centrale sunt cadre din pelicula unor filme pierdute din anii '40 necunoscute până în prezent. Filmele şi povestea ce le însoţeşte, salvate de un anume domn Ghirţoiu, au dus la dezgroparea unui important val din cinematografia românească postbelică având ca figuri centrale două femei: surorile Stănescu.

Misiune

Pornind de la acest prim caz propus colaboratorilor noştri spre investigare, ne propunem studiul riguros al fenomenului melodramatic în toate aspectele acestuia. Principalul obiectiv al Biroului este deconspirarea melodramatizărilor din diferite contexte sociale şi înlesnirea accesului general al publicului la rezultatele cercetării.

Reprezentantele Biroului, Alina Popa şi Irina Gheorghe vor sta la dispoziţia vizitatorilor la deschidere, precum şi sâmbătă 26 şi duminică 27 septembrie, orele 16 - 20 pentru orice lămuriri în ceea ce priveşte studiile biroului. De asemenea, accesibile tuturor vor fi arhiva, precum şi Raportul de activitate pe anul 2009 al Biroului, realizat cu sprijinul colaboratorilor noştri: Iulia Anghel, Octav Avramescu, Sebastian Big, Gabriela Eftimie, Rhea K., Claudiu Komartin, Igor Mocanu, Cristian Nae, Cosmin Neaga, Ştefan Tiron.

Biroul de Cercetări Melodramatice primeşte cazuri noi pe care se oferă să le investigheze în măsura în care acestea corespund cu obiectul său de activitate.

miercuri, 23 septembrie 2009

O dezbatere compromisă

În august, Curtea Supremă de Justiţie din Argentina a luat o decizie istorică, stabilind că punerea sub acuzare a cetăţenilor pentru deţinere de droguri pentru uz personal e neconstituţională, întrucât unui adult trebuie să i se permită să ia deciziile ce privesc stilul său de viaţă fără intervenţia statului. Politicile aplicate de statele europene sunt încă foarte diferite: dacă în Spania, Olanda şi Cehia, drogurile au fost legalizate (nu însă şi traficul, care este în continuare considerat un delict), în alte ţări drogurile uşoare sunt relativ scoase de sub incidenţa legii, eventual pasibile uneori de amenzi - în Islanda sau Portugalia, ţări care au adoptat o atitudine mult mai liberală, progresele sunt evidente: un studiu arată că în Portugalia rata supradozelor şi a îmbolnăvirii cu HIV a scăzut semnificativ, la fel ca şi consumul de heroină.
Când a ieşit ieri în presă, raportul Comisiei prezidenţiale ce recomandă legalizarea (de fapt, dezincriminarea) prostituţiei şi a drogurilor a fost din păcate confiscat instantaneu de trusturile care l-au transformat în mai puţin de o zi într-o glumă. Într-un instrument de luptă împotriva sau în favoarea unui candidat la preşedinţie. Politicul nostru deşănţat a învins încă o dată orice posibilitate de dialog civilizat şi onest. Din cele câteva sute de pagini ale raportului, au fost citate două rânduri discutate alandala în ziare şi la televizor şi aruncate - ca orice altceva în România - în luptele meschine care au ajuns să ne scârbească pe toţi. Iată, de pildă, ce mizerie de titlu într-un ziar pe care până nu demult îl citeam cu plăcere.
Dezbaterea publică pe această temă pare încă o dată compromisă. Nici nu ştiu cum ar putea fi altfel într-o ţară atât de dezbinată şi de puerilă. Şi totuşi, problema drogurilor rămâne, cu toate că discuţia e imposibilă încă pentru o vreme (probabil până când nişte legi unitare în această privinţă ne vor fi impuse din vest), în principal datorită moralităţii ipocrite şi a vederilor extraordinar de înguste ale românilor (începând cu politicienii şi sfârşind cu bravii bărbaţi ai patriei care îşi omoară nevestele în bătaie şi apoi cad în comă alcoolică, dar sunt vehemenţi împotriva marijuanei, care, nu-i aşa, e un instrument al diavolului...)

luni, 21 septembrie 2009

Laura Kasischke

Cunoscută îndeosebi ca prozatoare (a publicat şase romane, dintre care unul tradus şi în româneşte anul trecut - Prin faţa ochilor, în traducerea Luanei Schidu), Laura Kasischke este înainte de toate poetă. Din 1992 şi până în 2007 a publicat şapte volume de versuri, dintre care Fire & Flower (1998), Dance and Disappear (2002) sau Gardening in the Dark (2004) impunând-o ca una dintre cele mai valoroase autoare ale generaţiei sale (este în prezent deţinătoarea prestigioasei burse Guggenheim pentru poezie). Tonul puternic şi versurile obscurizante amintesc de Sylvia Plath, dar se poate remarca în poezia ei ceva din nihilismul, din vulnerabilitatea şi din scepticismul incurabil ale Generaţiei X.


Cântec de bucătărie

Castroanele albe aşezate ordonat în dulapuri
pline cu nimic.
Zgomotul
aplauzelor şi sunetul apei curgând.
Toţi cei care s-au înecat în ocean, toţi
cei înecați în piscine, în iazuri, familia
ce mergea împreună cu maşina merg mai departe. Cămara
plină cu crini, racii chinuindu-se să iasă din cratiţă,
şi Dumnezeu
târât de-a lungul cerului
într-o maşină în flăcări.
Reţetele
ca nişte confesiuni.
Confesiunile ca nişte cântece.
Soarele. Bomba. Castroanele
albe aşezate ordonat în
dulapuri pline cu sânge. Am vrut
ceva simplu, domestic. Un cântec de bucătărie.

Pur şi simplu mergeau cu maşina. Tata
a închis radioul, iar Mama
l-a deschis la loc.


traducere de Claudiu Komartin

joi, 17 septembrie 2009

Institutul Blecher

Acum nouă zile s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Max Blecher. N-am auzit vorbindu-se prea mult despre ceea ce pentru mine e o aniversare importantă. (Nici nu am citit nimic edificator în sensul ăsta.) Aşa că m-am hotărât să pornesc o serie de întâlniri şi lecturi (evit să-i spun cenaclu fiindcă va fi, cred, ceva mai mult - şi mai proaspăt - de atât), în condiţiile în care prin Bucureşti nu prea se mai întâmplă nimic interesant. Pentru a ne aminti de un scriitor exemplar (şi, mai ales, pentru ca cei care încă nu l-au citit să o facă!), se va numi "Institutul Blecher". Prima ediţie va avea loc duminică, detaliile sunt scrise pe afişul de mai jos (pentru care îi mulţumesc Anei Toma), şi-i va avea ca invitaţi pe Dan Coman şi Sorin Despot. Sunteţi aşteptaţi.


marți, 15 septembrie 2009

Oradea 1931

Renumitul magazin "La Mielul Alb" a fuzionat cu magazinul "La Broască". Prin această fuziune, vechea şi renumita firmă "La Broască" s'a asortat complet pentru sărbătorile de paşti cu utile trusouri de mirese şi cu tot felul de aţe D.M.C.

Rog încurajarea onoratului public, care totdeauna s'a putut convinge de serviciul meu prompt şi eftin.

IZIDOR MOSKOVITS,
Str. Nicolae Iorga No. 8

(din "Gazeta de Vest", 29 martie 1931)