miercuri, 16 ianuarie 2019

Vineri, la Sibiu, poeții generației războiului reintră-n scenă


După cea de la Chișinău de pe 20 decembrie, este a doua lansare a antologiei Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018), cu care merg în librăria Humanitas din Sibiu (unde nu am mai făcut evenimente sau prezentări de carte de câțiva ani), iar alături de mine (și implicit de cei douăzeci de poeți cuprinși în această antologie) vor fi Teodora Coman, Radu Vancu și Andrei Terian. Vineri 18 ianuarie, de la ora 18.

luni, 14 ianuarie 2019

Valeriu Mircea Popa, „Mojar și alte poeme care nu există”


          Am așteptat-o cu mare interes: Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) a lui Valeriu Mircea Popa e o antologie care pune în drepturi un poet prea puțin cunoscut care a făcut lucruri foarte bune în linia în care evoluează de un sfert de secol. Un suprarealism filtrat prin onirism și postmodernism întâlnește o viziune (și, implicit, o expresie) migăloasă și atașantă, cu un imaginar unduit, rulat în andante, care se desfășoară mai mereu în perimetrul unei gracilități cu reflexe orientale. Și totuși, ceva grav și îngrijorător se strecoară adesea în scenariile lui VMP, o presimțire, un zvon al iminentei extincții, pe care subiectul poetic o tratează potolit (nu însă și placid), ca înțeleptul ce observă imperturbabil de pe malul unui râu învolburat curgerea apei, zbaterea vană a tot ce e trecător.
          Pot să anunț de pe acum că volumul de 270 de pagini, conținând texte din șapte volume scoase din 1993 încoace (plus un ciclu de inedite), va avea o cronică semnată de Octavian Soviany în următorul număr al revistei Poesis internațional și că antologia va fi prezentată la ediția 193, din 3 februarie, a Clubului de lectură Institutul Blecher, în cadrul căreia va mai citi Mihai Ignat.


vineri, 11 ianuarie 2019

Unde este „douămiismul” astăzi? O replică înfierbântatului Liviu Ioan Stoiciu


          S-a vorbit mult, enorm, s-a scris cu elanuri inaugurale, fantezist, hiperbolic, alții au făcut-o depreciativ, disprețuitor, crezând că vor minimaliza, ridiculizând-o, o întreagă promoție (și nu le-a ieșit), despre scriitorii apăruți în preajma lui și imediat după anul 2000. Nu insist, am scris și eu nu o dată despre asta, ba chiar prin 2004-2005 eram unul dintre publiciștii zglobii care susțineau apariția unei generații sau a unui desant cum nu se poate mai pestriț, alcătuit din autori extrem de neasemănători. Dacă se poate trage acum o concluzie globală, după 15-19 ani, despre contingentul 2000, este că a fost cea mai neunitară generație de creație din literatura postbelică. Atâtea tendințe, personalități mișcându-se în perimetre culturale complet diferite, autori cu poetici, dar și cu o practică literară, atât de diferiți (și de diferite) nu au existat nici în generația 60, și cu atât mai puțin în generația 80, care, cel puțin în primă fază (adică până pe la mijlocul anilor '90 sau chiar către 2000) părea mult mai omogenă (nu și mai unită, dar asta e altă discuție).
          Ce rămâne după acești ani? În ciuda tuturor denigratorilor ce au pus etichete stupide, superficiale (care când nu arată rea-voință demonstrează o ignoranță deplină și o știință de carte foarte limitată) in corpore câtorva zeci de scriitori care au pornit în povestea asta la începutul secolului, rămân niște parcursuri, niște evoluții imposibil de neglijat. Nu zic operă, fiindcă nimeni de azi nu mai are fetișul operei, eventual cu O mare. Cel puțin în poezie, dacă aș fi pus (dacă mă voi pune vreodată, ceea ce nu exclud) în situația de a face o antologie (sau de a scrie o carte despre poezia din primele două decenii ale acestui secol), aș avea reale dificultăți de a opera selecții și alegeri care să nu lase deoparte vreun segment relevant din poezia acestor ani, și cred că cine nu vede asta nu prea mai pune mâna pe cărți (și nu mă refer acum la lefegiii Uniunii Scriitorilor, rămași cu lecturile acolo unde a rămas starostele lor, adică undeva la 1994).
          Scrie recent un poet 80-ist, altădată faimos pentru intransigența sa și pentru că părea de neîngenuncheat, ajuns astăzi, vai, corigent la proba de moralitate: „(...) Poezia română scrisă până la «douămiiști», cu acoperire estetică (poezie scrisă la înalt nivel și după Revoluție de poeți șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști) merge în paralel cu poezia «tinerilor». Trec anii de la Revoluție și douămiiștii și urmașii lor rămân în lumea lor (departe de nucleul liric promovat critic și de Uniunea Scriitorilor), o poezie minimalistă, «slabă», care n-a impus lideri. (...) Eu urmăresc evoluția sensibilității poeticești naturale la noii veniți (dacă am ocazia, o și premiez), susțin valoarea intuitivă a unor poeți, fie și douămiiști care merg în turmă și se aplaudă între ei. A apărut o specie de exclusivism draconic din partea tinerilor «tribalizați» (care au revistele, premiile, cenaclurile, festivalurile și criticii lor literari); dacă un membru al acestor grupuri acceptă să citească alături de membri ai Uniunii Scriitorilor sau să publice în reviste ale Uniunii Scriitorilor, trist, sunt marginalizați, pedepsiți, arătați cu degetul (...)”. De ce e ridicol ce afirmă domnul Stoiciu în aceste rânduri și e un caz tipic de inversare a realității? Iată de ce.
          Liviu Ioan Stoiciu a publicat în Poesis internațional (probabil principala revistă de azi care nu are nici cea mai mică legătură cu Uniunea Scriitorilor și, după unii, cea mai bună publicație literară ce apare în România la ora actuală), mai exact, ca să-i împrospătez memoria, în nr. 14 (2/2014). Cronici la cărțile sale, ce-i drept, nu au apărut în revistă în acești ani deși le-am propus cronicarilor și eseiștilor cu care lucrez să o facă, toată lumea a strâmbat din nas replicându-mi: Ce să scrii despre Stoiciu, că de patruzeci de ani face același lucru, doar că tot mai prost...”. Apoi, l-am invitat pe Liviu Ioan Stoiciu ani întregi să vină să citească la Institutul Blecher (unanim considerat unul dintre locurile în care literatura de azi se desfășoară cu ce are mai bun & mai nou), de fiecare dată m-a refuzat, de teamă că dacă va veni, imediat îl va turna perversul Cristea-Enache la Nursultan Manolescu și va avea probleme... Cât privește festivalurile „noastre”, cred că e suficient să amintesc că Stoiciu a fost chemat și a participat chiar anul trecut la unul dintre festivalurile bune făcute de cei din generația mea, la Brașov (în memoria lui Andrei Bodiu), alături de scriitori din toate generațiile, așa cum la Bistrița sau la Sibiu, unde sunt deja festivaluri de tradiție organizate de scriitori de după 2000, au fost an de an autori de toate vârstele și orientările estetice la care te-ai putea gândi, de la șaizeciști la poeți al căror debut în volum este așteptat... Se poate spune același lucru despre festivalurile și galele organizate de USR? Haideți să ne uităm la Gala din 2018 de la Alba-Iulia: șaisprezece poeți, toți masculi feroce, toți trecuți de șaizeci de ani. Printre ei, niște antitalente totale. În ce lume sunt mai reprezentativi pentru poezia scrisă azi în românește Vasile Dan decât Octavian Soviany sau Arcadie Suceveanu decât Mariana Codruț, domnule Stoiciu? Și mai ales: cum îndrăzniți să faceți din alb negru și invers când știți (trebuie să știți) că numele meu sau al lui Radu Vancu sunt interzise în revistele sub egida USR (asta numai dacă nu se găsește vreun lefegiu de genul Mihăieș, Răzvan Voncu et alii să ne scuipe așa cum merităm?).
          Stau și mă întreb: oare în 1990, când Liviu Ioan Stoiciu avea 40 de ani (cam vârsta de acum a lui Radu Vancu, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă), iar majoritatea 80-iștilor care contează în jur de 34-37 (cât au azi Elena Vlădăreanu, Diana Geacăr sau Teodor Dună), oare seniorii trecuți de 60 de ani, de la Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș și Geo Dumitrescu la Mircea Horia Simionescu, Alexandru George și Petre Stoica la fel vorbeau despre tinerii 80-iști, la fel se purtau cu ei precum o fac acum 70-iștii și 80-iștii ajunși azi la senectute când vine vorba de tinerii ăștia care la drept vorbind nici nu mai sunt chiar așa de tineri, și care le stau în gât?  
          Acesta este un fapt, pe care nici un fripturist aflat azi în poziția de șefie la USR (sau care umblă în genunchi, doar-doar va primi Premiul Mihai Eminescu, precum o face azi Liviu Ioan Stoiciu) nu îl va putea șterge: poezia de azi rezistă nu doar prin 80-iștii și 90-iștii pe care îi admirăm și care-s la apogeul scrisului lor, ci și printr-o suită de scriitori cu vârste cuprinse între 25 (cât au Alex Văsieș sau Radu Nițescu) și 50 de ani (câți va împlini curând Svetlana Cârstean): Marius Ianuș (cu volumele sale de până la scurticrcuitul ultraortodox petrecut în 2010, adică Manifest anarhist și alte fracturi, 2000; Ursul din containăr – un film cu mine, 2002; Dansează Ian, antologie, 2006; Ștrumfii afară din fabrică, 2007); Răzvan Țupa (fetiș, 2001, 2003; corpuri românești, 2005; poetic. cerul din delft și alte corpuri românești, 2011); Adrian Urmanov (cărnurile cannonice, 2001; Poeme utilitare, 2003; schelet, 2005; sushi, 2007); Elena Vlădăreanu (fisuri, 2003; Europa: zece cântece funerare, 2005; Spațiu privat, 2009; Non Stress Test, 2016; Bani. Muncă. Timp liber, 2017); Teodor Dună (trenul de treieșunu februarie, 2002; catafazii, 2005; De-a viul, 2010; Obiecte umane, 2015; kirilă, 2017); Cosmin Perța (Zorovavel, 2002; Santinela de lut, 2005; Fără titlu, 2011; Cântec de leagăn pentru generația mea, 2018); Dan Sociu (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, 2002; fratele păduche, 2004; cântece eXcesive, 2005; Poezii naive și sentimentale, 2012; Vino cu mine știu exact unde mergem, 2013 și antologia cu același titlu din 2015); Ruxandra Novac (ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, 2003); Ștefan Manasia (Amazon și alte poeme, 2003; Cartea micilor invazii, 2008; Motocicleta de lemn, 2011; Bonobo sau cucerirea spațiului, 2013; Cerul senin, 2015; Gustul cireșelor, 2017); Dan Coman (anul cârtiței galbene, 2003; ghinga, 2005; Dicționarul Mara, 2009; erg, antologie, 2012; Insectarul Coman, 2017); Domnica Drumea (Crize, 2003; Not for sale, 2009; Vocea, 2014); Marin Mălaicu-Hondrari (Zborul femeii pe deasupra bărbatului, 2004; La două zile distanță, 2011); Alexandru Vakulovski (ecstasy, 2005; Dați foc la cărți, 2012; Priveliști, 2017); Andra Rotaru (Într-un pat sub cearșaful alb, 2005; Ținuturile sudului, 2010; Lemur, 2012; Tribar, 2018); T.S. Khasis (Arta scalpării, 2005; aparenta naturalețe a vieții, 2015); V. Leac (Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, 2005; Dicționar de vise, 2006; Toți sunt îngrijorați, 2010; Unchiul este încântat, 2013; Monoideal, 2018); Radu Vancu (Biografia litteraria, 2006; Monstrul fericit, 2009; Sebastian în vis, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, 2010; Frânghia înflorită, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, 2015; antologia cu același titlu din 2016); Rita Chirian (Sevraj, 2006; poker face, 2010; Asperger, 2012; Casa fleacurilor, 2016); Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test, 2006; Nordul e o stare de spirit, 2014); Florin Partene (Reverența, 2007; liber de causis, 2013); Svetlana Cârstean (Floarea de menghină, 2008; Gravitație, 2015; Trado, 2016); Vlad Moldovan (Blank, 2008; Dispars, 2012; Glitch, 2017; Band I, antologie, 2018); Ana Dragu (Păpușa de ceară, 2008; Păzitoarea, 2012; Borderline, 2017); Diana Geacăr (Frumusețea bărbatului căsătorit, 2009; Dar noi suntem oameni obișnuiți, 2017); Moni Stănilă (postoi parovoz, 2009; Sagarmatha, 2012; Colonia fabricii, 2015; O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, 2017) și alți câțiva care sunt departe de a-și fi atins potențialul maxim și care e posibil să ofere surprize extraordinare în anii următori... Și i-am trecut aici doar pe cei debutați până în 2010, de atunci au mai apărut zece-cincisprezece pe care merită să-i citești și să le urmărești evoluția, de la Andrei Dósa și Teodora Coman la Nițescu, Văsieș, Cristina Stancu sau Ioana Vintilă.
          De câți poeți e nevoie, domnilor, pentru sfârșitul minciunii în care trăiți, cum că ați fi ultimii supraviețuitori și că literatura își va da și ea duhul în clipa în care Nursultan Manolescu va expia?

luni, 7 ianuarie 2019

3 poeme de Gheorghi Gospodinov


Pe 7 ianuarie împlinește 51 de ani cel mai tradus și probabil cel mai cunoscut scriitor bulgar de după căderea Cortinei de Fier, Gheorghi Gospodinov. Poet care a adus o schimbare majoră, începând cu Lapidarium (1992), în poezia bulgărească, prozator cu două romane traduse în toată lumea (primul, Un roman natural, publicat în 1999, a apărut și-n românește în 2011 la Editura Cartier), lui Gospodinov îi va ieși curând la Casa de Editură Max Blecher o antologie intitulată Înainte să inventez căderea, tradusă de Lora Nenkovska și de mine, acesta fiind al doilea proiect al nostru, după Bdin, urmat de Poeme americane (Casa de Editură Max Blecher, 2016) de Ivan Hristov.

Gheorghi Gospodinov
credit foto: Dafinka Stoilova

Azi, mâine, zilele astea

vei sta într-o cameră răcoroasă
va fi o după-amiază târzie
de octombrie
vei pune filmele
pe care ai visat să le faci
făcute însă de altcineva

vei citi cuvânt cu cuvânt
cartea pe care ai fi scris-o tu
dar e deja scrisă

te vei împrieteni                            
cu bărbații tuturor femeilor
la care ai visat

se va întâmpla într-o zi
în răcoarea unei după-amiezi de octombrie 
târziu
în timp ce faci ordine în
colecția de vederi
pe care nu le-ai primit


Capilare fragile

Am sângerat la Londra, Iambol și Paris,
Am sângerat în Istanbul
parcă sunt tăiat,
sprijinit de un zid
într-o după-amiază,
am sângerat stupid în Manhattan
de la Third Avenue până la Central Park,
apăsându-mi nările cu degetele,
înghețam, privind în sus,
am sângerat în timpul lecturii publice,
și în trenul de Coimbra (era o căldura infernală),
am vărsat sânge și în Normandia
fără un strop de eroism,
la Berlin pe malul râului Spree  
lângă teatrul lui Brecht
exact cum zice Stanislavski...
Am sângerat blând în fiecare săptămână
la cișmeaua școlii,
roșu pe porțelan...
De la atâta sânge vărsat
ar trebui să fiu mort
ar trebui să fiu un erou,
iar eu – înainte să fiu lovit,
iar eu – atât de palid, cu vată în nas,
posacă tragedie –               
capilare fragile.


Clime

Iarna se poartă sever, se lasă gerul.
Vara aduce înapoi, amintește, adună.
Vara dezgheață trecutul
precum un pui scos din congelator.
Iată mirosul ușor, înșelător de asemănător,
dar niciodată la fel,
dureri de stomac, din cauza trecutului îți vine să vomiți.


traducere în limba română de
Claudiu Komartin și Lora Nenkovska

sâmbătă, 5 ianuarie 2019

toți tragem să apucăm


hidrocarburi saturate steroizi pesticide
fluxuri necontenite de bani și de nepăsare
tot ce trăim desfide cei câțiva ani în care
părea că e pace când pe dedesubt se insinuau
otrăvuri arta liftei bubonice și vorace
din sămânța de om se extrage acum ceva
mai împuțit decât marea cea mare și toxică de
o generație și-un pic
mai ții minte?  peștișorul
auriu se sufocase în punga transparentă
aruncată direct pe trotuar răzbunarea lui fi-va
kilul de plastic scos din mațele tale după
ospățul cu stridii și calamari suntem
piane obosite prinse în plasă de zale
ghiftuiți în fericirea noastră depravată vâslim
la costum și cravată către insula unde
prosperă oameni radioactivi doxa
înlocuită cu noxa conștiințe cuprinse
de-amoc cineva invocă jucăria ultimilor nativi
și crinii iau foc

*

nu ai simțit atingerea
lipitorii pragmatice care s-a strecurat când
nu erai atent în acest story ce face
uitate orice istorii cu broaște și moaște
ascunse în ochiul putrezit și în
burțile flasce până când
se va naște iar din scleroză și fărădelege
mutantul sfios pe care întâi o să-l
sacrifice și-apoi o să-l ungă
rege peste cerul lor sulfuros sudat în
lacrima anorganică din care nu-ți poți
construi un baraj pentru panică hai râzi
dacă te ține sau ia-te bine cu mine
eu vin din oameni mândri și
dârzi ce nu se lasă expuși în vitrine și scriu
cu mâna lor pe solzul lucios în bazalt
sau în os
viva la muerte! chaos reigns!
anarchy in petrila! chestii
de-astea în fine

*

frige și doare și sticlele-s
oleacă cam goale în timpul ăsta morgan
freeman doarme
n-are habar că la porțile orientului oamenii își
dau palme și-n somn iar
idiotul țării e numit eminență
și domn
psihoză sub formă de integrare cu idealuri agrare
cumetri cu metri de perne sub cururi
și parfumuri de tuberoză iată
mărite-mpărat am inventat
țânțari și tăuni digitali
sub ochii noștri beliți corporația produce puzderie
de căpcăuni breivici ramificați în
fractali
și se pregătește asasinarea unui alt arhiduce
așa că să vină roboții să ne ștampileze
cu sigiliul calamității gușa noastră
saturată de metale grele se mai va ridica o dată
spre cer va scuipa într-o doară spre stele

*

în acest cerc al fragilității sociale soarele
își vădește menirea de mătușă
neconsolată
prelins pe scoarța copacilor ne arată cum
fericirea se ia cu forța se-nhață brutal
dar eu încă aștept în perimetrul
natal pândind din tufișurile
de izmă creață să-nceapă să miște
pâinea care mi-a mâncat jumătate de față
folosesc cataplasme ceaiuri medicinale unguente
remedii homeopate sugerate în basme sunt
uzurpatorul melancoliei și al
propriilor sentimente datate meșteresc la
un instrument care va înlocui tristețea
cugetătoare și trăiesc intens
și urgent dramele comunicate prin
capilare oraculare
de oameni care-și trăiesc fioros biografia
și știu bine că-n teritoriile-astea toți
tragem să apucăm ziua următoare
fără fanfare și fanfaronade și turnuri de fildeș
fiindcă e care pe care

vineri, 4 ianuarie 2019

Nora Iuga la 88 de ani


Vreau să spun doar că țin mult la această doamnă, o scriitoare care a contat mult pentru mine când îmi făceam ucenicia (a fost, de altfel, unul dintre primii poeți în carne și oase pe care i-am cunoscut, și poate cea care s-a arătat cea mai deschisă și mai generoasă cu mine la optsprezece ani). Primul cenaclu în care am ajuns, la sfârșitul anului 2001, îndemnat de profesorul meu Octavian Soviany, era cel condus de ea – dar condus e mult spus, poate mai curând tutelat de Nora Iuga, care era mai curând o gazdă generoasă și extraordinar de motivantă prin tinerețea și verva sa molipsitoare (avea șaptezeci de ani, dar nu i-aș fi dat o zi peste cincizeci, așa cum azi cred că ar putea scrie liniștită, rămânând cât se poate de credibilă, cartea ei de proză la care țin cel mai mult, Sexagenara și tânărul). Prima mea ieșire din România, la douăzeci și doi de ani, i se datorează: în 2005 am făcut împreună cu Adela Greceanu, Elena Vlădăreanu, Teodor Dună și Constantin Virgil Bănescu o călătorie cu trenul care mi s-a părut până la capătul lumii, pentru o lectură pe care Nora o pusese la cale pentru noi, la ICR Viena. Și, cu toate că relația noastră a înregistrat, în anii scurși de la acea primă întâlnire de la Colegiul Național Mihai Eminescu, suișuri și coborâșuri, sunt legat nu doar de acele lucruri determinante pe care mi le-a spus când eram încă atât de necopt și absorbeam cu aviditate orice informație despre scris și despre lumea literară (amintirile sale, pe care le împărtășește fără fanfaronade, și îndemnurile pe care le conțin subreptice, sunt o mină de aur pentru orice tânăr), ci și de câteva cărți ale sale care au avut pentru mine o influență modelatoare. Ani mai târziu, una dintre marile mele bucurii ca editor a fost să-i republic la Casa de Editură Max Blecher Piața cerului (Jurnal de bucătărie) în versiunea neciuntită de Cenzură, așa cum rămăsese într-unul dintre primele exemplare ieșite atunci, în 1986, un exemplar rămas la mine după moartea Marianei Marin, ce mi-l împrumutase la începutul lui 2003 și pe care nu am mai apucat să i-l întorc... La mulți ani, Nora! Să te țină forța care îți dă această putere rară la fel de exuberantă și de devotată literaturii pe cât ai fost în toți anii de până acum.

fotografie de Alexandru Calcatinge