luni, 11 noiembrie 2019

Miercuri, cu V. Leac și Andrei Gamarț, la Muzeul de Artă Recentă




V. Leac (n. 1973, Năsăud) a publicat volumele de poezie Apocrifele lui Gengis Khan (2001), Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006), Dicționar de vise (2006), Lucian (2009), Toți sunt îngrijorați (2010), Unchiul este încântat (2013) și Monoideal (2018). Membru fondator, la Arad, al grupării literare „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”. Între 2007 și 2011 a fost gazda taberei de creație literară de la Săvârșin. În 2012, împreună cu Bianca Băilă, înființează Muzeul Ordinii Interioare la Timișoara. A participat în cadrul platformei „Spații în așteptare” cu proiectul „Cuptorul din fabrica de zahăr” (2013). Curator al evenimentului W.A.D. („The Weekend of the Dependent Artist”) (2014) și autor al câtorva filme experimentale: The Village Drones (I) (2014); The Village Drones (II) (2015); Trasee descriptive cu intrus (2016).


Andrei Gamarț (n. 1980, Chișinău) a publicat volumele de poezie Roșul comun (2001), Măsura aproapelui (2004) și Eu spun dragoste (2007) și albumul de pictură Oglindă pentru luna plină / Mirror For The Full Moon (2016). În 2007, a fondat la Chişinău, împreună cu alți câțiva tineri poeți emergenți, gruparea „Human Zone”. Absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (secția Pictură), a participat la trei expoziții de grup și a avut, între 2005 și 2018, zece expoziții individuale, printre care „Kosmographia” (2005), „The Counter Realist” (2011), „This Garden Was Enchanted” (2014), „Mirror For The Full Moon” (2016) și „Memories Are Here and It's Spring Again” (2018).

duminică, 10 noiembrie 2019

„Înrudită cu o vrăjitoare din Salem”

text ce va apărea în nr. 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”

Anne Sexton, Poeme alese (Tracus Arte, 2019)
traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei


            Oricum ai lua-o, o primă traducere din poezia lui Anne Sexton, chiar și frugală cum este antologia recent ieșită la Editura Tracus Arte, ar trebui să reprezinte un eveniment. Patru decenii și jumătate au trecut de la sinuciderea poetei (care încă nu împlinise în octombrie 1974 patruzeci și șase de ani) în orășelul Weston din Massachussets și de-abia acum apare această selecție de numai cincizeci și ceva de texte ce stau sub titlul Poeme alese, în traducerea Dianei Geacăr și a Cătălinei Matei – două poete din generația de după 2000, născute în 1984, respectiv 1988, pentru care cred că Anne Sexton a fost în perioada formării o referință la fel de importantă, de seminală precum, să spunem, Angela Marinescu sau Mariana Marin.
Cu poezia lui Anne Sexton s-a petrecut în România, și înainte, și după 1989, un fenomen destul de curios – nu foarte diferit de parcursul, sau de intrarea în cultura noastră a celorlalți poeți „confesivi”: binecunoscută publicului de poezie și poeților înșiși (mai mult datorită legendei decât operei poetice propriu-zise?), Sexton nu a și fost tradusă în românește pe măsura influenței și reputației sale. Cel puțin trei promoții – dacă mă gândesc la Mariana Marin, dar și la Ruxandra Novac, la Domnica Drumea și la Cristina Stancu – cred că au avut în ea, alături de John Berryman, Robert Lowell și Sylvia Plath, o importantă figură a poeziei americane postbelice, sau cel puțin a acestei direcții foarte fertile pe care a reprezentat-o strălucit și, aș spune, cu prețul vieții (greu de uitat fraza din necrologul scris de către Denise Levertov: „Noi, cei care suntem în viață, trebuie să afirmăm limpede, așa cum ea nu a reușit, distincția dintre creativitate și autodistrugere.”)
Așa se face că o primă selecție (care, trebuie să spun, mi-aș fi dorit să fie mai robustă) din zece volume de poezie ale lui Sexton apare abia în 2019. Dar nici antologiile nu au fost mai generoase cu autoarea Transformări-lor: cu excepția celei din 1986 a lui Mircea Ivănescu, Poezia americană modernă și contemporană (fără îndoială cea mai remarcabilă dintre toate cele apărute la noi în anii ’70 și ’80), versurile torturate, dar și de un extraordinar curaj autobiografic, ale lui Sexton nu au intrat în nici o altă antologie. Și chiar Mircea Ivănescu o traduce cu prudență, transpunându-i în cartea din ’86 un singur poem, față de cele șaisprezece ale Sylviei Plath.
Sexton nu e ușor de tradus, dar nu fiindcă ar pune insurmontabile probleme prozodice sau de tehnică a imaginarului poetic, tropi foarte pretențioși sau limbaj greu de descâlcit, ci pentru că este unul dintre acei poeți cărora trebuie să le faci față în timp ce-i citești, să nu te lași absorbit în scrisul lor ca într-o gaură neagră, și cu atât mai mult când depui efortul de a le transmuta obsesiile, cruzimile, viața oscilantă a fiecărui vers într-o altă limbă. Fără să fie o poetă deosebit de dificilă sau de „încifrată” (cum sunt, să spunem, Gertrude Stein sau Marianne Moore – ambele, mi se va replica, aparțin unei alte epoci), Sexton e o poetă pe viață și pe moarte: nu e de mirare că două poete și traducătoare – altfel foarte diferite una de cealaltă – dintr-o generație catalogată în general ca virulentă, disperată și tenebroasă au fost cele care au tradus în românește sălbăticia nevrotică și glam a lui Anne Sexton („N-o să-mi irosesc viața pentru a afla dacă-s înrudită cu vreuna dintre vrăjitoarele din Salem. Probabil că sunt”, spune la un moment dat într-o filmare de pe la mijlocul anilor ‘60), ce anticipează nu puține experiențe artistice (artistice într-un sens larg – să menționăm numai influența asupra unor muzicieni ca Peter Gabriel sau Morrissey) cu ample ecouri în ultima parte a secolului XX și începutul secolului XXI.
Volumul antologic de la Tracus Arte este întru totul credibil și-n românește, singura chestiune delicată în cazul unei asemenea cărți (căci nu vorbim propriu-zis despre o colaborare, fiecare dintre cele două poete și traducătoare transpunând cam jumătate dintre textele selectate în antologie, poate Cătălina Matei ceva mai multe) este în ce măsură cele două „lecturi” se întâlnesc și comunică între ele, dacă nu cumva cartea conține poemele a două Anne Sexton distincte. Și, într-adevăr, e o anumită senzație că sunt două „voci”, două gheare între care există o concurență – un foșnet intermediar – pentru a reda cât mai fidel (și mai vertiginos) spiritul poeziei sextoniene. Și totuși, în ciuda acestei discrepanțe inevitabile, subtonurile sunt comune, fondul convulsiv este redat în chei îngemănate, există așadar acea unitate stilistică a întregii cărți fără de care această apariție ar fi fost un rateu. Aș putea protesta împotriva celor aproape douăzeci de note de subsol din traducerile Cătălinei Matei (deformație profesională de redactor conștiincios, cum n-au mai rămas prea mulți), însă nu o voi face.
Țin să mai notez, înainte de a transcrie două poeme din Poeme-le alese ale lui Anne Sexton, dându-le astfel cuvântul traducătoarelor, că primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010, conținea două texte faimoase, „All My Pretty Ones” și „And One For My Dame” (traduse de Alina Pușcaș și Dumitru Păcuraru) – care se regăsesc și în cuprinsul acestei cărți –, precum și microeseul lui Marius Conkan, „The black look – despre poezia lui Anne Sexton”, pe atunci încă student la Litere-le clujene.
Sper să văd asumate în anii care vin traducerea și publicarea unor antologii din Robert Lowell și Elizabeth Bishop, poate și noi ediții Sylvia Plath și W.D. Snodgrass: ar cam fi timpul.



Menstruație la patruzeci


Mă gândeam la un fiu.
Pântecul nu e un ceas,
nici un clopot ce bate,
dar într-a unșpea lună a vieții lui
simt acel noiembrie
al corpului la fel ca pe cel din calendar.
În două zile va fi ziua mea
și ca-ntotdeauna pământul a terminat cu recolta.
De data asta vânez moartea,
noaptea spre care mă înclin,
noaptea pe care o vreau.
Bine, atunci –
vorbește de asta!
A fost în pântec tot timpul.

Mă gândeam la un fiu...
Tu! Cel niciodată dobândit,
cel niciodată însămânțat sau eliberat,
tu, al sexelor de care m-am temut,
mersul și respirația de cățel.
Îți voi da ochii mei sau ai lui?
Vei fi David sau Susan?
(Astea două nume le-am ales și ascultat.)
Poți fi un bărbat ca tații tăi –
mușchii piciorului de la Michelangelo,
mâinile din Iugoslavia,
undeva țăranul, slav și hotărât,
undeva supraviețuitorul, plin de viață –
și oare ar mai fi posibile
toate astea cu ochii lui Susan?

Toate astea fără tine –
două zile pierdute în sânge.
Eu însămi voi muri fără botez,
o a treia fiică de care nu s-au mai sinchisit.
Moartea mea va veni de ziua numelui meu.
Ce e greșit la ziua numelui?
E doar un înger al soarelui.
Femeie,
țesând o pânză chia deasupra ta,
o subțire și încâlcită otravă.
Scorpionule,
păianjen rău –
mori!

Moartea mea din încheieturi,
două ecusoane cu nume,
sânge purtat ca o brățară de flori
care să-nflorească
una pe stânga și una pe dreapta –
E o cameră caldă
locul sângelui.
Lasă ușa scoasă din balamale!

Două zile pentru moartea ta
și două zile până la a mea.

Iubire! Boala aia roșie –
an după an, David, m-ai sălbătici!
David! Susan! David! David!
sătulă și răvășită, șuierând în noapte,
neîmbătrânind niciodată,
așteptându-te mereu pe verandă...
an după an,
morcovul meu, varza mea,
te-aș fi posedat înaintea tuturor femeilor,
strigându-ți numele,
strigând că ești al meu.


                                    traducere de Cătălina Matei



După Auschwitz


Furia,
neagră ca un cârlig,
mă apucă.
În fiecare zi,
toți naziștii
au luat, la 8 dimineața, câte un copil
și l-au perpelit în tigaie
la micul dejun.
Iar moartea îi urmărea cu o privire nestânjenită
și își scotea murdăria de sub unghii.

Omul e rău,
spun cu voce tare.
Omul e o floare
care ar trebui să fie arsă,
spun cu voce tare.
Omul
e o pasăre năclăită în noroi,
spun cu voce tare.

Iar moartea mă urmărește cu o privire nestânjenită
și se scarpină în anus.

Omul, cu degete mici și roz la picioare,
cu degete miraculoase la mâini,
nu e un templu,
ci o latrină,
spun cu voce tare.
Fie ca omul să nu-și mai atingă niciodată ceașca de ceai.
Fie ca omul să nu mai scrie niciodată cărți.
Fie ca omul să nu-și mai pună niciodată pantofii.
Fie ca omul să nu-și mai ridice niciodată privirea
în nopțile blânde din luna iulie.
Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Spun toate astea cu voce tare.

Și mă rog ca Dumnezeu să nu m-audă.


                                           traducere de Diana Geacăr


vineri, 8 noiembrie 2019

Institutul Blecher, ediția 213




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 10 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Tiberiu Neacșu, Anastasia Gavrilovici și Mihnea Bâlici. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumului Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Anastasia Gavrilovici.


Tiberiu Neacșu (n. 1981, Timișoara) a absolvit Facultatea de Litere din Craiova. A publicat volumele de poezie Nebuna (2000) și Acrobat în zece pași (2013). A tradus din limba engleză selecții de poeme semnate Lloyd Schwartz, Derek JG Williams, Peg Boyers, Ani Gjika și volumul antologic Miile de tehnologii ale extazului (2019) de Frank Bidart.

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere la București și un masterat la CESI. A fost redactor al „Alecart” și „Zona nouă”, iar din 2016 face parte din redacția revistei „Poesis internațional”. A tradus cărți de Kurt Vonnegut și Ernesto Cardenal, iar Industria liniștirii adulților este volumul ei de debut.

Mihnea Bâlici (n. 1998) este student în anul al III-lea la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A citit poezie la ediția 111, din 21.10.2015, a Institutului Blecher. A publicat cronici și eseuri în „Vatra”, „Euphorion”, „Tribuna”, „Observator cultural”.


Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot


luni, 4 noiembrie 2019

Azi și mâine, la Belgrad



Pentru a cincea oară la Belgrad în ultimii unsprezece ani, oraș adictiv ca atmosferă & ritmuri imponderabile, în care am trăit câteva momente care mi s-au fixat temeinic în cap, unde am legat niște prietenii și unde, acum patru ani și ceva, mi-a ieșit o carte. Azi, de la ora 19, pe Strada Kapetan Mišina, la nr. 6/A o să particip la o întâlnire/discuție despre poezia românească (care, de altfel, prefațează o microantologie cu zece poeți români în sârbește de care m-am ocupat și o să apară până la sfârșitul anului), iar mâine voi asista la o alta despre proza de la noi. Nu știu câți români sau pasionați de literatura română belgrădeni urmăresc pagina asta, dar cred că vor fi două seri reușite (mai ales, desigur, cea de azi, unde, din câte am înțeles, se vor mai ivi unsprezece exemplare, pesemne ultimele, din cartea mea în sârbește).

joi, 31 octombrie 2019

Institutul Blecher, ediția 212




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 3 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Laurențiu Ion și Răzvan Andrei. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumului „Corporația norilor” (Curtea Veche, 2019) de Laurențiu Ion.


Laurențiu Ion a debutat cu volumul de poezie „Destulă pace pentru un război” (2010), manuscrisul câștigător al unui concurs de debut efemer. A mai publicat „Nouăzeci și unu” (2014) și recenta „Corporația norilor” (2019).

Răzvan Andrei a publicat „Jazz pentru iguane” (2018), reeditată un an mai târziu.  


Moderator: Sorin Despot

sâmbătă, 26 octombrie 2019

Institutul Blecher, ediția 211




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 27 octombrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Vlad Sibechi, Artiom Oleacu și Artur Cojocaru.


Vlad Sibechi (n. 1986) a absolvit Litere la Universitatea „Ștefan cel Mare“ din Suceava. A câștigat premiul „Regele dimineții” la cea de-a VI-a ediție a Concursului de debut „Alexandru Mușina” și, ca urmare, va scoate în curând volumul Meditațiile bătrânului despre libertate.

Artiom Oleacu (n. 1986) a terminat Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, unde este actor la Teatrul „Satiricus”. A primit marele premiu al Concursului „Alexandru Mușina”, iar la Institut va citi din volumul în curs de apariție miere pentru toate exponatele.

Artur Cojocaru (n. 1999) scrie poezie, face fotografie, gătește și a citit pe 21 aprilie la ediția 200 a Institutului Blecher. Câștigător, anul acesta, al premiului „Budila Express” al Concursului „Alexandru Mușina”, va debuta cu un cap pentru un coș de gunoi.


Moderator: Claudiu Komartin

vineri, 25 octombrie 2019

Poezia ca gimnastică interioară

text apărut în nr. 990, respectiv 992, ale revistei „Observator cultural”

Ovidiu Genaru, Poezii 1967-2017 (Cartea Românească, 2018)

Ovidiu Genaru, La opt, gaura cheii și alte patimi (Junimea, 2018)


I

            Fără s-o ocolesc deliberat, nu am citit până de curând poezia lui Ovidiu Genaru cu atenția și interesul pe care le-am investit în autori mai puțin meritorii (ca să nu folosesc cuvântul bun la toate când nu ai de spus ceva relevant despre artă sau poezie: interesanți). Am dat mai întâi de o selecție în cel de-al doilea volum din masiva antologie croită în 1998-1999 de către Marin Mincu, Poezia română actuală. Era pentru mine perioada tatonărilor și a familiarizării cu poezia românească din a doua parte a secolului XX – nu am fost impresionat, după care l-am mai citit răzleț pe Genaru, cu grupaje care nu mi-au zgândărit curiozitatea. E drept că nici Mincu nu a antologat texte care să-i facă mari servicii (cât despre introducerea pe care i-a făcut-o, mie-mi aduce mai degrabă a contrarecomandare), iar poeziile pe care le-am mai citit întâmplător nu mi-au impus o prezență de neocolit a generației 60. Însă două cărți apărute anul trecut, antologia Poezii 1967-2017 (Cartea Românească, 2018), respectiv La opt, gaura cheii și alte patimi (Junimea, 2018), ce cuprinde câteva remarcabile poeme noi scrise la optzeci și ceva de ani, obligă la reconsiderarea unui poet care, deși nu se poate spune că este, ca Ion Gheorghe sau Vasile Vlad, uitat sau ocolit cu încăpățânare de critică (sau ce-o mai fi rămas din ea), nici nu reprezintă o referință pentru cititorii și poeții tineri de acum.
            Dacă nu cumva aritmetica mi-a jucat un renghi, antologia Poezii 1967-2017 cuprinde trei sute șaizeci și cinci de poeme, așadar s-ar putea spune că cineva care ar citi în fiecare zi câte o poezie a lui Ovidiu Genaru din acest arc temporal de o jumătate de secol ar ajunge să trăiască vreme de un an în intimitatea poeziei sale.
            Sunt câteva întrebări pe care mi le pun tot mai des, cu cât mă îndepărtez de o perspectivă univocă ce cred că tinde să ne limiteze înțelegerea unui demers poetic, a unei explorări interioare de durată, ca să nu zic (folosind mai vechea terminologie tembelizantă) a unui „univers liric”. Una dintre ele se referă la gradul de comoditate sau de confort în care un autor alege să se situeze și să rămână – iar de aici se desprinde o alta, care e într-o directă legătură cu ceea ce am putea numi simplificator evoluția unui poet de-a lungul parcursului său. Tranzițiile, acumulările de ordin tehnic (partea de „meserie”, de meșteșug aprofundat cu fiecare nouă etapă, a acestei activități), asumarea unui discurs care poate cunoaște de-a lungul timpului diverse avataruri, repoziționări și aprofundări – și mai ales felul în care lucrează acestea la nivel personal (estetic, biografic sau psihologic) mi se par mai relevante decât o perspectivă inginerească și ternă asupra poeziei cuiva, mai ales dacă vorbim, ca în cazul lui Ovidiu Genaru, despre autorul a douăzeci de cărți, dintre care cinci antologii.
            Spunând asta, trebuie să adaug imediat că îl localizam inițial pe Ovidiu Genaru cam pe la jumătatea distanței dintre Ioanid Romanescu și Emil Brumaru, doar că poetul băcăuan îmi părea mai puțin ingenuu și spontan decât Romanescu (cel dinainte să-nceapă să se ia prea în serios și să tatoneze o ipostază orfică deja căzută în desuetudine), iar cât privește o posibilă înrudire cu Brumaru, realizez că e superficială, căci grația și rafinamentele senzuale inegalabile ale acestuia sunt trecute la Genaru printr-o structură fundamental cerebrală și reprimată cultural. Genaru e un poet tenace și calculat, nu un spumos. Și nici un revoluționar de formule poetice.
            Pe de altă parte, Genaru este un autor în scrisul căruia poți vedea o evoluție în ce privește racordarea la noile modalități de expresie. Tot mai tranzitiv, mai neastâmpărat și mai firesc în limbaj (prin comparație cu poezia începutului), el a trecut cu brio peste câteva praguri importante ale poeticității postbelice. Primeniri periodice i-au transformat scrisul de la Nuduri (1967) (deși debutase în 1966 cu Un șir de zile, volum pe care a ales să-l facă uitat în antologii, și probabil știe mai bine de ce a făcut-o) până la recenta carte apărută la Junimea, pentru care a primit acum câteva luni premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, ce-i mai fusese decernat o dată, pe vremea când asta încă mai însemna ceva, în 1975.
            Poezii 1967-2017 reia, desigur, o bună parte dintre poemele antologate și în trecut. Ca scurt (și antipatic) exercițiu de statistică, prima sa antologie, Patimile după Bacovia (1986), apărută în cândva faimoasa colecție „Hyperion” a Cărții Românești, reținea cam două sute de texte din șapte volume, dintre care vreo treizeci de inedite. Cartea purtând același titlu (scoasă în colecția „Ediții definitive” a Editurii Vinea în 2009) relua peste cinci sute de poezii, plus un dosar supraponderal de referințe critice. Antologia de față se deschide, la fel ca cea de acum zece ani, cu prefața lui George Bălăiță, Într-o grădină publică, tăcută…, text despre prietenie și trecerea prin vârste în care romancierul creionează un portret generos și atașant al lui Genaru („Talentați sunt mulți. Dar Ovidiu este îngăduit, se pare, în taina lucrurilor.”)
            Așadar, mai concentrată (dar încă nu îndeajuns de, în opinia mea) decât cărțoiul de la Vinea de acum un deceniu, Poezii 1967-2017 se deschide cu Nuduri, volum bine primit la data apariției, prin care Genaru și-a câștigat reputația (nu tocmai singulară sau dezavuabilă acum cincizeci de ani) de poet ceremonios și emfatic. Prețios în sensul unei elevări pe care o livrează împreună cu un întreg arsenal de procedee retorice pompoase, declamativ și sentențios („O, vâscul unui extaz în carne, / o, panica din pupila frigidă a morții!”), Genaru exaltă principiile germinației universale, fecioria suavă și diafană, impulsurile naturale ale împreunării roditoare. Fascinat de explozia pubertății feminine („și albina trezită din hibernare / fecundează corola și cercelul puberei”; „Printre sfeșnice de mesteceni căutând / însingurarea puberă”; „puține sunt, ah, prea puține / câteva clipe de pubertate”; „Pubere aromate se desprind din strâmtoarea / unei centuri de argint!”), el scrie o poezie erotică pe care o lucrează ca un maestru cofetar din Orient. Metafora genitivală e, cum altfel, la mare preț: „fetia anului”, „sânii materiei”, „sperma luceafărului” și alte construcții la fel de alintate. Senzualitate în absența extazului, dar și a sentimentului dramatic. Instanța poetică o invocă în mai multe rânduri pe Astarteea, zeița procreației și a fecundității, iar feminitatea e ba neprihănită, dormind „profund în embrion” sau „jelindu-și râsul din vară”, ba face șpagatul (figura de stil nu îmi aparține), când „în așternutul săracilor”, când „chiar pe pleoapa poetului”. Sigur, putem invoca „Imnul către Astarté” al lui Pierre Louÿs (cu prelungiri în antichitatea greacă) și chiar o anumită tradiție a poeziei erotice orientale (în special cea persană, Rumi și Hafiz sunt referințe majore ale poeziei universale, numai că acolo eroticul avea și dimensiune mistică), dar sentimentul de vetustețe și de suprasaturație a mijloacelor persistă. Îndrăzneli mai mari decât „vis al deschiderilor roze” e greu de crezut că puteau fi publicate în epocă, dar Genaru a ocolit soluția salvatoare a simplității, preferând ipostaza unui cotoi care se freacă de lespezile de marmură ale unui templu străvechi.
            În Țara lui Pi (1969), elanurile din Nuduri s-au mai domolit, gravitatea și grandilocvența încep să fie bemolizate: Genaru nu e atât inhibat, cât afectat de o anumită scorțoșenie șaizecistă care face azi ilizibilă o mare parte a producției poetice din acea epocă. Încă abstractizant și oracular („vechiul minereu grecesc”, „înălțimile seminale”, „fluturii de pe stâlpul / lui Priap”, „zdrențele virginității” nu-i dau pace), câteodată cam confuz („Lângă fluviu pescarii dau foc focului”), discursul poetic își începe deplasarea către directețe și tranzitivitare. De reținut un poem simplu și convingător („Confuza seară din coliba paznicului”) și distihul cu care se termină poezia intitulată „Discordie” („și omul va găsi mereu / în dragostea lui un os de pește”), care anunță timid o nouă manieră de a concepe poeticul.
            O transformare substanțială se produce odată cu Patimile după Bacovia (1972), în care Genaru pune deja la bătaie alte calități decât în volumele precedente. Ornamentația excesivă, declamatoriul și afectarea se convertesc, printr-un tratament de acutizare a notelor personale, în concretețe și biografism cu nerv autentic, iar poetul se afirmă ca unul dintre cei care anticipează în anii ’70 ai secolului trecut câteva trăsături importante ale postmodernismului optzecist: poezia cotidianului, priza la real, ironia, anti-retorismul. De-acum, Genaru e mai aproape de poezia lui Petre Stoica (vechiul târg din Banat întâlnește astfel orășelul moldav patriarhal: „eu am trăit ca iona în burta provinciei / într-o nobilă mahala cu flori / (...) împrăștiind în dreapta și în stânga / o iubire de oameni mărunți o nenorocită / iubire cehoviană”) decât de poza profetică sau de pretențiozitatea orficilor. O carte remarcabilă, unitară și densă, în care subiectul poetic are și atitudine, și forță, încapsulând în poeme impactante vizual sentimentul unuia devenit un fel de ostatic al provinciei („Vino la căsuța ta albă”), al „târgului mâncat de carii”, și care trăiește „rătăcit în viitorul din urmă”.
            Bacovia e doar un pretext, poate mai degrabă de natură geografică și simbolică decât strict afectivă, fiindcă Genaru nu este înzestrat pentru bacovianism – angoasa îl ocolește sau îi trezește cel mult reacții caustice, lui îi stă cel mai bine când șfichiuiește mic-burghezii cu vână de pamfletar sau când înregistrează cu luciditate realitatea sordidă, plimbând camera prin periferii pentru a surprinde acele „deșeuri / prin care hămesit de foame scormonește / cobaiul alb și înfricoșat al poeziei”. Anodinul, lipsa de orizont existențial, stângăcia sau neglijența jucată (sau nu) ale lui Bacovia sunt străine de spiritul activ, de ins dinamic și zdravăn, al lui Genaru. Însă respingerea sarcastică a convenționalismului și a lâncezelii provinciale i se potrivește, oferindu-i suficient spațiu de manevră pentru a monta scurtmetraje veriste cu tăietură sigură și tempo trepidant („Drăguța forță din pistonul cu aburi”, „Această panglicuță roz din 1920”, „Crepuscul”, „Societate”, „Să trăiești în paie”, „Promenadă”, „Colet”, „Fluvii de miasme”, „Halvale cacofonii”, „Soclul”) ce rezistă la lectură și după aproape cinci decenii.
            Puțin îmbătat, pesemne, de reușita din Patimile după Bacovia, Genaru publică încă trei volume în următorii doi ani. Din Bucolice (1973) nu se reține nimic, e o mostră de „poezie minoră” (cum se zicea odată) nu fiindcă nu atinge temele mari, ci fiindcă viziunea de aici nu prinde contur, rămân doar câteva cadre care se-mprăștie ca fumul de-ndată ce ai trecut peste ele. Mă și întreb cum se poate petrece o asemenea schimbare de ton într-un răstimp atât de scurt – de la verva și aciditatea din volumul precedent la spiritul afabil, senin și acomodant din Bucolice.
            Cu Goana după fericire (1974), Genaru pare că încearcă să identifice tipul de prezență care îl prinde cel mai bine, iar observația lui Ștefan Aug. Doinaș sesizează excelent momentul în care se găsește discursul poetului băcăuan: „De acum înainte, problema poeziei va deveni pentru Ovidiu Genaru aceea de a se rosti meditativ – înclinare mai puternică decât orice instantaneu al trăirii imediate – fără a lăsa să i se osifice exclamația vie, palpitantă”. Și tocmai unul dintre aceste instantanee surprinse cu maximă concentrare este printre poemele memorabile ale unui volum altfel inegal, în care s-ar zice că Genaru încă șovăie între cele două tendințe (stringent versus meditativ) care și-l dispută: „Orice amănunt social se uzează / rămâne debordanta insomnie particulară / constelația unor / lungi plete moarte activate de vânt. / Pe retina înghețată: un grup de refugiați în dezordine / pe-un drum ce se varsă în vid / pe o arteră deșertată-n prăpastie. // Eu acolo și eu aici / aiurând în pauzele dintre voință și acțiune în grădina / promisiunilor și vocilor / nopții care mă împresoară” („Fotografie”).


II

            În 1977, Ovidiu Genaru publică a opta sa colecție de versuri, Madona cu lacrimi, precum și un roman, Fidelitate. Madona cu lacrimi se prezintă ca un volum intermediar, situat într-un orizont de așteptare convenabil; neomodernismul manierist este la el acasă: livresc, sapiențial și abstract (nu-ți poate aduce mare lucru să scrii, la un deceniu de la Oul și sfera a lui Nichita Stănescu, asemenea versuri: „Nu căuta în sferă, / sfera e o prea mare înțelepciune, / sfera e cina adevărului. / Ah, ca Diogene intră într-un ou, / oul e o sferă vicioasă” etc.), poetul mizează pe un fast al rostirii de care e pe deplin conștient – și, pe cale de consecință, îl cultivă cu pedanterie, deși îi aduce mai degrabă deservicii: „Te iubesc, literă, mumie a sunetului! / Numele meu de copist a ars la Alexandria / unde floarea exilului era însăși lumânarea bibliotecii.” („Literă”); „Nu mai păzesc nimic, n-am grija zilei care vine, / cât despre ce-am scris îmi va ajunge oare / pe toată durata morții?” („Stelă”). Cântând cam pe aceleași strune, unui Cezar Ivănescu îi ieșeau în Rod sau La Baaad secvențe memorabile.
            Schimbarea anunțată în deceniul anterior se petrece în scrisul lui Genaru după ce ia o binevenită pauză de șase ani, în care probabil că a căutat să se reinventeze, să iasă dintr-un impas. Poeme rapide (1983), Flori de câmp (1984), Am mai vorbit despre asta (1986) și ineditele din antologia Patimile după Bacovia (1986) îi reconfigurează traseul. Optzeciștii începuseră deja să-și publice cărțile și să impună o paradigmă diferită de a celor două promoții care îi precedaseră, iar în 1982 apărea antologia revelatoare a poeților germani din România, Vânt potrivit până la tare. În plus, vorbim despre o perioadă în care o serie de poeți șaizeciști (nu neapărat dintre cei răsfățați de critică) și-au consolidat formulele, reajustându-le cu rezultate remarcabile.
            Cu Poeme rapide, se petrec niște clarificări nu atât în opțiunile estetice sau tematice ale lui O. Genaru, temperamentul și zonele sale de interes nu s-au modificat în mod fundamental, însă poetul și-a câștigat o libertate de mișcare pe care o intuise în Patimile după Bacovia, însă nu s-a lăsat prea ușor convins de viabilitatea ei. Evoluția scrisului contemporan îl va fi elucidat. Lexicul se destinde, sintaxa e mai surprinzătoare fără ca instrumentele sale favorite să se dezacordeze: „Unde vedeți fisuri e nemulțumirea: ea / vă divide în fragmente ea vă / deșartă în Apa Sâmbetei fragmente moarte. // Vi se ia gura și voi surâdeți cu cicatricea. / Primiți o palmă și mai cereți una. / Vi se smulg galoanele și voi dezertați. / Detest această poveste creștină / spusă barbarilor / samaritean bâlci.” („Poveste creștină”). Poeme în care își face loc narativitatea („Cu psihiatrul” e memorabil) și care se încheie prin spuneri paradoxale, cu sensul obscurizat și neașteptate reverberații etice în situații în care ar fi putut cu ușurință să dea textului o turnură sentențioasă: „Beam cu psihiatrul în restaurantul gării / rezemat de copacul scârbei / între fereastra spartă și ușa batantă / beam vinul concret și acru / în poala demografiei”; „Nu trebuie decât să faci o secțiune adâncă în pepenele roz / ca să afli adevărul de pe buzele muribundului” („Puțin”); „Spre grădina promisă m-au stopat prin infarct” („Țăndări”).
Depoetizându-și discursul într-un fel ce amintește până la un punct de Lippet sau de Bossert, „dizolvat / în vorbăria anonimilor”, Genaru se plasează concret și convingător în cotidian („Vecini”), ajungând să scrie cu naturalețe despre lucrurile cele mai banale – cartofi, pâine, lapte, salată, țigări, gunoaie menajere –, despre „amănunte” și „informații” cărora le imprimă însă o aură de neliniște neprecizată. Făcând „Procesul verbal al zilei de 10 iulie”, își pornește poemul sub aparența notației plate și a relatării fără pretenții lirice: Astăzi soarele răsare la 4,41 și apune la 20,00 / Cu fața la perete / tai o felie de pâine / apuc sticla de lapte / și beau”, pentru ca pe parcurs să problematizeze, la fel ca în „Informații”, limbajul standardizat, proza de toate zilele a ghișeelor unde aștepți un număr de ordine, a statisticilor și a recordurilor, a „sulurilor de lozinci” îndesate în frigider, „activitatea agresivă a obiectelor fără sens”, conducând spre un final ireproșabil: Pun sticla de lapte în frigider / sting țigara mă reașez pe scaun / cu fața la perete / și / ziua iese în evidență și crește / și crește ca părul și unghiile morților”.
Nu mai puțin izbutite sunt poeziile alese din Am mai vorbit despre asta, venit după un volum, Flori de câmp, în care Genaru își face micul joc de epicureic, de seducător ironic și sofisticat, cu ecouri din poezia clasică latină cultivată de Ovidiu sau Marțial. Inserțiile livrești nu-i mai stânjenesc poezia ca în trecut, destule poeme au vitalitate, putere de sugestie și ceva subversiv, nu neapărat în cheie politică, dar nici tocmai gratuit în sarcasmul lor: „Bolnavii intră pe rând apoi ies fericiți / din clește cu măseaua de minte în / batistă formând majoritatea absolută / fără dureri fără carii se poate / mesteca liniștit ciocolata” („La dentist”); „Și-acum e mort / după o domnie fără capăt / hoit în pijamaua lui de casă / nemuritorul / și-n preajmă servitorii ultimi // (...) Noaptea dansează pe marșul funebru / poporul duplicitar petrece” („Nemuritorul”); „Scări înguste de ciment duc în interiorul unui regim subteran / Pe ușă scrie: umanism mediocru / (...) La fereastră o agonie organizată / Rămâi să aștepți musafirul cu cravată de fier / rămâi în centrala de forță” („Emigrant”).
„La mine pe-aici / sunt un lord de mahala” („Blazonul”) scrie cel „ajuns în stadiul final când spiritul măcelărește ființa” (dintr-un poem intitulat „Autoportret la 50”), după care se extrage vreme de șaisprezece ani din rutina editorială (timp în care, ce-i drept, a scris trei romane și a avut un mandat de parlamentar), pentru a reveni la sfârșitul secolului trecut cu Orient, pardon (1999).
 Orient, pardon nu face, pentru a folosi o expresie în registrul cărții, gaură-n cer. Orientul lui Genaru nu e nici Orientul antonpannesc, nici cel al lui Ion Barbu din „Nastratin Hogea la Isarlîk” sau acela al Levantul-ui cărtărescian. „Amicul Caragiale” (pe care doi poeți importanți ai anilor ’80-’90, Florin Iaru și Cristian Popescu, l-au luat de partea lor, reușindu-le mai mult decât niște remixuri vioaie după Nenea Iancu) nu prinde aici contur. Tușele sunt îngroșate, Genaru parcă nu surprinde din mahalaua balcanică decât partea de farsă, burlescul, zațurile și fantoșele. Poeziile sunt scrise în rime zglobii și ușurele („leacuri” merge la fix cu „fleacuri”, „metresele” rimează cu „fesele”, „Paris” cu „paradis”, iar „roze” cu „ciroze”), versul are un ritm împiedicat și oscilant. Trimițându-i lui Brumaru o „Scrisoare către capitala Dolhascăi, unde viețuiește Julien Ospitalierul”, O.G. încearcă să-și arate măiestria, dar nu are nici priceperea de orfevrier, nici hazul (de fapt, acea obrăznicie cuceritoare, impecabilă expresiv) ale autorului Submarinului erotic: „O, pentru noi ceva mereu apune! / Un soare galeș pierde-n putregaiuri / și în dulcețuri turce... Stăm pe perne / ca pe spinări de lebede-n seraiuri / întinși la o tacla despre aeterne”. Poetul își face din nou jocul mai vechi de captiv al provinciei, de „surghiunit” (deși acel Ovidiu exilat la Tomis avea argumente mai serioase în sensul acesta): „Ce surghiun propice meditației / să probezi la Bacău misterele levitației”. O carte care nu i-a ieșit – în parte din inadecvare formală, în parte din narcisism.
S-a vorbit, nu fără temei, despre mobilitatea stilistică a lui Genaru, probabil că sintagma lui Laurențiu Ulici – care scria într-o cronică din 1983 la Poeme rapide despre „nomadismul manieristic al poetului” – s-a lipit de poezia sa și a impus un anumit fel de a fi citit. Pe bună dreptate, de-a lungul anilor Genaru a dovedit nu doar gust pentru acrobațiile ingenioase, ci și curiozitate și adaptabilitate. Adică toate premisele necesare pentru ca un un poet să nu se plafoneze, să nu ajungă, cu trecerea timpului, să pedaleze în gol. Lucru care, în cazul în care s-ar mai fi cerut probat după Trandafir cu venele tăiate (2008) și Graffiti, afișe, insomnii (2014), și-a găsit anul trecut o confirmare concludentă în volumul La opt, gaura cheii și alte patimi (Junimea, 2018).
Nu vreau totuși să trec cu ușurință peste cărțile din 2008, respectiv 2014, fiindcă au participat nezgomotos la reinventarea acestui poet la senectute (ceea ce e un caz rarissim). Atitudinea lui Genaru s-a inflamat și s-a scuturat de lesturile retorice – astfel, discursul a câștigat în concretețe, iar tonul i-a devenit tot mai lucid și mai critic, când nu de-a dreptul vitriolant: Maica noastră cea bună / măicuța mileniului trei patria / ne dă o mână de ajutor / deja ne pregătește chibritul” („Inocenți și flecari”), vorbind despre „oamenii cu pielea trasă peste ochi” care „așteaptă în fața ghișeului” („1979”), instanța poetică a abandonat orice autoiluzionare și orice protocol ataraxic. „Muriți încet nu stârniți panică” este concluzia sardonică livrată sub formă de îndemn la finalul lui „1979”, pentru ca astfel de versuri-sentință și observații nemiloase să-și facă loc tot mai des în textele sale, amintind uneori de „Oamenii găunoși” al lui Eliot, alteori de spiritul caustic al unui Nicanor Parra: „Știu simulăm mântuirea / încă vâslim în puroaie / patrie nu ne primi” („Nimeni”); „Vin vremuri de ospiciu / Cine are nevoie de mărturii le găsește la registratură” („Cetatea aceea”); „oameni rari pustii merg singuri spre o țintă / prea îndepărtată și-aceasta-i și noblețea lor” („Oameni pustii”); „Statul e pretutindeni precum CO2 / în respirația spălătoresei de morți / (...) Acest Stat leucemic / în pauze individul poate fuma / iar cine dorește e liber să scuipe” („În pauze”). Asta pe lângă câteva excelente poeme pe care nu le-aș putea cita decât integral: „De ce”, „Moartea mamei”, „Acolo”, „Proces verbal 29 sept. 1979”, „Aveam întrebări pentru”, „O singură dată”.
Renunțarea la strategii a fost fără îndoială în folosul poeziei lui Genaru, iar în acest sens poemele sale cele mai recente sunt o lecție pentru care merită toată admirația. Eliberat de constrângeri și de orice dorință de a-și demonstra aptitudinile, poetul octogenar atinge acum un punct maxim, fiind racordat la poezia prezentului ca foarte puțini dintre cei mai vârstnici rămași în joc.
La opt, gaura cheii și alte patimi este întru totul remarcabilă, iar turnura pe care a înregistrat-o scrisul său este înțeleasă de Genaru cu luciditate și fără false modestii („Scriu parcă într-o altă limbă, pe întuneric. Parcă am descoperit ceva nou, magnetic și imperfect.”) E un volum din care țâșnește o conștiință vie și percutantă, care nu se lamentează, nu se dă de ceasul morții, ci trimite către lume din locuința sa de la etajul opt al unui bloc ca oricare altul semnale puternice ale vieții („la toate etajele se aude un vuiet biografic”). Dezabuzarea e, paradoxal, revigorantă. Aducând o critică virulentă a societății contemporane, Genaru nu scrie bătrânește despre lumea pe care nu o mai înțelege sau care simte că l-a exclus („A venit vremea să semnăm declaraţia / că suntem plictisiţi / de moarte. / Mâna scoasă pe geam iese din timp / şi când o retrag e deja foarte bătrână. // Problema e la mine / încă sunt viu.”), ci îi expune metehnele și nebunia, într-un ceas de luciditate agonică („Nu ne este indiferent finalul. / Epoca cere glorie”).
Sunt aproape sigur că Ovidiu Genaru nu și-a spus încă ultimul cuvânt.