marți, 19 martie 2019

Ghost Notes


Ai vrut dramă? Dramă-ai primit. Cam ce-ți închipui
că poate să mai urmeze acum? – mâini
tremurând involuntar, apucate de streche, făcându-i să
te privească îngrijorați, ca pe un dărâmat, un nevrotic,

mâini cu pielea subțire ca un pergament ce-o să
se sfărâme la prima atingere, într-o lume de
compuși ai siliciului și suprastructuri inclasabile...
Nu-mi răspunde: știm amândoi că speranța e scorojită

și s-a retras în reci buzunare de carne, gângurind în ultima
stație a colapsului ca un sex de bătrân –
un parc de rulote abandonate la marginea căii ferate

spre Dundee, prin care bântuie stafia unui flăcău efeminat,
pe capul căruia atârnă boțit voalul de mireasă
cu care sătenii l-au înhumat în batjocură pe-nserat.

vineri, 15 martie 2019

Institutul Blecher, ediția 197



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 17 martie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Bianca Buta, Dumitru Galupa, Florin Gherman și Denisa Păun.


Bianca Buta e studentă a masteratului de Inovare Culturală din cadrul Facultății de Litere a Universității Transilvania din Brașov și membră a cenaclului „Corpul T” coordonat de Dan Țăranu.

Dumitru Galupa e mai știut după numele de scenă, Fanfarov. Scrie poezie, face rap, e la masterul de Inovare Culturală de la Brașov, își trăiește tripu.

Florin Gherman e din Focșani, dar trăiește de șase ani în Brașov. Masterand la Inovare Culturală, membru al cenaclului „Corpul T”.

Denisa Păun a terminat liceul și facultatea în Brașov, apoi a absolvit clasicul master de Inovare Culturală, pe la „Corpul T” a fost mai mult în trecere, i-a apărut un grupaj în nr. 2 (22) / 2018 al revistei „Poesis internațional”.


Moderatori: Claudiu Komartin, Robert Gabriel Elekes

miercuri, 13 martie 2019

„Sârmă ghimpată” ajunge vineri la Brașov



Vineri seară, de la ora 18, în sala Centrului Multicultural al Universității Transilvania din Brașov, de la ora 18, voi purta împreună cu universitarii Geoargeta Moarcăs, Dan Țăranu și Adrian Lăcătuș (decan al Facultății de Litere și directorul Centrului) o discuție despre antologia poeziei generației războiului, Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018). Va fi a cincea ieșire la rampă a cărții, după Chișinău, Sibiu, București și Turnu Severin, și sigur una dintre cele mai interesante (știu, e un cuvânt uzat și aparent lipsit de miez, dar exact așa cred că va fi: o oră și jumătate în care ce se va discuta în jurul cărții va stimula interesul pentru subiect și pentru personalitățile poetice care sunt protagoniștii acestei cărți).

sâmbătă, 9 martie 2019

Festivalul StAnza


Voi fi sâmbătă și duminică, 9-10 martie, la Festivalul Internațional de Poezie al Scoției, StAnza. Este a douăzeci și doua ediție și se desfășoară în orășelul universitar St Andrews (în limba locului Saunt Aundraes), la 50 km de Edinburgh, unde voi campa două zile. Evenimentul ai cărui protagoniști suntem Simona Nastac, Raluca Popa și cu mine va avea loc duminică după-amiaza, de la 14.15, la Byre Theatre de pe Abbey Street, un teatru deschis acum optzeci și șase de ani, care e unul dintre punctele nodale ale festivalului și ale vieții culturale a așezării de la Marea Nordului.


vineri, 8 martie 2019

Institutul Blecher, ediția 196




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 10 martie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Gelu Diaconu și Monica Stoica. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului Mother (Paralela 45, 2018) de Gelu Diaconu.

Gelu Diaconu (n. 1962) este jurnalist și scriitor și a publicat romanele Fabian (2006) și Sebastian (2018) și volumele de poezie Antipoeme (2008), Resurse interioare (2012), Blues (2013), Resurse umane (2016) și recentul Mother (2018), o „carte surprinzătoare și seducătoare, developând cu minuțiozitate ipostaze ale feminității, ale posesiei și dependenței, ale răzvrătirii, ale iubirii și chiar ale refuzului, durerii și neputinței.” (Cosmin Perța)

Monica Stoica (n. 1990) a terminat Litere, secția Literatură universală și comparată, la București. Este jurnalistă la Hotnews / Perspektiva, unde se străduiește să resusciteze jurnalismul cultural. S-a spus despre poezia ei că e socială și post-apocaliptică (Moni Stănilă) sau că e un fel de sinteză telegrafiată / schițată a unui fotoreporter (Gelu Vlașin), ea însăși declarând că „dacă creierul meu ar fi un aparat de fotografiat, aș regla diafragma pentru cât mai multă profunzime.”

Moderator: Tiberiu Neacșu

miercuri, 6 martie 2019

„Înainte să inventez căderea” de Gheorghi Gospodinov


Gheorghi Gospodinov, Înainte să inventez căderea
Casa de Editură Max Blecher, 2019
traducere din bulgară de Lora Nenkovska și Claudiu Komartin


       Deși nu pot pretinde că aș fi vreo autoritate în ceea ce privește poezia contemporană scrisă în Bulgaria, am avut mai multe ocazii în ultimii zece ani, de când am fost invitat prima oară în casa vecinului meu de la sud, să intru în contact cu discursuri și personalități poetice de primă mână și mi-am dorit să pot ajunge să alcătuiesc o hartă cât de cât lizibilă a peisajului proxim. Astfel, știu că nu greșesc dacă spun că Gheorghi Gospodinov este cel mai stimat scriitor bulgar de azi și că a avut în vremurile recente o influență majoră în literatura țării sale, comparabilă probabil doar cu cea exercitată la noi, dintre optzeciști, de Mircea Cărtărescu, iar dintre nouăzeciști, de Cristian Popescu și, poate, până nu demult de către Ioan Es. Pop.
       Prin volumele sale de poezie, prinse acum într-o antologie solidă și concentrată în românește, apoi prin romanele pe care le-a publicat, cunoscute pe plan mondial, Gospodinov a avut un aport remarcabil la emanciparea literaturii bulgare, intrate odată cu poeți ca el, Ani Ilkov, Vladimir Levcev, Kristin Dimitrova, Mirela Ivanova sau Ivan Hristov, într-o nouă vârstă. Cititorul român are în față acum o mostră convingătoare a postmodernismului bulgăresc de vârf – poezie confesivă, biografistă, tranzitivă, în care se regăsesc însă și lucruri care fac apel la modalități lirice ce țin de o sensibilitate anume, tipică, din câte îmi pot da seama, unei tradiții literare bulgărești destul de diferite de a noastră.
       Cu traducerea poeziei lui Gheorghi Gospodinov, seria începută cu sprijinul Traduki acum trei ani (când Casa de Editură Max Blecher a publicat Bdin, urmat de Poeme americane a lui Ivan Hristov) începe să prindă contur – ne dorim ca ea să continue în viitorul apropiat cu traducerea uneia dintre cele mai puternice poete din Bulgaria, Nadejda Radulova, pentru a înțelege cât mai mult din literatura vecină și pentru a vedea în ce măsură ne asemănăm – și mai cu seamă unde ne despărțim.

vineri, 1 martie 2019

Institutul Blecher, ediția 195




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 3 martie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu scriitoarele Daniela Rațiu și Lavinia Bălulescu.

Daniela Rațiu a publicat simultan în 2005 volumul de poezie Ciorap cu firul dus și romanul Ochelari de damă. A recidivat cu romanul In vitro (2006). Scenaristă și editorialistă prezentă în mai multe antologii de poezie contemporană, a scos recent un volum de teatru, Măcelarul îi citea pe ruși (2016) și unul de poezie, Staniol (2018).

Lavinia Bălulescu este absolventă de Jurnalism la Timișoara și a debutat precoce cu volumul de poezie Mov (2004), urmat de Lavinucea (2007) și de romanul La mine-n cap (2013), iar în 2018 a publicat o carte de publicistică, Terasa fericirii, și un epistolar poetic, Zmeii sunt de treabă, semnat alături de tatăl său, Constantin Bălulescu.

Moderator: Claudiu Komartin

marți, 26 februarie 2019

Centenar Constant Tonegaru la MNLR


       Trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian s-a petrecut cam la o lună și jumătate de la nașterea lui Constant Tonegaru, așa încât data corectă a sărbătoririi centenarului Tonegaru este, pe stil nou, 26 februarie.
       Tonegaru a fost un talent strălucit și unul dintre cei câțiva poeți care ar fi putut redefini poezia românească în preajma anilor 1942-1946. Că nu s-a întâmplat așa din pricini istorice pe care acum le cunoaștem destul de bine nu împiedică însă ca, la lectura poeziei lăsate de autorul Plantației de cuie, să ai sentimentul unei extraordinare originalități ce leagă mai multe posibilități de acțiune poetică și tendințe stilistice pe care e mare păcat să le ocolim în continuare. Tonegaru, mort la nici 33 de ani, rămâne un poet cu un imens potențial în parte împlinit în cele două cărți lăsate, dintre care a doua postumă.
       Barbu Cioculescu, Constantin Abăluță, Paul Cernat, Cosmin Ciotloș și subsemnatul vom vorbi despre Tonegaru și moștenirea sa, în contextul tumefiat al generației războiului al cărei protagonist a fost, mâine, miercuri, 27 februarie 2019, de la ora 17, la Muzeul Național al Literaturii Române din Str. Nicolae Crețulescu nr. 8, București.


luni, 25 februarie 2019

Ar trebui poate să fim mai blânzi

cu animalul de pradă ce ni se așază alături
și schelălăie încetișor, căutând
să ne-nvețe limba.
I-am distrus habitatul și el încă acceptă.
Iubește. Răbdător stă la pândă.

Cele două inimi pe care felina Moldova
le-a simțit bătând în tine
când ți s-a încolăcit în poală și a-nceput
să toarcă, Anastasia,
sunt poemul despre viitor
pe care sângele vostru pompând
îndârjit mi l-a susurat la ecografie,
în vreme ce corpul tău tânăr își împlinea
al doilea țel de după acela
de a mă iubi și de a-mi pune în lumină
calitățile umane adesea umbrite de
eul prea îndărătnic,

făcându-mă să zâmbesc ca un sărman cu duhul
rămas extatic în piațetele aglomerate
și în intersecții,
întârziind, amânând, încercând să
fac acest moment al nostru nesfârșit
și intraductibil.

duminică, 24 februarie 2019

Nu am să te mai hrănesc, așa cum te-am obișnuit.

Pentru o vreme voi fi plecată într-o țară
unde cei bogați nu beau șampanie din protezele veteranilor
nici politicienii nu țin la spate cuțitul de măcelar
în timp ce-ți vorbesc mieros despre inechitate.
   
Va trebui să te descurci singur
să fii mai departe victima indignată
care se plânge mulțimii, care pozează și râgâie emfatic
ca o tragediană a show-urilor televizate,

să fii cel care-și vântură bubele
spre dezgustul și umilința celorlalți,
pe fundal de harfe și clopoței experimentali.
  

Da, țara e pustiită de bune-intenții,
iar ticăloșia rămâne cea mai prețuită artă
de către acest popor de păstârnaci democrați –
însă tu să te ții tare și să ai grijă de tine

chiar dacă porți cămașa tatălui tău
și nasturii de os de la butoniere
îți amintesc că nici unul
dintre noi nu e mult mai mult
dedesubtul cărnii.


sâmbătă, 23 februarie 2019

Lumea își încâlcește meridianele

în timp ce păsările se-ntorc cu spatele din țările calde,
și ca să-nțelegi ceva poate că îți trebuie
stăruință și abnegație
sau sardele și flori de plastic („Iepurele-Alb aduse o
hârtie, pe care se afla scrisă o poezie și era nesemnată.
Regina spuse că asta dovedește că Valetul-de-Cupă e vinovat”),
toate fetițele evadează din labirint când se trezesc,
toți cei care au văzut luna
luminând peste carierele de granit
devin prooroci sau comis-voiajori,
toate sloganurile s-au predat
pedagogiei trucate a diavolilor politicoși,
au crescut copacii în Plumbuita
pe marginea aceea a lacului cred că mi-am văzut într-o zi
de vară chipul
și am suferit moderat
în ciuda pedepsei drastice dictate de către Regină.



/ pentru Vlad și Monica

vineri, 22 februarie 2019

Cu Polifonic (Polyfon) la Berlin


Am mai scris despre proiectul Polifonic, pe care Simona Nastac l-a propus anul trecut și în care m-a luat alături și pe mine ca selecționer și moderator. A mers mai întâi la Londra, apoi l-am produs la București și Bruxelles, acum ajunge la Berlin, unde vineri, 22 februarie, de la ora 19.30, pre mulți îi vom uimi la Haus für Poesie (Kulturbrauerei, Knaackstr. 97, 10435 Berlin). Evenimentul e organizat de ICR Berlin și face o legătură peste ani cu evenimentele de poezie românească gândite de Răzvan Țupa în același loc din Prenzlauer Berg (eu am făcut parte în noiembrie 2013 dintr-un line-up la fel de variat și de scânteietor atunci poezia rostită primea un aport sonor important de la Bandesnaci, acum show-ul va fi însoțit de proiecțiile filmelor animate create, pornind de la poeme, de către artista vizuală Raluca Popa).


duminică, 17 februarie 2019

Poemul săptămânii (77). Dușan Petrovici


Al 77-lea poet pe care îl prezint și al 77-lea poem pe care îl transcriu la rubrica asta, repornită de o lună încoace pe site-ul lapunkt.ro  după Victor Felea, Irina Mavrodin și Gabriela Melinescu, e rândul lui Dușan Petrovici, care va fi, de altfel, în centrul portretului din numărul 23 (1/2019) al revistei „Poesis internațional”.

miercuri, 13 februarie 2019

Vineri, 15 februarie, la Amsterdam



Vineri seară, de la ora 19.30 (de fapt, lectura propriu-zisă începe de la ora 20, dar e ca la teatru, se intră mai devreme, totul trebuie să fie fără cusur dpdv organizatoric), voi citi la Perdu (Kloveniersburgwal 86, Amsterdam), un loc care are, din câte înțeleg, o tradiție de treizeci și cinci de ani și în care se-ntâmplă săptămânal întâlniri de poezie cu autori din întreaga lume. Voi fi alături de Doina Ioanid și de Jan Mysjkin într-o seară de poezie românească în care poate vom descâlci pentru gazdele noastre olandeze (apropo, lectura e cu intrare, 9 euro, chestie încă de neimaginat la noi) câte ceva din încrengătura de pasiuni, descumpăniri, inflamări, bâiguieli și gărgăuni eterici care înseamnă trăitul și scrisul în România.

luni, 11 februarie 2019

Miercuri, 13 februarie, la Turnu Severin


Mă-ntorc la Severin după un an și trei luni de la lansarea Maeștrilor unei arte muribunde. De data asta merg cu antologia Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine și cu cel mai recent număr, 22 (2/2018) al revistei „Poesis internațional”. De la ora 18 la Palatul Culturii „Teodor Costescu”, alături de gazda Sorin Vidan (Delaskela), voi vorbi despre poezia generației războiului și voi citi câteva dintre cele șaptezeci și cinci de poeme cuprinse în carte.


joi, 7 februarie 2019

Institutul Blecher, ediția 194




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 10 februarie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu scriitorii Caius Dobrescu și Walther Alexander Prager.

Caius Dobrescu (n. 1966) a făcut parte din „Grupul de la Brașov”, ce l-a avut ca mentor pe Alexandru Mușina. Beneficiază, între 1990 și 1991, de bursa „Herder” la Universitatea din Viena. Doctor în Litere (1999), este profesor universitar la Universitatea București. După debutul în volumul colectiv Pauză de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu), a publicat patru volume de poezie: Efebia (1994), Spălându-mi ciorapii (1994), Deadevă (1998) și Odă liberei întreprinderi (2009), a cărei traducere în limba germană, Ode an die freie Unternehmung, a primit Premiul orașului Münster pentru poezie europeană. A mai publicat cinci volume de eseuri și studii critice și șapte romane: Balamuc sau pionierii spațiului (1994), Teză de doctorat (2007), Euromorphotikon (2010, roman în versuri), Minoic (2011) și seria Vlad Lupu publicată de Crime Scene Press, din care au apărut până acum Moarte în ținutul secuilor (2017), Praf în ochi (2017) și Recviem pentru nimeni (2018).

Walther A. Prager (n. 1978) a absolvit Facultatea de Filosofie la Bucureşti, unde obţine titlul de doctor în filosofie greacă, iar la UBB urmează o bursă postdoctorală în acelaşi domeniu. Începând cu anul 2004, realizează un număr de traduceri din limba greacă ale unor opere din zona teologiei şi filosofiei, printre care Filon din Alexandria, Despre crearea lumii (2016), Nemesius din Emesa, Despre natura omului (2012) şi Testamentele celor doisprezece patriarhi (2015), precum şi traduceri din limba engleză din domeniul psihologiei. De câţiva ani încoace, scrie texte de poezie, dramaturgie şi proză, fără să le fi publicat. Este profesor de filosofie.

Moderator: Claudiu Komartin

miercuri, 6 februarie 2019

Liviu Antonesei, „5 balade rock” și „Umbra mării nu este marea”


       După șapte volume de poezie publicate în ceva mai bine de un sfert de secol  de la Pharmakon  (1989) la Poezii din zorii amurgului (2016) –, perioadă în care, ce-i drept, s-a afirmat ca cercetător, publicist, profesor și om politic, scoțând vreo cincisprezece volume de studii, eseuri, jurnal, interviuri și proză scurtă, Liviu Antonesei e, de câțiva ani încoace, unul dintre cei mai prolifici poeți nu doar ai generației sale, ci din întreaga literatură română de azi.
       Fără să fi fost, până la proba contrară, unul dintre capii de serie ai 80-ismului, fostul disident anti-comunist (știu că nu agreează această sintagmă, compromisă din păcate în anii '90 de starletele noului establishment politic și cultural, care, culmea, acum îl dau în judecată pentru calomnie doar fiindcă a expus, citând din alții, o stare de lucruri în privința căreia nu prea încape îndoială) a revenit la poezie cu o febrilitate neobișnuită; spun neobișnuită dacă mă gândesc la divorțul de poezie, mai mult sau mai puțin elegant, al covârșitoarei majorități a poeților de prim-plan ai 80-ismului românesc. Antonesei face și la șaizeci și ceva de ani lucrurile altfel decât ceilalți și se dedică discursului poetic cu nerăbdarea și avântul unuia care e in his prime. După Opera poetică (Cartea Românească, 2017), a scos rapid trei noi volume de poezie: Și întunericul nu a cuprins-o  (Junimea, 2017), 5 balade rock  (Vinea, 2018) și foarte recenta Umbra mării nu este marea (Junimea, 2019). Alături de regretatul Emil Brumaru și de Radu Andriescu (care și el a publicat trei volume în 2016, 2017 și 2018 și mai are unul pe țeavă), Antonesei arată că la Iași poezia e urgență și impuls nestăvilit. Nu sunt în general adeptul unui asemenea ritm editorial, dar nu pot să nu remarc pofta de scris, vigoarea și maturitatea discursului lui Liviu Antonesei, pândit acum doar de pericolul de a nu mai fi receptat cum se cuvine din cauza acestui influx de vitalitate care face ca scrisul său să fie vijelios (aproape ca într-un dicteu automat, dar unul mitraliat de un subiect poetic conștient că trebuie să uzeze de arsenalul de tactici și de mecanisme de temperanță a imaginației și a expresiei care-i sunt la îndemână) și uneori furat de propria-i torențialitate narativ-confesivă.
       Oricum ar fi, Antonesei merită citit și urmărit în acest fertil turbion în care pare a fi intrat de o vreme, fiindcă s-ar putea ca acum să-și fi atins potențialul maxim și să dea volumul sau volumele cu adevărat important(e), cel(e) care îl va (vor) fixa (alături de Mariana Codruț, Octavian Soviany, Romulus Bucur sau Marta Petreu) ca pe unul dintre poeții 80-iști care nu s-au epuizat pe la cincizeci și ceva de ani, ci ating la sfârșitul acestui deceniu deplina maturitate creatoare. Iar de va continua astfel, nu e exclus ca pe la șaptezeci de ani să fie nevoie de un al doilea volum, cel puțin la fel de dens ca primul, din Opera poetică a lui Liviu Antonesei.



 Strada minunatelor prăvălii. The 3-rd Rock Ballad


era strada mea, centrală între toate, bîntuită de aromele
de coloniale, mirodenii și de benzină arsă, iar în zilele umede,
în ceața sfîrșitului de octombrie, în noiembrie, sau spre
sfîrșitul iernii, cînd ceața era mai deasă, mirosul cafelei prăjite
în vasul de aramă, la care veghea domnul aram sau frumoasa
și distinsa sa doamnă, se întindea ca un fluviu aerian
de-a lungul străzii noastre, iar de-a latul pe străduțele
care plecau la stînga și la dreapta, pînă la mitropolie
și vizavi pînă la teatrul de vară pomul verde, după cum scrie
inscripția de acum, primul teatru evreiesc din lume,
și fluviul plutea și cobora departe pînă la marginea lumii,
pentru că lumea este lumea mea, lumea de mine cuprinsă.
nu mai erau proprietari, dar în bunăvoința sa fără margini,
statul îi lăsase mai departe să vîndă cafele din peru, bolivia,
columbia și brazilia, din vase mari de sticlă cu margini
de aramă, crudă și prăjită, iar la cerere rîșnită
fin sau rîșnită mai mare pentru cafetierele din aluminiu,
așezate pe o sită pe ochiul aragazului, care fluierau
ca niște locomotive pacific în miniatură, iar aburul
lichidului parfumat se răsucea în norișori albi, pufoși.
de la domnul aram cumpăram cafeaua cu suta de grame,
prăjită și gata rîșnită, nouă nu ne putea ieși la fel de bine,
deși aveam o mică prăjitoare de alamă și o rîșniță
manuală, aproape antică, moștenire din bunică în mamă –
și peste vreo zece ani, vremea nechezolului, eram fericiți
dacă luam de la bișnițari punga de wiener coffe, fără gust,
gata prăjită și rîșnită, ascunsă în vid, dar care nu ne spunea
nimic, nu amintea prin nimic gustul parfumat de altădată.
și îi pomeneam pe domnul aram și pe frumoasa și distinsa
sa soție, îi binecuvîntam, le uram să le fie bine oriunde
ar fi fost, în oricare lume – ieșiseră din lumea mea,
din lumea percepției mele și din fluviul aerian parfumat și plutitor
care se întindea peste toate casele de pe strada minunatelor
prăvălii, strada mea, centrală între toate, lumea mea
și, de fapt, chiar miezul parfumat al lumii mele…

domnul oizăr nu mai era cînd am descoperit lumea,
dar toți îi spuneam prăvăliei pe numele ei, numele său,
și doar cînd voiam să ne distrăm îi spuneam ali mentara,
cu înnăscutul simț al calamburului care nu ierta nimic
în mahalaua noastră centrală – așa cum peste ani, aveam
să botezăm, să botez și universitatea, în care-am ajuns
trecînd prin aprige furci caudine, ali cuza… dar înapoi
la oizăr, unde te întimpinau la dreapta rafturile cu
delicatese, dulciuri, mirodenii, lăzile din scînduri subțiri și albe
cu portocale, lămîi, pachetele din celofan cu smochine, curmale
și niciodată la rafturile din spate nu putea să lipsească
mîncarea săracului – scrumbii albastre, telemea de oaie,
măsline, ulei și zahăr și inubliabila marmeladă asortată,
ascunsă în lăzi de lemn și învelită în hîrtie lucioasă.
de patru lei, luai o franzelă și încă un sfert
și în treizeci de metri pînă acasă, terminam sfertul
și văduveam și franzela de amîndouă colțurile sale,
iar cele un pic mai coapte, aproape arse, erau
și cele mai bune și mă tocmeam pentru ele. și trebuia
să ai o tehnică foarte bună, să ciupești mai întîi, dar
încet, încet, miezul, abia apoi să ronțăi coaja.
și de la consignația de vizavi, de la domnul albert,
cînd am devenit major și tata mi-a dat o mie de lei,
mi-am cumpărat cu jumătate din bani ceasul atlantic,
cu brățară metalică, care a mers exact, dar exact trei zile
și nici un ceasornicar nu l-a mai pus în mișcare,
așa că l-am schimbat pe trei volume de dostoievski
cu bătrînul colecționar de antichități, domnul iancu m. iancu,
care-și presăra pieptul cu decorații de 7 noiembrie, de 1 mai,
iar cînd în spărgeam geamul la fotbal de stradă,
i-l puneam fără zăbavă, înainte să ne prindă curelele taților.
mai erau geamgii, mai erau coșari care aduceau noroc,
mai erau și cizmari, care puneau placheuri metalice
să țină pantofii mai mult, sau schimbau tocurile stîlcite.

și era domnul aron, tatăl lui willy, care-mi croia
minunate costume din stofă englezească, pe banii
cîștigați peste vară, la munte, la degajări pe plantații,
la adunat și clădit fînul – o singură dată cînd am luat
coasa, mi-a curs sînge din cizma de cauciuc, așa că
avea să rămînă și ultima oară. și domnul aron
mi-a făcut și primii pantaloni albi, evazați, din material
tare, care dubla stofa sacourilor, care fluturau în vînt,
așa cum, la celălalt pol al ființei, fluturau pletele…
purtam părul lung… și ne tundea tanti miliția –
cînd punea mîna pe noi, punea și foarfecele în plete.
din iarnă ne pregăteam pentru ținuta de vară,
aveam mare grijă, îl ascundeam după urechi la școală,
îl prindeam cu clame furate de la surorile noastre,
iar cînd ne-a trimis diriginta la tuns, prin luna mai,
ne-am întors toți șase vinovații rași pe cap și cu
țestele lucioase de la crema nivea cu care le spoisem.
și diriginta și-a pus mîna la gură, să-și oprească
țipătul de surpriză, de teamă, de oroare și niciodată
nu ne-a mai trimis să ne aranjăm coafurile!

și cînd fluviul aromat se întindea peste stradă,
peste zona aceea poreclită mai tîrziu, cînd anglofonii
i-au răpus mișelește pe francofoni, down town,
puteai să te rezemi lenevos de peretele de cărămidă,
sau de zidul care ascundea drumul secret al sinagogii,
sau de ușa cenușie și crăpată de la magazia de lemne,
care, deși dispărută de la cutremur, îmi vine în mintea
în ziua a cincea a călătoriilor mele de aiurea,
într-un fel de patriotism de maximă concretețe –
dar dacă atunci, sub norul aromat de cafea care
bîntuia totul, îmi aprindeam o țigară și închideam ochii,
îmi imaginam că sînt la tosca sau la conti sau oriunde
în altă parte, la o cafea cu coniac, marghiloman parcă,
despre irish coffee am aflat mult, mult mai tîrziu,
deși îmi flutura vîntul prin buzunare. dar eram liber
și fluieram satisfaction și fredonam hey joe!
și am vizitat azi locurile acelei copilării fabuloase
și dulapurile uriașe de beton au redus dimensiunile
la scara unu pe doi, și mirosul amețitor al cafelei
e miros de bere trezită, de rahat de cîine și de
pișatul bețivilor care rătăcesc prin catacombe –
și pentru că ieri am am fost la concert, mă rezem
în gîndurile mele pe ușa dispărută a magaziei
de lemne și fluier, fredonez canarul, da canarul!
și, poate, nebunul cu ochii lui închiși…




Călătoria
  

Pămînt înghețat, fără zăpada de la plecare, doar petece
argintii risipite din loc în loc, sub un cer plumburiu
pe care poetul ar putea fi gelos – vremea sa nu-l cunoscuse
în absoluta sa splendoare de azi și de mîine. De poimîine.
Antice locomotive Pacific în depouri părăsite – și trenul
pe care îl simt ca și cum ar fi un tunel cu pereții tulburi
prin care chipul tău pare să sosească în fragmente,
în franjuri, ca și cum distanța, sau poate viteza, modestă totuși,
ar perturba nu doar liniile telefonice, ci și sinapsele.
Și poate totul e deja pierdut, și poate pe Eliahu,
pe care în egoismul nostru l-am botezat Ilie,
îl așteptăm în zadar, de vreme ce nici pe cel anunțat
n-am fost vrednici să-l primim cum se cuvine.
Nu, nu va veni niciodată, niciodată!
Ce comic sună acest cuvînt în canioanele de sînge purpurii
dimprejur, în inimile crescute în piatră.

Copil fiind, liber de vreme, spuneam frumos, aproape mut,
„odinioară și acum”, repere, stele cardinale – nu știam
de trecere, de țicneala aceasta matură. Și n-aș fi ghicit,
deloc n-aș fi ghicit cum totul se preface-n fum.
Alb – cenușiu, cu franjuri albăstrii. De neoprit.

sâmbătă, 2 februarie 2019

Institutul Blecher, ediția 193



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 3 februarie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Valeriu Mircea Popa, Mihai Ignat și Luca Ștefan Ouatu. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea, de către Octavian Soviany și Andrei Ruse, a antologiei Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) de Valeriu Mircea Popa.

Valeriu Mircea Popa (n. 1947) a absolvit Facultatea de Psihologie – Defectologie la Cluj-Napoca. Muzician, poet, doctor în psihologia artei, a publicat șapte volume de poezie: Furnicile și oglida (1993), Războinicul cu ciorapi de piele (1996), Ultimele pătrate de frig (1998), Camera de subsol sau Răscumpărarea (2001), Bijutierul și alte poeme care nu există (2008), Cercul de camfor (2013), Dar tălpile tale unde sunt? (2016), strânse în antologia Mojar și alte poeme care nu există (2018).

Mihai Ignat (n. 1967) este poet, dramaturg și profesor universitar, unul dintre cei mai prolifici și mai constanți autori debutați în anii ’90. După debutul în volumul colectiv Tablou de familie (1995, alături de Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu și T.O. Bobe), a publicat zece volume de poezie, printre care: Klein (1995), Poeme în doi (2003), Cangrena e un animal de casă (2005), Klein reloaded (2014) și recenta Frigul (elegie) (2018), precum și câteva volume de teatru, cel mai recent fiind Ei sunt printre noi (cartea monologurilor) (2018).

Luca Ștefan Ouatu (n. 2000) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași. A luat câteva premii la concursuri pentru tineri poeți, debutând publicistic anul trecut în „Steaua”.

Moderator: Claudiu Komartin

joi, 31 ianuarie 2019

Lansare „Poesis internațional”, nr. 22 (2/2018)



Vineri de la ora 18.30, seară „Poesis internațional” la Litere, în parteneriat cu CESI și PEN România. Pe lângă Caius Dobrescu, Andrei Dósa & subsemnatul, vor participa poeți și traducători care-s oameni de bază ai publicației: Diana Iepure va citi din Andrei Sen Senkov (n. 1968, Rusia), Ligia Keșișian din Raúl Zurita (n. 1950, Chile) și Tiberiu Neacșu din Mustafa Köz (n. 1959, Turcia), iar întâlnirea va fi moderată de către Anastasia Gavrilovici  care și ea a tradus, în nr. 22, poeme de Anna Axfors (n. 1990, Suedia) și, împreună cu Elena Borrás, texte semnate de Pilar Adón (n. 1971, Spania). Veți mai găsi în revistă cu ocazia asta și alte lucruri entuziasmante (traducerile din Auden, cele din Alcooluri-le lui Apollinaire, precum și câteva eseuri și articole pasionante).

luni, 28 ianuarie 2019

Dactăr Nicu's Skyzoid Poets, cu Ioan Șerbu și Onisimus Lang



Onisim și trupa lui au făcut duminică, la Institutul Blecher, un show de zile mari. Îl vor repeta marți seară de la ora 19.30, în Tipografia (Str. Postăvarului, nr. 1, Brașov), la o nouă ediție a Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”, unde li se va adăuga Ioan Șerbu. Eu voi fi acolo ca prieten, moderator, editor și aficionado, cu krav maga, sfidarea stafidelor și Poesis internațional 22 (2/2018) în desagă.

duminică, 27 ianuarie 2019

Trei articole despre „Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine”


O săptămână excelentă pentru antologia de poezie a Generației războiului: despre Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018) au scris Ioan Stanomir pe site-ul LaPunkt (Dictatura și sângele poeziei”), Luana Stroe pe bookaholic.ro (Antidot pentru o cascadă a prejudecăților”) și Constantin Necula în „Tribuna” sibiană (Bucuria redescoperirii poeziei românești”).


joi, 24 ianuarie 2019

Institutul Blecher, ediția 192


Institutul Blecher intră duminică într-un nou sezon, la capătul căruia va împlini zece ani. Deocamdată am ajuns la ediția 192, pentru ca în prima parte a lui aprilie să facem, cu ocazia ediției 200, un eveniment căruia să i se ducă vestea.

miercuri, 23 ianuarie 2019

Joi, lectură în BEAT bar umanist


Joi seara, de la ora 19, în BEAT bar umanist de pe Str. Vasile Lascăr 29 (la nici 10 minute de Universitate). Voi citi și câteva texte noi, scrise anume pentru o lectură cu o dimensiune mai accentuat performativă. Încerc în ele ceva nou.


marți, 22 ianuarie 2019

Poemul săptămânii revine


Am ținut, între 6 august 2015 și 23 decembrie 2016, rubrica Poemul săptămânii”, pe care am plimbat-o, de-a lungul a șaptezeci și trei de săptămâni, pe mai multe site-uri, cel din urmă fiind al revistei Poesis internațional”. După o pauză de doi ani și o lună, reiau proiectul fiindcă mai sunt destule de acoperit și de redescoperit din poezia românească a ultimelor șapte-opt decenii: de vineri, pe site-ul / revista / platforma lapunkt.ro, care se ține bine (fiind una dintre cele mai credibile și mai constante inițiative culturale de felul acesta) de șase ani încoace, și asta numai datorită abnegației lui Ioan Stanomir. Reîncep, așadar, pe 25 ianuarie, cu poetul și criticul clujean Victor Felea (1923-1993), una dintre prezențele remarcabile din grupul format în anii '50 la revista „Steaua” (publicație ce împlinește în 2019 o vârstă rotundă: 70 de ani).

vineri, 18 ianuarie 2019

Tramvaiul 26 se redeschide cu o lansare-eveniment


Duminică, 20 ianuarie, de la ora 19, primul eveniment literar pe 2019 la Tramvaiul 26 (duminica următoare, pe 27, începe și un nou sezon al Institutului Blecher). Voi sta alături de Simona Sora și de Octavian Soviany, care mă vor însoți în povestea poeților generației războiului, pe care am spus-o în antologia Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018).


miercuri, 16 ianuarie 2019

Vineri, la Sibiu, poeții generației războiului reintră-n scenă


După cea de la Chișinău de pe 20 decembrie, este a doua lansare a antologiei Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018), cu care merg în librăria Humanitas din Sibiu (unde nu am mai făcut evenimente sau prezentări de carte de câțiva ani), iar alături de mine (și implicit de cei douăzeci de poeți cuprinși în această antologie) vor fi Teodora Coman, Radu Vancu și Andrei Terian. Vineri 18 ianuarie, de la ora 18.

luni, 14 ianuarie 2019

Valeriu Mircea Popa, „Mojar și alte poeme care nu există”


          Am așteptat-o cu mare interes: Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) a lui Valeriu Mircea Popa e o antologie ce pune în drepturi un poet prea puțin cunoscut care a făcut lucruri foarte bune în linia în care evoluează de un sfert de secol. Un suprarealism filtrat prin onirism și postmodernism întâlnește o viziune (și, implicit, o expresie) migăloasă și atașantă, cu un imaginar unduit, rulat în andante, care se desfășoară mai mereu în perimetrul unei gracilități cu reflexe orientale. Și totuși, ceva grav și îngrijorător se strecoară adesea în scenariile lui VMP, o presimțire, un zvon al iminentei extincții, pe care subiectul poetic o tratează potolit (nu însă și placid), ca înțeleptul ce observă imperturbabil de pe malul unui râu învolburat curgerea apei, zbaterea vană a tot ce e trecător.
          Pot să anunț de pe acum că volumul de 270 de pagini, conținând texte din șapte volume scoase din 1993 încoace (plus un ciclu de inedite), va avea o cronică semnată de Octavian Soviany în următorul număr al revistei Poesis internațional și că antologia va fi prezentată la ediția 193, din 3 februarie, a Clubului de lectură Institutul Blecher, în cadrul căreia va mai citi Mihai Ignat.


vineri, 11 ianuarie 2019

Unde este „douămiismul” astăzi? O replică înfierbântatului Liviu Ioan Stoiciu


          S-a vorbit mult, enorm, s-a scris cu elanuri inaugurale, fantezist, hiperbolic, alții au făcut-o depreciativ, disprețuitor, crezând că vor minimaliza, ridiculizând-o, o întreagă promoție (și nu le-a ieșit), despre scriitorii apăruți în preajma lui și imediat după anul 2000. Nu insist, am scris și eu nu o dată despre asta, ba chiar prin 2004-2005 eram unul dintre publiciștii zglobii care susțineau apariția unei generații sau a unui desant cum nu se poate mai pestriț, alcătuit din autori extrem de neasemănători. Dacă se poate trage acum o concluzie globală, după 15-19 ani, despre contingentul 2000, este că a fost cea mai neunitară generație de creație din literatura postbelică. Atâtea tendințe, personalități mișcându-se în perimetre culturale complet diferite, autori cu poetici, dar și cu o practică literară, atât de diferiți (și de diferite) nu au existat nici în generația 60, și cu atât mai puțin în generația 80, care, cel puțin în primă fază (adică până pe la mijlocul anilor '90 sau chiar către 2000) părea mult mai omogenă (nu și mai unită, dar asta e altă discuție).
          Ce rămâne după acești ani? În ciuda tuturor denigratorilor ce au pus etichete stupide, superficiale (care când nu arată rea-voință demonstrează o ignoranță deplină și o știință de carte foarte limitată) in corpore câtorva zeci de scriitori care au pornit în povestea asta la începutul secolului, rămân niște parcursuri, niște evoluții imposibil de neglijat. Nu zic operă, fiindcă nimeni de azi nu mai are fetișul operei, eventual cu O mare. Cel puțin în poezie, dacă aș fi pus (dacă mă voi pune vreodată, ceea ce nu exclud) în situația de a face o antologie (sau de a scrie o carte despre poezia din primele două decenii ale acestui secol), aș avea reale dificultăți de a opera selecții și alegeri care să nu lase deoparte vreun segment relevant din poezia acestor ani, și cred că cine nu vede asta nu prea mai pune mâna pe cărți (și nu mă refer acum la lefegiii Uniunii Scriitorilor, rămași cu lecturile acolo unde a rămas starostele lor, adică undeva la 1994).
          Scrie recent un poet 80-ist, altădată faimos pentru intransigența sa și pentru că părea de neîngenuncheat, ajuns astăzi, vai, corigent la proba de moralitate: „(...) Poezia română scrisă până la «douămiiști», cu acoperire estetică (poezie scrisă la înalt nivel și după Revoluție de poeți șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști) merge în paralel cu poezia «tinerilor». Trec anii de la Revoluție și douămiiștii și urmașii lor rămân în lumea lor (departe de nucleul liric promovat critic și de Uniunea Scriitorilor), o poezie minimalistă, «slabă», care n-a impus lideri. (...) Eu urmăresc evoluția sensibilității poeticești naturale la noii veniți (dacă am ocazia, o și premiez), susțin valoarea intuitivă a unor poeți, fie și douămiiști care merg în turmă și se aplaudă între ei. A apărut o specie de exclusivism draconic din partea tinerilor «tribalizați» (care au revistele, premiile, cenaclurile, festivalurile și criticii lor literari); dacă un membru al acestor grupuri acceptă să citească alături de membri ai Uniunii Scriitorilor sau să publice în reviste ale Uniunii Scriitorilor, trist, sunt marginalizați, pedepsiți, arătați cu degetul (...)”. De ce e ridicol ce afirmă domnul Stoiciu în aceste rânduri și e un caz tipic de inversare a realității? Iată de ce.
          Liviu Ioan Stoiciu a publicat în Poesis internațional (probabil principala revistă de azi care nu are nici cea mai mică legătură cu Uniunea Scriitorilor și, după unii, cea mai bună publicație literară ce apare în România la ora actuală), mai exact, ca să-i împrospătez memoria, în nr. 14 (2/2014). Cronici la cărțile sale, ce-i drept, nu au apărut în revistă în acești ani deși le-am propus cronicarilor și eseiștilor cu care lucrez să o facă, toată lumea a strâmbat din nas replicându-mi: Ce să scrii despre Stoiciu, că de patruzeci de ani face același lucru, doar că tot mai prost...”. Apoi, l-am invitat pe Liviu Ioan Stoiciu ani întregi să vină să citească la Institutul Blecher (unanim considerat unul dintre locurile în care literatura de azi se desfășoară cu ce are mai bun & mai nou), de fiecare dată m-a refuzat, de teamă că dacă va veni, imediat îl va turna perversul Cristea-Enache la Nursultan Manolescu și va avea probleme... Cât privește festivalurile „noastre”, cred că e suficient să amintesc că Stoiciu a fost chemat și a participat chiar anul trecut la unul dintre festivalurile bune făcute de cei din generația mea, la Brașov (în memoria lui Andrei Bodiu), alături de scriitori din toate generațiile, așa cum la Bistrița sau la Sibiu, unde sunt deja festivaluri de tradiție organizate de scriitori de după 2000, au fost an de an autori de toate vârstele și orientările estetice la care te-ai putea gândi, de la șaizeciști la poeți al căror debut în volum este așteptat... Se poate spune același lucru despre festivalurile și galele organizate de USR? Haideți să ne uităm la Gala din 2018 de la Alba-Iulia: șaisprezece poeți, toți masculi feroce, toți trecuți de șaizeci de ani. Printre ei, niște antitalente totale. În ce lume sunt mai reprezentativi pentru poezia scrisă azi în românește Vasile Dan decât Octavian Soviany sau Arcadie Suceveanu decât Mariana Codruț, domnule Stoiciu? Și mai ales: cum îndrăzniți să faceți din alb negru și invers când știți (trebuie să știți) că numele meu sau al lui Radu Vancu sunt interzise în revistele sub egida USR (asta numai dacă nu se găsește vreun lefegiu de genul Mihăieș, Răzvan Voncu et alii să ne scuipe așa cum merităm?).
          Stau și mă întreb: oare în 1990, când Liviu Ioan Stoiciu avea 40 de ani (cam vârsta de acum a lui Radu Vancu, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă), iar majoritatea 80-iștilor care contează în jur de 34-37 (cât au azi Elena Vlădăreanu, Diana Geacăr sau Teodor Dună), oare seniorii trecuți de 60 de ani, de la Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș și Geo Dumitrescu la Mircea Horia Simionescu, Alexandru George și Petre Stoica la fel vorbeau despre tinerii 80-iști, la fel se purtau cu ei precum o fac acum 70-iștii și 80-iștii ajunși azi la senectute când vine vorba de tinerii ăștia care la drept vorbind nici nu mai sunt chiar așa de tineri, și care le stau în gât?  
          Acesta este un fapt, pe care nici un fripturist aflat azi în poziția de șefie la USR (sau care umblă în genunchi, doar-doar va primi Premiul Mihai Eminescu, precum o face azi Liviu Ioan Stoiciu) nu îl va putea șterge: poezia de azi rezistă nu doar prin 80-iștii și 90-iștii pe care îi admirăm și care-s la apogeul scrisului lor, ci și printr-o suită de scriitori cu vârste cuprinse între 25 (cât au Alex Văsieș sau Radu Nițescu) și 50 de ani (câți va împlini curând Svetlana Cârstean): Marius Ianuș (cu volumele sale de până la scurticrcuitul ultraortodox petrecut în 2010, adică Manifest anarhist și alte fracturi, 2000; Ursul din containăr – un film cu mine, 2002; Dansează Ian, antologie, 2006; Ștrumfii afară din fabrică, 2007); Răzvan Țupa (fetiș, 2001, 2003; corpuri românești, 2005; poetic. cerul din delft și alte corpuri românești, 2011); Adrian Urmanov (cărnurile cannonice, 2001; Poeme utilitare, 2003; schelet, 2005; sushi, 2007); Elena Vlădăreanu (fisuri, 2003; Europa: zece cântece funerare, 2005; Spațiu privat, 2009; Non Stress Test, 2016; Bani. Muncă. Timp liber, 2017); Teodor Dună (trenul de treieșunu februarie, 2002; catafazii, 2005; De-a viul, 2010; Obiecte umane, 2015; kirilă, 2017); Cosmin Perța (Zorovavel, 2002; Santinela de lut, 2005; Fără titlu, 2011; Cântec de leagăn pentru generația mea, 2018); Dan Sociu (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, 2002; fratele păduche, 2004; cântece eXcesive, 2005; Poezii naive și sentimentale, 2012; Vino cu mine știu exact unde mergem, 2013 și antologia cu același titlu din 2015); Ruxandra Novac (ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, 2003); Ștefan Manasia (Amazon și alte poeme, 2003; Cartea micilor invazii, 2008; Motocicleta de lemn, 2011; Bonobo sau cucerirea spațiului, 2013; Cerul senin, 2015; Gustul cireșelor, 2017); Dan Coman (anul cârtiței galbene, 2003; ghinga, 2005; Dicționarul Mara, 2009; erg, antologie, 2012; Insectarul Coman, 2017); Domnica Drumea (Crize, 2003; Not for sale, 2009; Vocea, 2014); Marin Mălaicu-Hondrari (Zborul femeii pe deasupra bărbatului, 2004; La două zile distanță, 2011); Alexandru Vakulovski (ecstasy, 2005; Dați foc la cărți, 2012; Priveliști, 2017); Andra Rotaru (Într-un pat sub cearșaful alb, 2005; Ținuturile sudului, 2010; Lemur, 2012; Tribar, 2018); T.S. Khasis (Arta scalpării, 2005; aparenta naturalețe a vieții, 2015); V. Leac (Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, 2005; Dicționar de vise, 2006; Toți sunt îngrijorați, 2010; Unchiul este încântat, 2013; Monoideal, 2018); Radu Vancu (Biografia litteraria, 2006; Monstrul fericit, 2009; Sebastian în vis, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, 2010; Frânghia înflorită, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, 2015; antologia cu același titlu din 2016); Rita Chirian (Sevraj, 2006; poker face, 2010; Asperger, 2012; Casa fleacurilor, 2016); Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test, 2006; Nordul e o stare de spirit, 2014); Florin Partene (Reverența, 2007; liber de causis, 2013); Svetlana Cârstean (Floarea de menghină, 2008; Gravitație, 2015; Trado, 2016); Vlad Moldovan (Blank, 2008; Dispars, 2012; Glitch, 2017; Band I, antologie, 2018); Ana Dragu (Păpușa de ceară, 2008; Păzitoarea, 2012; Borderline, 2017); Diana Geacăr (Frumusețea bărbatului căsătorit, 2009; Dar noi suntem oameni obișnuiți, 2017); Moni Stănilă (postoi parovoz, 2009; Sagarmatha, 2012; Colonia fabricii, 2015; O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, 2017) și alți câțiva care sunt departe de a-și fi atins potențialul maxim și care e posibil să ofere surprize extraordinare în anii următori... Și i-am trecut aici doar pe cei debutați până în 2010, de atunci au mai apărut zece-cincisprezece pe care merită să-i citești și să le urmărești evoluția, de la Andrei Dósa și Teodora Coman la Nițescu, Văsieș, Cristina Stancu sau Ioana Vintilă.
          De câți poeți e nevoie, domnilor, pentru sfârșitul minciunii în care trăiți, cum că ați fi ultimii supraviețuitori și că literatura își va da și ea duhul în clipa în care Nursultan Apolzan va expia?