duminică, 15 septembrie 2019

Prezidențiale 2019 – cum văd eu lucrurile


          Iohannis va intra fără emoții în turul doi, cu un procent ceva mai mare decât în primul tur din 2014, singura chestie care ne va ține cât de cât atenți la alegerile din 10 noiembrie fiind care dintre Dăncilă, Barna și Diaconu va ieși pe locul doi. Probabil că va fi între aceștia trei o cursă destul de strânsă, toți având argumente să obțină undeva în jur de 15-20%. Candidatul UDMR va lua tradiționalul 4-5% venit de la minoritatea maghiară, iar Paleologu se poate da de trei ori peste cap că tot nu va lua mai mult de 5-6%, adică procentul PMP sau al nostalgicilor după Băsescu. Pentru ce mai rămâne se vor bate ca chiorii vreo cincisprezece hăbăuci, să le fie de bine, toți la un loc nu vor primi mai mult de 5% din voturi.
          Un tur doi Iohannis vs Dăncilă ar fi o umilință îngrozitoare pentru PSD, actualul președinte câștigând aproape la fel de detașat pe cât o făcea la alegerile pentru primăria Sibiului.
          Un tur doi Iohannis vs Barna ar putea fi interesant, căci ar stabili și mai clar granițele și diferențele de viziune și opțiuni ideologice care există între PNL și USR-PLUS (partide care vor fi obligate, cel mai probabil, să alcătuiască următoarea majoritate parlamentară și să dea la anul un prim-ministru). Mulți nehotărâți, categorie în care mă înscriu, poate se vor dumiri care dintre ei e mai ușor de acceptat, nici unul nefiind întocmai ceea ce aștept de la politicieni de vârf și oameni de stat, dar admit că sunt opțiuni mai palatabile decât Iliescu, Năstase, Băsescu sau Ponta.
          Un tur doi Iohannis vs Diaconu va fi poate cel mai complicat pentru actualul președinte, fiindcă Diaconu vorbește bine și e „uman” față de tehnic-sincopatul Iohannis. Diaconu, mai ales dacă nu-i știi sau nu te interesează prea tare baletările destul de respingătoare din ultimii ani, e mai elocvent și are o priză la românii de rând (care îl mai și știu din toate filmele prin care le-a „intrat în casă” de atâtea ori în ultimele decenii) pe care fostul primar al Sibiului nu o are. Ar fi un vot mai emoțional decât în celelalte două cazuri, iar Iohannis este, când vine vorba de emoție, dezavantajat.
          Încă nu știu cu cine voi vota în turul întâi, dar pot spune că va fi un sibian. Aștept o confruntare, o dezbatere cât de cât, să-i văd nițel cum transpiră. După aceea mai vedem.

vineri, 13 septembrie 2019

Institutul Blecher, ediția 206



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 15 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Florin Iaru, Horia Șerban și Toni Chira. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul recent al lui Florin Iaru, Jos realitatea! (Paralela 45, 2019).


Florin Iaru (n. 1954) este unul dintre cei mai titrați poeți optzeciști. A fost membru al Cenaclului de luni, publicând în 1982 legendarul volum colectiv Aer cu diamante (al cărui titlu este dat de un poem al său), alături de Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu și Ion Stratan. A publicat volumele de poezie Cântece de trecut strada (1981), La cea mai înaltă ficțiune (1984), Înnebunesc și-mi pare rău (1990), Poeme alese (1975-1990) (antologie, 2002) și îndelung așteptatul Jos, realitatea! (2019), precum și trei cărți de proză scurtă: Fraier de București (2011), Povestiri cu final schimbat (2013), Sânii verzi (2017).

Horia Șerban (n. 1995) a absolvit Dreptul la București, iar acum urmează cursuri de masterat la aceeași facultate. A publicat în „Poesis internațional”, „Vatra”, Subcapitol.ro și citește pentru a cincea oară la Institutul Blecher, prima sa lectură fiind la ediția 98 din 30 noiembrie 2014. În 2016, a inițiat, împreună cu Robert Dahlquist, proiectul de poezie, muzică și video mapping „Twinbeat”.

Toni Chira (n. 2003) învață la Liceul Teoretic „Alexandru Papiu Ilarian” din Dej, unde a pornit în ianuarie, împreună cu poetul Radu Zăgrean, cenaclul „Clepsidra”.


Moderator: Claudiu Komartin

miercuri, 11 septembrie 2019

Constantin Abăluță, „Orgi și altare demontate (Poeme alese 1968-2018)”


        O sută șaizeci și ceva de poeme alese din mai bine de două mii, poate chiar vreo două mii două sute, adică din patruzeci de volume de versuri și antologii publicate de Constantin Abăluță de la Piatra (1968) până la Mai sincer ca Himalaya (2018) și Poem pentru cei ce nu-s de față (2018). Un important poet și traducător contemporan, care e astfel sărbătorit, la optzeci de ani, așa cum o merită scrisul său, mai cu seamă după nedreptatea mizerabilă ce i-a fost făcută în ianuarie la Botoșani, când, deși cinci din șapte membri ai juriului Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” l-au votat, premiul i-a fost refuzat pentru că nu a putut ajunge, pe o vreme geroasă și având sănătatea șubredă, la decernarea de la Botoșani.
        În aceeași colecție au mai apărut trei cărți pe care apare și numele meu: Andrei Bodiu, Oameni obosiți (2016), Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (2017, 2018) și Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (2018).



marți, 10 septembrie 2019

secvențe


cum se scurge
lumina leșioasă pe
zidul
din spatele cazarmei
cum se scurg ochii
soldaților
după fetele vioaie
ce se-ntorc
târând prin praf
geamantane
și sacoșe de rafie
către poarta
internatului

am văzut un câine
mâncând chiștoace
un graur
șchiop
cu ciocul de culoarea
mierii
o pisică ce îl pândea
pe treptele unei
cafenele cu faimă
un miel adormit
în brațele micuțului
cerșetor
trecând din
vagon în vagon
șireturile lui rupte
soioase
ca inima unui
popor veteran în
lamentații și ciudă
bărbați încă-n putere
urlând alcoolizați
agitându-se pentru o
cauză
deplorabilă

se împlinea un an
de la moartea
tatei
n-am priceput
nimic din
toate astea
și nici de acum încolo
nu-mi fac
iluzii că o să

luni, 9 septembrie 2019

Mariela Griffor


Mariela Griffor (n. 29 septembrie 1961, Concepción) este o poetă și traducătoare bilingvă, stabilită de mai bine de două decenii în Statele Unite, unde este consul onorific al statului Chile la Detroit. Forțată pe vremea regimului Pinochet să se exileze din țara sa natală, a trăit în Suedia din 1985, înainte de a emigra în SUA treisprezece ani mai târziu. Traducătoare a lui Pablo Neruda și Raúl Zurita în limba engleză, a publicat cinci volume de poezie, în engleză și în spaniolă, iar ediții ale cărților sale au apărut în suedeză, franceză, italiană și chineză.


Mariela Griffor


Psihiatru

Dacă îmi amintesc bine, nu am putut să plâng
până ce pruncul nu s-a născut. Voiau să-l împuște.
Am înțeles de ce Manuel Fernandez dorea
să mai stau la spital după naștere.
Nu i-am spus nimic despre bandă.
Nu puteam avea încredere-n el. A trebuit să fiu puternică
pentru copilul meu. Trebuia să merg în altă încăpere
ca să mă mulg și să le las laptele. Suferi de depresie
postpartum mi-a spus înainte să îl împușc, ca pe atâtea alte
voci din capul meu.


Ochii copilului

Copiii aud și văd lucruri pe care
cei mari nu le pot vedea sau auzi, spun oamenii,
iar copilul acesta, intrând deodată în cameră
pentru a o lua-n brațe și săruta
pe bunica lui, Wilma,
nu mă văzuse încă.
Îmi e teamă ca ochii lui să n-atingă
ca o pasăre colibri corneea ochilor mei.
Nu vreau să vadă băltoaca de
veche durere și dragoste ruginită
ce crește în mine,
pânza de păianjen a dezamăgirii mele,
o inimă învinețită care
n-a trecut niciodată peste pierderea lui.
Îmi e teamă de copilul acesta
ce-aleargă pe-aici cu cei doi ani ai lui
plini de franchețe, mi-e teamă să nu mă trădez.
Sunt sigură că ar începe să strige
dacă mi-aș lăsa pupilele să i le atingă pe ale lui,
și toată încăperea m-ar privi
știind că ceea ce vede el e adevărat.
Sunt temătoare și bătrână,
și zi de zi fac zob
amintirea inocenței.
Știu prea multe.
Mintea mea este inutilă.


Moartea în Argentina

L-au găsit pe Mauricio la morgă
cu o etichetă inscripționată neidentificat
prinsă de unul dintre degetele de la piciorul stâng.

Lucky Strike-urile pe care le-am fumat împreună
l-au dat gata în cele din urmă.
E ironic: geniul gigantic nu l-a omorât cu vreun tanc
sau cu modernele M-16, ci cu toxinele unei adicții.

Am împărțit fumul
în numeroase ocazii. De mai multe ori mi-a spus
că ar vrea să împartă cu mine mai mult decât atât și chiar
o dată a vrut să știe dacă fumez în pat după ce
fac dragoste. Am tușit luată pe nepregătite
însă i-am dat un răspuns: Uneori da,
i-am zis, alteori beau apă de la robinet.
Am fost mai banală decât fantezia pe care o avea cu mine.

Poate că doar poeții se pot înțelege unul pe celălalt,
chiar și poeții de doi bani au altă limbă. E ca și cum
cuvintele ar fi inventate numai pentru aceia care le iubesc.
Am fost odată la film amândoi: am văzut Jules et Jim al lui François Truffaut.


traducere de Claudiu Komartin

sâmbătă, 7 septembrie 2019

Miroslav Holub, „Cum arată inima”


Miroslav Holub (1923-1998) este unul dintre cei mai mari poeți cehi postbelici. Om de știință (a studiat Medicina la Praga și a lucrat ca imunolog, luându-și doctoratul în 1958), s-a bucurat, începând cu anii '60, de o faimă mondială (un volum de poeme alese i-a apărut încă din 1967 în engleză, publicat de Penguin), Ted Hughes spunând în 1988 despre el că este „unul dintre cei câțiva poeți cu adevărat importanți care scriu astăzi”. Holub este cel mai tradus poet ceh, opera sa fiind publicată în șaisprezece limbi, inclusiv islandeză și turcă.

Miroslav Holub


Cum arată inima


Oficial inima
este alungită, musculoasă
și plină de dor.

Însă oricine a pictat inima știe
că este și colțuroasă

ca o stea și uneori
udă leoarcă
precum un câine rătăcit în noapte
și uneori puternică
întocmai tobei unui arhanghel.

Și câteodată este de forma unui cub
ca visul unui geometru
și câteodată de-o voioasă rotunjime
precum o minge într-o plasă.

Și-i ca o linie subțire uneori
și uneori ca o explozie.

Și e în inimă
numai un râu,
și-un stăvilar
și e cel mult un peștișor
în nici un caz de aur.

Mai degrabă o plătică
cenușie
și geloasă.

La prima vedere
nici n-o vei băga de seamă.

Acela care a pictat inima știe
că mai întâi a trebuit
să lase deoparte ochelarii,
oglinda,
să își arunce creionul cu vârf fin
și hârtia indigo

și să umble, să umble mult
afară, departe
de casă.


traducere de Claudiu Komartin

miercuri, 4 septembrie 2019

Ernesto Cardenal, poet al luptei și al libertății


Ernesto Cardenal


Puțin cunoscut la noi, tradus acum pentru prima dată în românește, Ernesto Cardenal (n. 20 ianuarie 1925) este, o voi spune fără întârziere sau ocolișuri fastidioase, unul dintre cei mai puternici și mai admirați poeți latino-americani din a doua parte a secolului XX, personalitatea sa complexă (și poate contestabilă într-o lectură limitat-ideologică) neputând fi desprinsă de istoria zdruncinată a Americii Centrale și de Sud, care a urmat, în pofida lejerelor comparații și paralele făcute câteodată cu partea noastră de lume (această Europă de Est trecută și ea prin mari tulburări, tragedii și brutale tranziții socio-politice), un parcurs – deși poate mai corect ar fi să spunem: un mănunchi de parcursuri – deopotrivă încâlcit și captivant.
            Îmi venea greu până de curând să înțeleg – iar lectura antologiei de față mi-a clarificat inclusiv această nedumerire – de ce Cardenal, poet militant, declarat comunist (și având de suferit de pe urma convingerilor sale – cum ar fi distrugerea, în 1977, de către regimul Somoza, a comunității pe care o crease în Solentiname), nu a fost tradus în românește până în 1989. O explicație se găsește în nimbul metafizic al versurilor nicaraguanului, care au în partea cea mai însemnată a operei sale (lucrul se vede cu maximă claritate în Psalmi sau în întinsul poem vizionar Apocalipsa, până la ultima sa mare carte, Cânt cosmic, din 1989) ardoarea și forța ce pot face din poezie o experiență îngemănată cu misticul. Pe lângă aceasta, Cardenal a rămas un om al Bisericii, în pofida tuturor controverselor și a atitudinilor sale tipice deseori unui guerrillero mai curând decât unui sacerdot (în 1984, Papa Ioan Paul al II-lea i-a interzis să mai administreze sfânta împărtășanie fiindcă a îmbrățișat „teologia eliberării”, ai cărei exponenţi au fost condamnaţi şi cenzuraţi de Roma, interdicția fiindu-i ridicată de-abia în 2019 de Papa Francisc). Această apropiere de o mișcare spirituală ce câștigă de câteva decenii tot mai mult teren în America Latină (e de ajuns să menționăm doar câteva figuri seminale, cu influență decisivă începând din anii ’70-’80, de la peruanul Gustavo Gutiérrez și brazilianul Leonardo Boff până la uruguayanul Juan Luis Segundo și argentinianul José Míguez Bonino) a echivalat, după chiar spusele lui Cardenal, cu o „a doua convertire” – creștinismul primitiv pe care îl ilustrează ca teolog decis angajat politic și doctrinar vizează câștigarea libertății prin intermediul unei Revoluții în care retorica biblică se împletește cu cea a acțiunii marxiste. Mai rar asemenea amalgam între un preot catolic cu alură profetică și un ideolog combatant, ale cărui idei să-și găsească expresia integrală în poezie.
Făcând această observație, trebuie să adaug imediat că intuiesc și rezervele pe care un cititor din România post-comunistă le-ar putea avea față de poezia intensă, dramatică și neconcesivă a unuia dintre scriitorii care au definit lupta anti-imperialistă și revoluționară (nu numaidecât în sens strict marxist) din țările Americii Latine: noi, românii, am avut parte vreme de patru decenii de celălalt chip – de extrema opusă din punct de vedere ideologic – al totalitarismului, având însă aceleași trăsături definitorii: crima, sfruntarea, opresiunea. Ceea ce Cardenal dorește poporului său (așadar țelul pentru care luptă) este eliberarea din chingile servituții, însă în cele din urmă ceea ce îi reușește în poezie este mai mult decât atât: afirmând valorile universale ale umanismului, convertește acest discurs de răfuială și acțiune directă în spiritul revoltei și al rezistenței într-unul cu dimensiune ontologică.
După absolvirea liceului la Managua, Cardenal a studiat din 1942 până în 1946 literatura în Ciudad de México, continuându-și studiile la New York (1947-1949), după care a călătorit vreme de un an în Europa. Întors în Nicaragua în 1950, participă la Revoluția din Aprilie 1954 contra dictatorului Anastasio Somoza. Lovitura de stat eșuează, iar printre victime se numără nu puțini dintre prietenii și tovarășii lui Cardenal, care decide în 1957 (anul în care debutează cu volumul de poezie Ora 0) să meargă la Mănăstirea „Our Lady of Gethsemani” din Kentucky, unde îl are ca maestru spiritual pe scriitorul și misticul american Thomas Merton, a cărui învățătură va avea o influență durabilă asupra sa. Legătura dintre cei doi se păstrează intactă și după plecarea lui Cardenal la Cuernavaca, unde studiază teologia, iar moartea accidentală a lui Merton în 1968 la Bangkok îi prilejuiește fostului novice scrierea poemului Stihuri la moartea lui Merton, al cărui titlu parafrazează celebrul omagiu din secolul al XV-lea al lui Jorge Manrique, Stihuri la moartea tatălui său. De altfel, Cardenal avea să declare: „Moartea lui este marea durere pe care am suferit-o în viața mea religioasă (și cred că în întreaga mea viață). Mi-a fost ca un tată, din punct de vedere spiritual.” Între timp, Cardenal se făcuse cunoscut prin volumele sale de poezie – Gethsemani Ky (1960), Epigrame (1961), Psalmi (1964), Rugăciune pentru Marilyn Monroe și alte poeme (1965), Mayapán (1968), urmate de Omagiu amerindienilor (1969) – ca unul dintre cei mai captivanți și mai impetuoși poeți ai generației sale. Este hirotonit în 1965, în orașul natal, Granada, prima colonie europeană fondată pe continentul american, la 1524.
Deja începutul anilor ’70 aduce consacrarea mondială a lui Ernesto Cardenal, tradus cu entuziasm în limba engleză – The Psalms of Struggle and Liberation (1971), Homage to the American Indians (1973) și Apocalypse and Other Poems (1974) apar la edituri importante și vizibile din Statele Unite, cu toate că poetul nicaraguan este un aprig și înverșunat adversar al „imperialismului” acestei țări, în care se întoarce în 1973, experiență care va provoca scrierea poemului-documentar Călătorie la New York. Până astăzi, lui Cardenal i-au apărut paisprezece volume și antologii în țara „Unchiului Sam” – nici unul dintre marii poeți ai Americii Latine din ultimele șase decenii, fie că vorbim despre Nicanor Parra, Roque Dalton, Alejandra Pizarnik sau Raúl Zurita, nu a avut parte de o asemenea celebritate în țara diabolizată de preotul și poetul nicaraguan. Pe de o parte, America anglo-saxonă a admirat suflul whitmanian și perspectiva indignată și combativă a lui Cardenal, pe de altă parte, ținând partea celor „umiliți și obidiți” dintr-o țară desfigurată de colonialism și injustiție socială, poetul nicaraguan a suferit de tipica oribire voluntară a celor cu o misiune ce depășește aparent viziunea istorică imediată – cine dintre cei care au trăit în lumea egalitară și dezrobită (a se citi: comunistă) visată de Cardenal și-ar putea imagina un poet publicat masiv în inima națiunii imperiale pe care o abhoră? Desigur, binecunoscutele amestecuri ale Statelor Unite în politica țărilor latino-americane (vreme de cincizeci de ani, regimul Somoza și apoi mișcările de dreapta, în bună măsură teroriste, cunoscute sub numele „Contras”, au fost susținute de toate administrațiile de la Washington, începând cu Roosevelt și sfârșind cu Reagan) i-au oferit lui Ernesto Cardenal toate argumentele pentru poziționarea sa contestatară și anti-colonială.
Partizanul unei „revoluții lipsite de răzbunare”, Cardenal colaborează cu Frontul Sandinist de Eliberare Națională în lupta împotriva regimului dinastic Somoza (lui Anastasio Somoza i-au urmat la conducerea națiunii central-americane fiii săi, Luis Somoza Debayle, între 1956 și 1963, și Anastasio Somoza Debayle, în două mandate, 1967-1972 și 1974-1979). Revoluția din 1979 îi aduce la putere pe sandiniști, iar Cardenal va ocupa funcția de ministru al Culturii vreme de opt ani, în vreme ce fratele său mai mic, Fernando, va fi din 1984 până în 1990 ministrul Educației. Ironic, în cele din urmă Ernesto Cardenal devine un indezirabil al regimului de stânga condus din 1979 până astăzi de către Daniel Ortega: își dă demisia din Frontul Sandinist și protestează în 1994 împotriva conduitei autoritare a acestuia, oferindu-și sprijinul partidului Mișcarea Renovatoare Sandinistă, desprins în 1995 din FSEN. În 2014, cu câteva luni înainte de a împlini nouăzeci de ani, Cardenal denunță construcția plănuită a unui mare canal în Nicaragua, gândit ca o alternativă la Canalul Panama, iar de atunci nu mai are liniște: un tribunal nicaraguan redeschide la începutul lui 2017 o acțiune juridică intentată lui Cardenal, căruia i se pune în vedere că trebuie să achite o sumă echivalentă cu 800.000 de dolari americani, ca daune în urma unei „controverse” legate de un teren situat pe insula Solentimane. Solentiname, din nou Solentiname, locul idilic și centrul marelui său proiect utopic și pastoral, rămâne și după mai bine de patruzeci de ani în dispută.
Nu e întâmplător, însă, dincolo de conflictele politice ivite în sânul mișcării sandiniste, că poetul nicaraguan a protestat împotriva unui proiect (gândit prima oară de către americani, la începutul secolului XX) care ar urma să provoace mari distrugeri ecosistemului nicaraguan și strămutarea a circa 100.000 de oameni. Încă din poeme celebre ca Nindirí sau Noua ecologie, Cardenal afirmă o conștiință ecologică ce nu poate fi desprinsă de critica adusă rapacității capitaliste, dar și, într-un sens mai larg, distrugerii de către om a ordinii naturale din lăcomie și lipsă de viziune macrocosmică. De altfel, și Nicanor Parra se definește în anii ’80 într-un mod asemănător, publicând în 1982 volumul Ecopoemas și devenind, din „antipoetul” revoltat al anilor ’50-’60, un apărător îndârjit al menținerii echilibrului ecologic. Iată încă un subiect esențial pe care îl descoperă și poeții și intelectualii români câteva decenii mai târziu, într-o lume în care consecințele distrugerilor săvârșite de om asupra naturii au devenit mai evidente și mai presante decât oricând.
Încheindu-și, practic, opera poetică o dată cu Cânt cosmic (1989) și Telescopul în noaptea întunecată (1993), Ernesto Cardenal se fixează ca una dintre marile conștiințe ale vremii sale, memoriile de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XXI, Vida perdida (1999), Las ínsulas extrañas (2002) sau La revolución perdida (2004) împlinind, într-o cheie aparent deziluzionată, traiectul său de vechi combatant și anti-contemplativ, a cărui vigilență și implicare fără rest în „viața lumii” ne pare azi, când e la o vârstă patriarhală, exemplară și necurmată.


(prefața la o antologie din opera poetică a lui Ernesto Cardenal, Noua ecologie și alte poeme militante, tradusă de Anastasia Gavrilovici, în curs de apariție la Editura Paralela 45)

marți, 3 septembrie 2019

Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins


De ce mi-e, Doamne, mai ușor să plâng decât să râd?
Purtarea mea n-a fost nici prea curată, nici chiar rea,
Temeiurile ei doar Tu le știi – sau poate nu? Dar când,
Din toate dățile în care Ți-am vorbit, neștiutor și dezolat, așa,

Tu mi-ai răspuns? Ori aștept eu ce-i peste poate, ori
Pentru o-ncuviințare din partea Ta, urechile-mi de carne
Nu sunt de ajuns. Și-așa se face că,-ncercând în zori
Să Te aud cu inima mea slabă, pricep că Tu amarnic ne

Încerci, încurajându-ne și îndoiala, și cântul volatil
Precum acele triluri care mă țin treaz și-ncerc să le invit
În preajma gândurilor mele ca într-un dărăpănat azil
Condus în felul său umil și sincer de-un cărunt presbit.

Hai, râzi că-Ți scriu astfel, cum o vor fi făcut-o sigur mulți:
Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins de-o droaie de poeți
Peste o pajiște de necuprins, în care nu preștiutori și culți
Ne vrei, ci să rămâi ascuns și fără știrea noastră să ne ierți.

vineri, 30 august 2019

3 poeme de Petăr Ciuhov


Petăr Ciuhov (n. 23 iunie 1961, Sofia) este un poet și muzician bulgar, autor a șase volume de poezie și membru, împreună cu Ivan Hristov, al trupei Gologan. Poezia sa a fost tradusă în engleză, apărând în antologia The Season of Delicate Hunger (2014).

Petăr Ciuhov
foto: Ana Lazarova


Jesus Christ Superstar

Și eu am fost
la Hollywood

ploua
California era ca mama
însorită cu toți mai puțin cu mine

cu un nor numai al meu deasupra capului
am umblat printre mașini și hoteluri
apoi peste dealuri către marginea-ndepărtată a orașului
unde îngerii se adună să-și ia rămas-bun

am hoinărit prin deșert
am mers cu picioarele goale pe valurile mirajelor

m-am întors
am văzut numeroși oameni
venind după mine pe drum

spre Las Vegas



Ușor

E ușor să fii magician
dar cât de greu să fii iepure
trebuie să te bazezi pe dexteritatea altuia
pentru a vedea lumina zilei
să auzi aplauzele
care sunt pentru altcineva
și apoi să dispari la loc
în pălăria
neagră
fără fund



Catharsis

Părăsind camera de hotel
i-am uitat pulovărul,
iar ea – pe al meu.

Cred că m-am întors cu viteza luminii,
însă am găsit camera virgină.
Paturile sterile,
scrumierele curate
ca sufletul unui
nou-născut.

La garderobă desigur că nu am găsit nimic
cu excepția amurgului unui confesional –
am intrat, mi-am făcut cruce
și am început
să vorbesc.


traducere în limba română
de Claudiu Komartin

duminică, 25 august 2019

Pe pragul meu

pentru Anastasia

Fii fericit, nu ai nimic de ascuns.
Asta-mi tot spun, refugiindu-mă în vorbele-uzate ale
                                                                                     celor vechi.
Nu aș putea pretinde că-i tocmai ușor,
dar ce e ușor, până la urmă?

Îmi acopăr cu o mână foile și planșele, iar cu cealaltă
încerc să-mi ascund privirea pentru a cerceta
ce se ascunde și înflorește
în prăbușire, în toate abandonurile și pierderile subite
pe care această rasă n-a apucat încă să le claseze,
să le facă planuri cadastrale și hărți amănunțite,
ci trăiește năucă, încă-n extaz,
totul pe pielea ei.

Răzbesc cu greu printre strigătele eroice ale epocii,
te rog să mă ierți că glasul meu rostește un koan
inaudibil printre claxoanele, girofarurile și sirenele
                                                                                     ambulanțelor
care ne salvează clipă de clipă.

Nu îți vorbesc pre limba veacului, pentru că
limba veacului e peltică
și rea la gust.
O să trebuiască să o spun altfel, să sap șanțuri de apărare,
să ridic turnuri
în jurul a ceea ce am crezut că poate scânci
cu glasul fiului meu?

Voi fi aici. Voi învăța ce e de învățat.
Voi greși.
Voi încerca din nou.
O să fur de la alții.
Nici nu ți-ai imaginat ce lipitoare pot fi.

Mi se întâmplă uneori să-mi încredințez muzicuța,
toba și pietricelele norocoase
unor crânguri pe care numai eu le cunosc
pentru a-mi confirma încrederea în amurgurile orgolioase
din ținutul acesta
și în puterea graurilor de a păstra un secret.

Voi fi aici. Voi învăța ce e de învățat.
Voi greși.
Voi încerca din nou.
Stai doar să vezi.

sâmbătă, 24 august 2019

Pasolini, „Unul dintre multele epiloguri”




Hei, Ninetto, îți amintești acel vis
despre care am vorbit de atâtea ori?...
Mă aflam în mașină și mergeam singur, cu scaunul
de lângă mine gol, iar tu alergai în urma mea;
lângă portiera pe jumătate deschisă,
alergai nerăbdător și obstinat, strigându-mi
cu lacrimi în glasul tău copilăros:
„Paolo, mă iei cu tine? Îmi plătești drumul?”
Era drumul vieții: și numai în vis
ai îndrăznit să mi te dezvălui și să îmi ceri ceva.
Tu știi foarte bine că acel vis e parte a realității;
și nu Ninetto din vis a rostit aceste cuvinte.
Mereu când vorbim despre asta te-mbujorezi.
Ieri seară, la Arrezzo, în liniștea nopții,
când paznicul a lăsat poarta în urma ta, închizând-o
cu lanțul, iar tu erai pe punctul de a dispărea,
cu surâsu-ți fulgerător și jucăuș mi-ai zis: Mulțumesc!
Mulțumesc, Ninè? A fost prima oară când mi-ai spus asta.
Iar apoi ți-ai dat seama și te-ai corectat, fără să-ți schimbi expresia
(tu ești maestru în asta), glumind:
„Îți mulțumesc pentru drum”. Călătoria pentru care voiai
să plătesc era, îți repet, călătoria vieții:
în acel vis de acum trei sau patru ani am înțeles
care era contrariul iubirii mele echivoce de libertate.
Acum când îmi mulțumești pentru călătorie... O, Dumnezeule,
când tu ești la închisoare, mă urc temător 
într-un avion care mă va duce departe. De viața noastră sunt insațiabil,
fiindcă ceva unic pe lume nu va putea fi niciodată consumat.

2 septembrie 1969

traducere de Claudiu Komartin

O notiță autobiografică


          Pe 23 august ar fi fost ziua fratelui bunicului meu, de la a cărui trecere se vor împlini curând douăzeci și trei de ani. Am mai notat pe undeva, cred că în epistolarul meu mai vechi cu Radu Vancu, o rememorare de pe la 5-7 ani cu acea vilă somptuoasă din Aviatorilor (cel puțin așa o revăd azi, când probabil că ar avea totuși alte dimensiuni decât cele înregistrate de privirea copilului de atunci). Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc mai bine, a fost un om căruia tatăl meu i-a semănat în multe privințe, mai puțin ambițiile politice și implicit traiectoria de nomenclaturist și diplomat (a revenit din postul de ambasador la Damasc nu cu mult înainte de 1989, iar după tevatura de la loviluție, fostul lui coleg de facultate Iliescu l-a invitat să intre în FSN, însă l-a refuzat cu demnitate, spunând că visul lui, al unuia care crezuse în posibilitățile utopice ale comunismului, s-a destrămat – știu relativ puține despre cariera sa politică din anii '60-'70, dar răspunsul acesta este, după mine, admirabil – ar fi putut cu ușurință să fie unul dintre oamenii de bază ai FSN-ului, să prindă funcții și posturi în post-comunism, dar a preferat să-și petreacă ultimii ani de viață într-un fel de calmă decepție alături de soția sa, Etelka, ce i-a fost alături aproape o jumătate de secol). „Un om civilizat și influent” – este descrierea concisă și suficientă făcută unchiului tatei de către un domn (sau fost tovarăș, după preferință), ani mai târziu, în redacția „Ziarului de duminică”: am zâmbit, era de ajuns.
          Bunicul meu, Eugen, dansatorul mort într-un accident de vânătoare la treizeci și nouă de ani, în 1962, și mezinul său, Grigore, au fost cei doi fii ai primului Komartin născut în România, pe vremea Regelui Carol, din niște emigranți cu sânge foarte amestecat din Imperiul Austro-Ungar, ce-au coborât în Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acolo au avut trei fete și un băiat – pe Mihail, al cărui stră-strănepot, Emanuel Mircea (al treilea, după copiii fratelui meu, Andrei Claudiu și Ioana Roxana), s-a născut, iată, 120 de ani mai târziu. Privindu-l pe băiatul meu am simțit nevoia să scriu aceste câteva rânduri de autodenunț genealogic.

duminică, 18 august 2019

Paul Daian la 65 de ani


Paul Daian
N-am văzut să se fi spus sau scris ceva despre faptul că poetul Paul Daian a împlinit pe 4 august 65 de ani. Cu toate că recent n-a mai produs mai nimic menționabil (în 2001 îi apăruse la Editura Vinea antologia SOFTWIN, în care am descoperit atunci un autor „de unul singur”, cu un flux teribil, și în general subapreciat, cu toate că, între 1987 și 2000, au scris despre el la superlativ N. Manolescu, Marin Mincu, Traian T. Coșovei sau Octavian Soviany), Daian e o prezență de neocolit a poeziei scrise la noi în ultimii cincisprezece ani ai secolului trecut. L-am ascultat cu mare interes la una dintre primele ediții ale cenaclului Euridice (unde eu eram mezinul care-l călca pe nervi pe Marin Mincu), mai exact a doua, în primăvara lui 2002, când a citit împreună cu Mircea Țuglea. Textele citite atunci aveau să devină un volum cu un titlu destul de dubios: Liderul zidit în lapte (2003). Mulți îl știu pe Daian din alte faze și contexte (legate de clovneriile lui, uneori sublime, de cele mai multe ori penibile, de la târgurile de carte, unde era un personaj celebru și nelipsit, ceva între un town crier și un țăcănit blând-pitoresc și ireverențios umblând cu o trompetă și un cocoș tranchilizat și strigând în gura mare tot felul de trăsnăi). Plachetele din ultimii ani, semnate Paul Daian Said și mai curând anonime (lucru pe care poate că Daian l-a dorit și căutat), nu scad valoarea poeziei crâncene și obsesive din cărțile sale de la sfârșitul secolului XX, începând cu Poeme sororale (1987) și trecând prin Turma de porci (1993), Trei poeme (1994), Cerul și ochii lui oblici (1996), Stângăcia în salut a femeii (1999) și Mingea de păr a vieții (2000). De căutat, de citit și eventual de făcut o analiză de literatură comparată, punându-l în relație cu poezia Angelei Marinescu. Pentru mine e un poet care a contat pentru o scurtă perioadă, pe la nouăsprezece-douăzeci de ani, când eram îndrăgostit de Georg Trakl și, într-o măsură mai mică, fiindcă nu îl înțelegeam nici cât îl înțeleg astăzi (ceea ce făcea să-i sporească fascinația), de Paul Celan.

sâmbătă, 17 august 2019

Epigrame


scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată dreptate, mamă.

gloria nu ajută la nimic, cu atât mai puțin ție, zbârcitule
care nu-ți mai încapi în piele de atâtea premii și de tumori.

anchetele nu ajută la nimic, inocentelor ce n-ați bănuit
nimic până în clipa fatală despre care scriu bocind
de trei săptămâni încoace toate curvele unei națiuni eșuate.

lanternele nu ajută la nimic, întunericul e deplin.

ceea ce credeai că știi nu ajută la nimic, sforile-au fost tăiate
și acum plutești în derivă, așteptând ca totul să devină
în sfârșit limpede și definitiv.

militantismul nu ajută la nimic, ocupanți ai cafenelelor
șarmante de pe malul stâng al autodistrugerii.

să-ți îneci amarul e ridicol când amarul e acel lucru
cu care te-au hrănit fără să-ți spună că există și

o altfel de viață, că viața poate fi trăită dincolo de legile lor
vicioase, de garanțiile contrafăcute ale reușitei sociale.

piscinele nu ajută la nimic, nu-i așa, Mihail Erbașu?

„cariera de succes” nu ajută la nimic când tona aia de căcat
în care te bălăcești înseamnă doar pierdere de sine și uzură.

rapoartele și statisticile nu ajută la nimic, nu e clar?

lacrimile nu ajută la nimic, credeți-mă, știu ce spun.

pagaia ruptă a lui Pațaichin nu e decât încă o dovadă că
pagaia se poate rupe când îți e lumea mai dragă.

drogurile nu ajută la nimic, decât dacă le iei de la cine trebuie.

„obținerea universalului prin idiomatic” e o idioțenie
pentru bătrâni intelectuali libidinoși, ne-am înțeles?

spitalele nu sunt decât o ruletă rusească pe care o joci
legat la ochi ca nenorocitul de Feodor în fața unui
pluton de execuție sarcastic și mult prea precis.

încrederea în tine nu ajută la nimic, decât în filmele cu ilegaliști.

trenurile nu ajută la nimic până nu deraiază
și poți coborî să verifici cum mai arată lumea pe dinafară.

înotăm zbârciți și cu mintea vraiște-n secularul crah,
în Valahia se alege praful până și de praf.

vineri, 16 august 2019

Pier Paolo Pasolini, „Poetul cenușii” (partea a doua)

Continuarea poemului „bio-bibliografic” scris de Pasolini în 1966, a cărui primă parte poate fi citită aici.



Cum am devenit marxist?
Ei bine... mergeam printre floricele primăvăratice,
albe și azurii, din acelea ce răsar imediat după ciuboțica-cucului
 cu puțin înainte ca acacia să se umple de flori
parfumate precum carnea care se descompune în dogoarea sublimă
a celui mai frumos anotimp 
și scriam pe malurile unor iazuri
care sunt numite, în ținuturile mamei mele, printr-unul dintre acele
cuvinte intraductibile, „fonde”,
împreună cu fiii țăranilor
care se scăldau cu inocență
(pentru că erau impasibili în fața propriei vieți
în vreme ce eu îi credeam conștienți de ceea ce erau)
scriam poemele din L'Usignolo della Chiesa Cattolica:
se întâmpla în '43:
în '45 totul avea să se schimbe.
Făcându-se ceva mai mari, acești fii de țărani și-au pus
într-o zi fularul roșu la gât
și au pornit-o către reședința cantonului, cu porțile
și micile sale palate venețiene.
În felul acesta am aflat că erau zilieri,
și că aveau patroni.
M-am alăturat lor și l-am citit pe Marx.

Mare e spiritualismul tău, America!
Dar va fi și mai mare când inocența lui se va elibera de iluzii.
Îl iubesc pe Ginsberg:
trecuse atât de mult timp de când nu mai citisem poemele unui poet-frate 
– cred că de pe vremea când,
în acest ținut al furtunilor și al ciuboțicii-cucului,
am citit cântecele grecești ale lui Tommaseo, și pe Machado.
Nici un artist, în nici o țară, nu este liber
pentru că este o negare vie.
Pound merge la închisoare precum Siniavski și Daniel,
iar Dl. Lennon i-a scandalizat pe toți, chiar și pe ruși, cred.

Cât despre mine,
un nevinovat nu e crezut niciodată.
De altfel, este prea ocupat să se gândească 
la un râu cu apă limpede între mari plaje de la poalele munților,
un râu ce curge sub soarele părinților săi, 
în alte vieți,
în vieți interpretate diferit,
într-un alt sens al vieții,
care nu este nici măcar al viselor,
numai dacă viața noastră nu e decât o umbră
peste viața adevărată, pe care nu o cunoaștem.

La Roma, din 1950 și până astăzi, în august 1966,
nu am făcut decât să sufăr și să muncesc cu voracitate,
Am predat, după acel an de șomaj și de agonie,
într-o micuță școală privată, pe douăzeci și șapte de dolari pe lună.
Între timp, tatăl meu ni se alăturase
și nu aduserăm niciodată vorba de fuga noastră
– a mamei și a mea.
A fost un fapt firesc, o mișcare-n doi timpi.
Am locuit într-o casă fără acoperiș, netencuită,
o casă de sărmani, la periferia extremă, lângă o-nchisoare.
Vara, praful era de-o palmă;
iarna, locul devenea o mlaștină.
Dar era Italia, Italia nudă, colcăitoare,
cu flăcăii și femeile ei,
cu „mirosurile de iasomie și de supă sărăcăcioasă”,
cu apusurile peste câmpurile scăldate de Aniene, cu munți de gunoaie.
Și, în ce mă privește,
cu visele mele integre de poezie.
În poezie, totul putea avea o rezolvare.
Mi se părea că Italia, descrierea și destinul ei
depindeau de ceea ce scriam eu
în acele versuri impregnate de o realitate imediată
și nu mai puțin nostalgică,
pe care o câștigasem cu sudoarea frunții.
Cert, atât cât poate conta, condiția mea economică era una mizerabilă:
faptul că aveam o cultură bogată
și eram plin de dragoste
nu însemna nimic,
însemna mult mai mult că erau zile 
când nu aveam nici măcar o sută de lire să pot merge la bărbier 
să mă rad:
situația mea financiară era, în vremea aceea,
sub numeroase aspecte,
similară cu a oamenilor în jurul cărora trăiam.
Asta ne făcea cu adevărat frați, sau cel puțin semeni.
Astfel am putut, cred, să-i înțeleg cu adevărat.
Iar pentru a-nțelege romanele mele intraductibile,
citiți prefața lui Oscar Lewis la romanul său, Copiii lui Sanchez:
despre asta e vorba.
La fel, și burghezia italiană poate fi rasistă.
Nu avusese încă prilejul,
un cât de mic prilej,
dar romanele mele au asmuțit-o. 
Am trăit ceea ce trăiește un negru la Chicago: teroarea.
Dar eu uit repede,
și toate terorile au devenit un lucru, un lucru special, acel lucru.
Și astfel am pus-o deoparte și am îndurat-o în măruntaie:
până am făcut un ulcer,
de care, cu siguranță, mai devreme
sau mai târziu, voi muri.
Murdară lovitură pentru visul neîntrerupt al tinereții mele!

În jurul meu, burghezia italiană este o bandă de asasini.
Și nu sper, desigur, la o primire mai bună
din partea burgheziei americane.
În lumea capitalului, viața este un pariu
pe care îl câștigi sau îl pierzi:
aceasta e condiția umană a laicității burgheze.
Cel care se expune, sau care mărturisește,
sau nu se teme de ridicol,
sfârșește prost: asta e legea.
Dragi americani, non-pacifiști și non-spiritualiști,
adică enormă majoritate dreptcredincioasă,
Dumnezeul vostru este un idiot
ca orice cetățean mediu
care își dorește din toate puterile și din tot sufletul
să fie precum ceilalți:
din cauza acestei iubiri nebune pentru egalitate, el urăște egalitatea.
Care dintre voi a plâns 
pentru tânărul grec condamnat la moarte 
pentru obiecție de conștiință?
Faceți-vă un scurt examen de conștiință:
cine nu a vărsat nici o lacrimă este un porc.

Însă eu acum nu fac decât un poem
bio-bibliografic, să ne întoarcem la argument:

Ragazzi di vita și Una vita violenta
sunt titlurile celor două romane ale mele
care au stârnit ura rasială a italienilor.
Scrise la mijlocul anilor '50.
Cât privește titlurile volumelor mele de poezie,
scrise în același răstimp, ele sunt:
Le ceneri di Gramsci,
La religione del mio tempo,
Poesia in forma di rosa.
În acesta din urmă ceva s-a sfărâmat:
probabil că era prezența,
pe care nu o conștientizam încă în mod direct,
a noii stângi americane, și influența de la distanță a lui Ginsberg.
Mi-am renegat în mod fals angajamentul,
dar asta fiindcă știu că angajamentul este ineluctabil,
și astăzi mai mult decât oricând.
Și astăzi, vă pot spune: nu trebuie să fii doar angajat în scriitură,
ci în viață:
trebuie să reziști scandalului
și furiei, mai mult decât oricând,
naiv ca animalul dus la abator,
cu tulburarea victimelor, exact așa:
trebuie să-ți rostești mai tare decât oricând disprețul
față de burghezie, să urli împotriva vulgarității ei,
să scuipi pe irealitatea sa, pe care a ales-o ca unică realitate,
să nu cedezi prin nici o faptă și prin nici un cuvânt
în ura totală față de ea, de poliția ei,
de magistraturile, de televiziunile și de ziarele ei:
iar aici,
eu, un mic-burghez care dramatizează totul,
așa de bine crescut de mama lui în spiritul blând și sfios
al moralei țărănești,
aș vrea să fac elogiul
murdăriei, al mizeriei, al drogului și al sinuciderii.
Eu, poet marxist privilegiat
care posedă instrumentele și armele ideologice pentru a combate,
și îndeajuns moralism pentru a condamna actul pur al scandalului,
eu, care sunt profund conformist,
fac acest elogiu pentru că drogul, oroarea, scârba și sinuciderea
sunt, împreună cu religia, singura speranță rămasă:
contestare pură și acțiune 
pe care se măsoară imensa nedreptate a lumii.
Nu este necesar ca o victimă să știe și să vorbească.

Apoi, în '60, am turnat primul meu film,
care se intitulează Accattone.
De ce am trecut de la literatură la cinematografie?
Aceasta este, printre întrebările previzibile ale unui interviu,
o întrebare inevitabilă, și ea mi-a fost pusă.
Răspundeam, așadar, că am făcut-o pentru a schimba tehnica,
că aveam nevoie de o nouă tehnică pentru a spune un lucru nou
sau, dimpotrivă, că spuneam același lucru mereu, și de aceea
trebuia să schimb tehnica: urmând variantele obsesiei mele.
Însă nu eram decât în parte sincer oferind acest răspuns:
adevărul era conținut de ceea ce făcusem până atunci.
Apoi am realizat
că nu despre o tehnică literară era vorba, una aparținând
limbii în care scriam,
ci era ea însăși o altă limbă...
Și atunci am mărturisit rațiunile obscure
ce mi-au prezidat alegerea:
de câte ori nu spusesem, mâniat și ireverențios,
că vreau să renunț la cetățenia mea italiană!
Ei bine, abandonând limba italiană
și, o dată cu ea, puțin câte puțin literatura,
eu renunțam la naționalitatea mea.
Îmi negam originea mic-burgheză,
întorceam spatele la tot ceea ce înseamnă să fii italian,
protestam cu ingenuitate, înscenând o abjurare
ce mă exalta 
în aceeași măsură în care mă umilea și mă castra.
Pentru că cinematografia nu este doar o experiență lingvistică,
ci, tocmai în măsura în care e cercetare lingvistică, devine
o experiență filozofică.


traducere de Claudiu Komartin