luni, 30 iulie 2018

Younger Dryas vs Fackelmann


am citit undeva că ultima glaciațiune a venit
într-o zi de toamnă de acum 12690 de ani
cel puțin așa susțin cercetătorii din Potsdam
care au studiat sedimentele de pe fundul unui
lac din Germania
și apoi, îmi închipui, au mers la bere mulțumiți
că au rezolvat-o și pe-asta.


deschid larg geamul și încerc să înțeleg ceva
din ziua asta cusurgie
și mă gândesc la câte zile de toamnă de rahat
am trăit, şi-n fiecare putea începe.

după 22 ani de freze și bormașini, în blocul
de vizavi s-au mutat de curând niște
flăcăi veseli care ascultă o combinație
între muzica populară tărăgănată de la Tezaur Folcloric
și un soi de manele sănătoase ca la sfârșitul
anilor '90.

mă gândesc că succesele răsunătoare ale lui Salam
în Franța
au început într-o zi ca asta,
sau ca aia de acum 12690 de ani,
fără preaviz și fără vreo posibilitate rezonabilă
de intervenție umană.

suntem la cheremul naturii, mi-l aduc aminte
filozofând pe unchiul Iulică
nici măcar nu mi-era unchi, dar să trecem peste.
sigur că trebuie acționat cumva, mi-am spus
uitându-mă la câteva documentare care m-au băgat în sperieți.
astăzi o să-mi iau o umbrelă galbenă
de la metrou și-o să-mi comand
o răzătoare universală Fackelmann
trebuie să încep să înfrunt toate astea.

joi, 26 iulie 2018

Petrecerea din grădină (continuare)


        Nu mai dăduse o petrecere de aproape douăzeci de ani. Nu avea pentru cine, cercul său de apropiați numărând câțiva colecționari la fel de scufundați în îndeletnicirea lor și de refractari la distracții, și de altfel nici nu vedea rostul unor asemenea întâlniri, pe care Alexandru Demetriade încă le numea chermeze sau rendez-vous-uri și la care nu se pricepuse niciodată să se poarte cu detașare, să lase garda jos și să uite măcar pentru câteva ceasuri de timbrele lui. Găsise încă de tânăr că studiul și expedițiile întreprinse în scopul unor noi descoperiri și capturi filatelice erau îndeajuns de agreabile și îi aduceau cele mai mari mulțumiri pe care și le putea dori.
        Casa din Strada Silvestru aducea cu o abație sau cu o citadelă în care nu intrau decât trei oameni indispensabili pentru păstrarea în bună orânduială a treburilor domestice: o menajeră și o bucătăreasă, ale căror nume nu făcuse nici cel mai mic efort să le rețină, și omul de încredere al lui Demetriade, Adelman, însărcinat cu afaceri și comisioane discrete, șofer, iscoadă și intendent. După ce într-o seară filatelistul le lansase noilor săi cunoscuți invitația de a se aduna peste o săptămână în grădina casei lui pentru o petrecere în aer liber, Adelman primise misiunea de a se ocupa cu organizarea întrunirii din sâmbăta aceea de la mijlocul lunii iulie și rezolvase fără întârziere cu cateringul și băutura, angajând patru valeți aleși pe sprânceană pentru servire și pregătind totul în cele mai mici detalii. De muzică urmau să se ocupe Ovidiu și Cazimir, doi dintre suspecții de serviciu de la Mescalina, poeți neoexpresioniști mascați în corporatiști rebeli și DJ ocazionali.
        Era și o anumită curiozitate nou descoperită, de a-i vedea și asculta pe toți acei tineri boemi și impetuoși, care se deosebeau atât de mult de el când avea vârsta lor, într-un mediu diferit de acela în care îi cunoscuse, însă adevăratul motiv pentru care se decisese să deschidă porțile cetății era să-l reîntâlnească pe Ciurtin, ale cărui talente neobișnuite le căutase în lunile afundării sale în subterana eroicomică a poeților și ezoteriștilor mai mult sau mai puțin asumați ai Bucureștiului. Intuia că, dintre toți, el este omul pe care trebuie să-l descoasă pentru a găsi răspunsuri, chiar cu riscul de a-și devoala posibila sminteală pe panta căreia aluneca tot mai adânc. Se hotărâse să-l introducă pe poet în universul său de vedenii și reprezentări singulare.
        De la 6, de când invitații începuseră să sosească, intrând în general cu sfială pe poarta care dădea spre grădină, unde erau întâmpinați cu deferență de un servitor la costum, iar apoi poftiți înăuntru, în prințul timbrelor se declanșase ceva ce aducea cu emoția, o trepidație plăcută ce îl făcea sprinten și nerăbdător. Răstimpul îndelungat de când nu mai primise pe nimeni în Casa Demetriade îl făcuse și mai stângaci decât era de obicei în asemenea chestiuni, de aceea își propusese să urmărească ce se întâmpla afară, cel puțin pentru o vreme, printre draperiile trase de la fereastra biroului, adică din sanctuarul său aflat într-un turn în care nu lăsase pe aproape nimeni să intre de ani buni.
        Renunțase la precauțiile exagerate, punând totuși condiția ca întreaga tevatură să aibă loc doar în curte și în grădină, și nimeni, cu excepția lui Ciurtin, să nu aibă acces în casă, iar asta numai după plecarea celorlalți. De aceea, Adelman se-ngrijise chiar și de aducerea și amplasarea lângă salcâmul bătrân din fundul curții a unei toalete ecologice pentru previzibilele nevoi de mai târziu ale vizitatorilor. Ar fi vrut ca totul să fie aranjat impecabil, așa încât spațiul din jurul casei sale să fie locul propice pentru o seară de-a lungul căreia oaspeții să nu fie stânjeniți în discuțiile lor, și în care Ciurtin și ceilalți acoliți să se simtă cât mai în largul lor și să-și depene poveștile uneori greu de păstruns, alteori doar banale sau agasante, având totuși ramificațiile lor mai mereu neprevăzute, din care era convins că cineva atent și interesat poate compune din fragmente răzlețe o hartă a unui fel aparte de a gândi, cu care el de-abia începea să se familiarizeze.
        Iar așteptarea nu dură mult.
        Odată ce trecuseră peste stânjeneala inițială, încurajați și de absența gazdei, musafirilor nu le luase nici o jumătate de ceas să golească primele sticle de vin. Grigore, alintat uneori Gringo, rula cu dexteritate jointuri crezându-se ascuns, între salcâm și WC, de privirile indiscrete (paranoia i se declanșa doar când combina iarba cu alte intoxicante, încălcând cu bună știință regula celor trei stimuli” statuată cândva de un veteran, însă prudența lui Gringo rămânea, în principiu, diafană și autoliniștitoare), iar discuțiile se porniseră într-un carambol care făcea parte, destul de previzibil, din rutina infatigabilă a cercului. Un cerc în care toți se cunoșteau între ei, dar oricine era încurajat să se alăture, cel puțin până la primele semne că ar fi într-un film dubios.
        În absența lui Ciurtin, Ovidiu domina discuția și, pornind de la aventura hiperbolizată a unei călătorii cu avionul făcute recent de colegul de apartament al lui Grigore, Levent, tocmai revenit după o săptămână de blăneală la Amsterdam, începuse să monologheze (după încărcarea unui playlist burdușit de trip-hop și acid jazz care nu-l prea mulțumea în această fază a serii pe Cazimir) în binecunoscutul lui stil morbid-luxuriant, dornic să provoace reacții sau numai să le atragă atenția interlocutorilor:
        – Ceea ce se înalță, se prăbușește numaidecât – nimic din ceea ce omul a realizat nu iese din această paradigmă, pe care Edoardo Weiss a numit-o cu îndreptățire destrudo. În ciuda puzderiei de aparate de zbor ce survolează Pământul în lung și-n lat, și a acelora care părăsesc stratosfera împungând golul cosmic, himera străveche a omului de a cuceri înaltul a rămas un ideal pe care se amăgește degeaba că l-ar fi atins. Orașele aeriene vor rămâne ceva la fel de iluzoriu ca ideea că sufletele celor virtuoși își fac veacul pentru eternitate pe norișori pufoși, cântând la harpe-ngerești. Unul dintre regretele mele cele mai mari e că zepelinul a fost abandonat odată cu dezastrul maiestuosului Hindenburg. De altfel, interpretez ca pe o prevestire faptul că acest dirijabil legendar a fost mistuit de foc nu altundeva decât în Statele Unite. Dacă mi-aș putea alege sfârșitul, atunci aș vrea să mă întorc în 1937 și să mă-mbarc pe această cetățuie aeriană ce rezumă atât măreția, cât și instinctul mai degrabă adolescentin de autodistrugere ale poporului german.
        Privea în jur puțin îngrijorat. Nu prea reușea să le trezească interesul tovarășilor, ocupați să-și butoneze telefoanele sau să-i oprească din baletul lor pe cei câțiva chelneri ceremonioși pentru a mai agăța câte un pahar plin. În vremea asta, în partea cealaltă a curții se adunase un alt grup, mai numeros și cu siguranță mai jovial, către care câțiva dădeau semne că ar da să migreze. Hemoragia trebuia oprită din timp, așa că improviză încercând să obțină reacții:
        – Gândiți-vă că cele mai mari avioane ale timpurilor noastre au o autonomie de zbor de 15000 de kilometri, deci pot străbate cerul cam paisprezece sau cincisprezece ore. Doar jet-urile americane fără pilot pot zbura o zi întreagă, dar intrăm deja în logica unei lumi vidate de elementul uman, iar despre asta prefer să nu încep să vorbesc... Cea mai puternică și mai semnificativă lecție în legătură cu dimensiunea mistică a catastrofei aviatice e dată, prin violența totală a actului în care se abandonează, de către kamikaze. Experiența lor e mult mai elocventă decât a astronauților de pe Challenger sau Columbia, a căror moarte nu e cu nimic mai glorioasă decât a cuiva decedat într-un accident de mașină. Amintesc lucrurile astea fără să uit prăvălirile din înalt ce au în Phaeton sau în Icar niște precursori mitologici la drept vorbind destul de ridicoli...
        Se lăsă pe un scaun de răchită, scoțând dintr-un buzunăraș o sticlă de Stalinskaya din care luă o gură, stilul smuls, apoi se redresă încheind:
        – Da, ceea ce se înalță, se prăbușește negreșit – o știu cel mai bine delfinii, balenele, cașaloții, adevărații stăpâni ai planetei albastre: ei sunt cei dintâi ajunși la sateliții și la rachetele căzute de pe cer, la cabinele depresurizate ai căror ocupanți au ars la intrarea în atmosferă, aceste vietăți care și-au păstrat neștirbite instinctele, înțelegerea naturală pe care noi am pierdut-o, privesc primele prin hublouri, ating corpul fumegând al navetelor, mângâie conturul de metal topit, panourile și cablurile termorezistente, va fi fiind și compasiune acolo, dar presimțirile nu le-au înșelat niciodată: și în asta e tot mâna omului, deci a morții.
        Din expunerea îmbârligată a lui Ovidiu, Grigore, care tocmai revenise lângă grup cu un spliff demn de un jamaican pus pe treabă, reținuse doar cașaloți, depresurizat, instincte, ating și cabluri, iar în capul lui începuseră deja să se pună în funcțiune circuitele care conduceau de obicei la câte un poem jucăuș, simplu și autoironic pentru care ceilalți, după caz, îl invidiau sau îl admirau necondiționat. Grigore îl privi distrat pe Ovidiu, care se îndrepta către laptop, lămurit că totuși Cazimir avusese dreptate și că discuția pe care o inițiase nu avea flow din cauza muzicii, și îl întrebă pe cel mai serios ton posibil: „Auzi, Ovidiu, tu ai citit Ochiul căprui al dragostei noastre? Crezi că se merită?”, după care aprinse coziașul fără să mai aștepte un răspuns.
        Dinamica grupului se schimbase complet în doar câteva minute, iar când își făcu intrarea Ciurtin erau aproape toți tolăniți pe scaunele de grădină sau pe iarbă, visători și cu gândurile fărâmițate în aerul înserării.
        Era momentul ca Demetriade să coboare pentru a-și întâmpina oaspetele cel mai așteptat. Însoțit de soția lui, Ciurtin părea într-o dispoziție excelentă. Până când filatelistul încuie biroul și coborî scările, cei doi îi salutaseră deja pe prietenii și cunoscuții ajunși înaintea lor, făcuseră cunoștință cu Adelman, iar el îl recunoscuse într-unul dintre chelneri pe-un fost student dinainte să părăsească postul de asistent de la Universitate.
        – Bine ați venit, domnule Ciurtin.
        – Dragă domnule Demetriade, ne-ați făcut o primire de gală. Iar locul acesta ascuns de privirile lumii e o oază. Știți, sunt aproape douăzeci de ani de când trec pe Sfântul Silvestru ba dinspre Armenească, ba dinspre Popa Petre, și mereu am fost dornic să știu cui aparține această casă admirabil întreținută și, aș spune fără să exagerez, de o desăvârșită discreție. Ați ținut ascuns că sunteți ducele de Carcassonne al Cartierului Armenesc.
        – Sunteți prea generos cu un bătrân ușor impresionabil.
        – Impresionabil, dumneavoastră? râsul lui Ciurtin răsună în întreaga grădină. Dumneavoastră sunteți un personaj dintr-un roman pe care Culianu nu a apucat să-l mai scrie.
        – Nu pot decât să sper că asta-i de bine. Dar, apropo de comori ascunse, nu mi-o prezentați pe soția dumneavoastră?
        – Desigur, desigur, unde mi-e capul? Corina, te rog să mă ierți, și dumneavoastră la fel. Maniera în care am fost primiți m-a făcut și mai neatent decât sunt de obicei... Soția mea, Corina Ciurtin.
        – Încântat să vă întâlnesc. Alexandru Demetriade.
        – Soțul meu mi-a vorbit despre dumneavoastră.
        – Chiar așa? Da, trebuie să admit că primele noastre întâlniri au fost pentru mine destul de neobișnuite.
        – Fiți pe pace, cu Damian nimic nu e tocmai obișnuit.
        Firească și plină de grație, Corina zâmbi complice cu zâmbetul geamăn al lui Damian și făcu doi pași într-o parte, atingând tandru, ca din întâmplare, mâna soțului ei. În jurul lor se strânseseră Cazimir, Ovidiu, Miriam, Grigore, Ligia, Miron și încă vreo câțiva pe care Demetriade nu îi reținuse.
        – Cred că acum vă pot spune bun venit tuturor. Sper că nu mi-ați simțit lipsa, aveam câteva treburi urgente de rezolvat sus. Adelman, toarnă-mi și mie un pahar de prosecco.
        Adelman se execută, iar Demetriade își întoarse capul către Ovidiu, pe care-l studiase cu atenție de la fereastră, ascultându-i tiradele îndrăgostite de sine. Îi întinse o mână fermă:
        – Iată că ne revedem, domnule Comârzan.
        Deja pe jumătate beat, Ovidiu Comârzan își pierduse elocvența de mai devreme și nu mai era atât de înclinat, în fața gazdei sale, către bravade, ci începuse să se gudure, nu fără mici poticneli, pe lângă filatelist:
        – E o onoare să ne reîntâlnim la... în grădina dumneavoastră atât de primitoare. Dacă știam,... dacă aș fi știut că faceți asemenea pre... gătiri pentru noi, cu siguranță aș fi...
        – Lăsați, chiar nu e nevoie. Este plăcerea mea să vă am oaspeți în această seară. Știți, v-am auzit mai devreme, când tocmai mă pregăteam să cobor, vorbindu-le printre altele colegilor dumneavoastră despre dezastrul dirijabilului Hindenburg...
        – Îmi confirmați încă o dată convingerea că nu vă scapă nimic, interveni Ciurtin zâmbind.
        – Întâmplarea face că am ajuns să cunosc destul de multe lucruri despre Hindenburg, de fapt, despre epoca zepelinelor – pornind, desigur, de la munca mea. Dacă doriți, vi le pot împărtăși.
        – Chiar vă rugăm, i se răspunse pe mai multe voci.
        – Dar pentru asta haide să ne facem mai comozi.
        Demetriade se îndreptă spre unul dintre scaunele încă libere – pe majoritatea leneveau cei anesteziați sau nespus de meditativi după al doilea joint, scos parcă din mânecă de Grigore în minutele în care personajele principale ale serii se întreținuseră. Așezându-se, și lăsându-le tinerilor deveniți brusc foarte atenți răgazul să se regrupeze, amfitrionul își reluă povestea:
        – Există o serie de două timbre, de 50, respectiv de 75 de pfennigi, din timpul celui de-Al Treilea Reich. Au fost emise într-un tiraj sărbătoresc, pe 16 martie 1936, la mai puțin de două săptămâni după primul zbor al zepelinului Hindenburg, designat LZ 129. Nava avea să-și primească numele, inscripționat cu roșu în frumoasa scriere gotică pe care desigur că o cunoașteți, de-abia în 24-25 martie, deși comandantul Eckener îl oficializase mai devreme, în timpul primei călătorii, într-o discuție prin radio cu primarul Münchenului, pe când dirijabilul trecea pe deasupra orașului. În partea de sus a timbrelor e scris „Mit LZ 129 nach Nordamerika”. Și, așa cum spunea domnul Comârzan, exact în New Jersey s-a întâmplat teribilul accident. Ceea ce e însă cu adevărat interesant la aceste două timbre e că guma, stratul acela adeziv de pe spate, conținea acid sulfuric. Iar dacă guma nu e îndepărtată, cu trecerea vremii acidul cauzează apariția unor pete cafenii, acțiunea sa corozivă conducând în cele din urmă la dezintegrarea timbrului. Ironic, nu credeți?
        – Impresionant. O punere în abis a tragediei Hindenburgului. Ca o derulare cu încetinitorul, s-ar putea spune, a unei dezagregări prevăzute, doar că de data aceasta provocată de acidul sulfuric, și nu de întâlnirea hidrogenului cu energia electrostatică.
        Ovidiu era mândru că reușise să mențină coerența ultimei fraze și îl căuta din priviri pe Ciurtin, care se uita la el cu multă înțelegere.
        – Dețineți aceste două timbre? mai întrebă Ovidiu Comârzan, ce făcea eforturi vizibile să rămână ancorat în povestea lui Demetriade.
        – Vă imaginați că nu le puteam rata, se găsesc cu ușurință pe piață și au o valoare infimă. Lucrurile mai prețioase legate de Hindenburg sunt însă cele 372 de scrisori și cărți poștale salvate (dintr-un număr de 17000, câte erau la bord în momentul prăbușirii), unele dintre ele sunt pe jumătate arse, precum faimoasa carte poștală a mecanicului Albert Thasler, decedat în accident. Cartea colegului meu Dieter Leder, apărută anul trecut la Meersburg, le documentează până la ultima. Am avut ocazia să particip la o licitație la Düsseldorf, erau acolo câteva loturi de cel mai mare interes... Dar nu am de gând să vă plictisesc cu așa ceva.
        Asistența protestă, reclamând continuarea istoriei, și nu doar din politețe față de gazdă, însă Demetrescu nu dorea să intre în amănunte. Îi invită să se servească – bufetul suedez, căruia Grigore îi dădea deja târcoale de o vreme, cuprins de clasicele munchies ale junkiștilor, era așezat în cealaltă latură a curții, și abunda în delicatese, de la risotto cu fructe de mare, salată de quinoa cu merișoare, escalop de foie gras cu mandarine caramelizate și prosciutto crudo până la tot felul de frigărui fanteziste și un quiche eclectic cu broccoli și caju. Un meniu care l-a făcut pe Grigore să exclame: „Și voi care nu mă credeți când vă tot spun că extratereștrii-s deja aici!”
        Au mai fost deschise câteva sticle de vin și de prosecco, Ovidiu și-a terminat vodca și-a început să îndruge ceva despre decapitări, rețele cu conștiință și mașini care învață să plângă-n limbi moarte, Gringo a rulat la jointuri până i s-au terminat degetele, după care a trecut la treabă Levent, căzut și el la datorie, apoi Cazimir, până când Miriam s-a îndurat într-un final de ei luându-le povara de pe umeri. Cât despre mâncare, mai toți s-au arătat neputincioși în fața acelui belșug insolent din care s-ar fi putut înfrupta cum se cuvine doar o trupă de colecționari ieșiți la lumină după o licitație de două zile și două nopți.
        Rămași singuri, cum priveau soarele coborând peste turlele Bisericii Sfântul Silvestru, Demetriade rupse tăcerea:
        – Mă întrebam dacă e posibil să mă lămuriți în legătură cu un subiect la care mă gândesc de ceva vreme.
        – Firește, în măsura în care am vreo competență în domeniu.
        – Când ați venit, l-ați pomenit în treacăt pe savantul Culianu. Sunt sigur că știți mai multe decât mine despre acesta, trebuie să recunosc că eu îi cunosc biografia și opera la mâna a doua. Am citit foarte puțin, și nu fără sentimentul că nu sunt îndeajuns de instruit pentru a cuprinde toate referințele și implicațiile profunde ale gândirii sale. N-o să vă cer să-mi rezumați teoriile complicate pe care le vehicula, aș vrea să știu ce explicație găsiți enigmei morții sale. În mai '91, când s-a întâmplat execuția de la Chicago, eram întâmplător în America și am citit mult despre această crimă, dar admit că, deși cunosc ipotezele ce-i înconjoară moartea, nu am înțeles nici până astăzi mai nimic. Toate presupunerile peste care am dat mi s-au părut... cum să spun... mult prea convenabile.
        Damian Ciurtin ezitase pentru câteva momente, înainte de a-ncepe să vorbească pe un ton coborât:
        – Într-adevăr, povestea aceasta a fost mai mult decât un fapt divers atroce, cum ar fi spus un scriitor drag mie. Cunoașteți probabil, în linii mari, interesul profesorului Culianu pentru magie și științele oculte, practici în care se va fi inițiat dincolo de cunoașterea rațională și de dimensiunea strict istorică și teoretică a unui domeniu vast, cu ramificări extinse. Fără îndoială, moartea lui va rămâne, în ciuda supozițiilor gregare și a interesului reînnoit din vreme în vreme de tabloide, o taină. Nici doctrina rozicruciană nu a scăpat de trivializare, așa încât astăzi pot fi găsite nenumărate cluburi și confrerii, uneori nimic mai mult decât niște site-uri păduchioase în care tot felul de impostori sau de neghiobi duc în derizoriu doctrina, cu promisiunea inițierii, pentru o sumă oarecare, în misterele și în arcanele cunoașterii oculte... Ca să revin, e posibil ca Ioan Petru Culianu să fi ajuns la un nivel superior al acestui tip de cunoaștere, în care fusese introdus, nu așa cum se mai spune, prin intermediul doctrinelor New Age, ci primind cumva acces la principiile care conduc la dezvoltarea exponențială a facultăților psihice. Este o cale plină de pericole aceasta, și implică schimbări profunde în personalitatea cuiva care a apucat-o-ntr-acolo.
        – Ați afirmat că e posibil să fi primit acces, să fi fost introdus, ce vreți să spuneți prin asta mai exact?
        Deși își păstrase intactă postura, Demetriade era concentrat la fiecare cuvânt al interlocutorului său.
        – Lucrurile acestea nu se învață numai din cărți – iar Culianu le citise pe toate. Mai e nevoie de ceva pe lângă.
        – De un antrenament sau de o disciplină spirituală? De un maestru care să te ghideze?
        – Dacă preferați. E nevoie poate de un psihic fortificat. De un suflet puternic.
        – Cred că vorbim despre un om căruia nu-i lipseau... cum spuneți, dumneavoastră, poeții? – resursele interioare.
        – Nu putem ști... În aceste chestiuni lucrurile sunt ceva mai delicate chiar și decât în poezie, care e deopotrivă o artă a vulnerabilității și a rezistenței. Înclin să cred că binomul acesta elementar nu este însă aplicabil doctrinelor ezoterice. Poate că ceva din ceea ce ajunsese să cunoască profesorul Culianu în explorările sale a condus ireversibil către acest moment. Nu cred că e o prezumție extravagantă.
        Și adăugă, după o pauză în care băuse până la fund paharul pe care-l ținea în mână:
        – Ca o anecdotă, știți care au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus studentului său Argüelles, ultimul care l-a văzut viu, înainte de a se îndrepta către locul în care avea să moară? It's nothing to fear, just a rite of passage”. Sigur, putem presupune că se referise de fapt la examenul pe care lingvistul american – care, apropo, predă azi la Universitatea din Chicago – urma să-l dea, sau că acesta a-ncurcat și mai mult, vrând-nevrând, datele enigmei.
        – Și totuși, doar nu credeți că a angajat pe cineva să-l împuște în cap în toaleta universității?
        – Nici nu aș fi putut spune așa ceva, deși acum că ați pomenit-o, această ipoteză îmi pare mai puțin absurdă decât altele difuzate entuziast în ultimele decenii. Că ar fi fost anihilat de serviciile secrete, că i-ar fi pus gând rău neolegionarii, fosta nevastă sau un amant gelos. Curată gândire de băcani și de chivuțe.
        Schiță un zâmbet vag, care i se șterse de pe chip după numai o clipă:
        – Vorbim despre forme de cunoaștere la care noi doi nu avem acces, decât poate mediat și provizoriu – după care uităm tot. Felul în care structura și compoziția materiei pot suferi transformări prin puterea gândului, proiecții mentale și telepatie, vizionarism, înțelegerea naturii iluzorii a timpului și a spațiului... Îmi pare rău, cu riscul de a vă dezamăgi: nu vă pot furniza o explicație mai concludentă de-atât.
        – Deci chiar credeți că toate aceste... aptitudini ieșite din comun sunt posibile?
        – Pe cât de banalizată a devenit, afirmația că orice e posibil nu își găsește o bază solidă în realitate, nu-i așa? Oare nu suntem învățați că fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, iar mișcarea lor este guvernată de legi obiective? Cunosc persoane credincioase care ar contrazice energic, în ciuda tuturor profețiilor și a miracolelor de care cărțile sfinte sunt pline, ipoteza cunoașterii nemăsurabile. Ce să mai vorbim despre oamenii pragmatici și concreți, categorie din care cred că faceți parte, și pe care de altfel o prețuiesc tocmai pentru că – citez din memorie o expresie a lui Culianu din ultimul său interviu, apărut cu o lună înainte de a pieri – comunică resorturile realității într-un mod plauzibil.
        – Până nu demult, și eu credeam la fel. Am fost educat în spiritul materialismului dialectic, nu că aș fi dat prea mare importanță acestor teorii maculate de o ideologie care s-a văzut ce a fost în stare să producă. Însă toate convingerile mi-au fost zguduite de unele experiențe trăite în ultima vreme...
        Discuția fusese întreruptă de venirea înspre cei doi a unui grup volubil și vizibil amețit. Finalul serii se apropia, iar înainte de iminenta părăsire a grădinii filatelistului, Demetriade l-a luat deoparte pe Damian șoptindu-i confidențial:
        – Domnule Ciurtin, aș dori să mai rămâneți, dacă este posibil, după încheierea ostilităților. Noi doi avem de vorbit mai pe îndelete.
        – Desigur. O să-i explic Corinei și, de îndată ce veți da semnalul, îi voi chema un taxi care s-o ducă acasă.
        – Vă mulțumesc. Înseamnă mult pentru mine.
        Făcu o pauză, trăgând adânc aer în piept.
        – Știți, cred că de acum vă pot spune adevărul. Mai am probabil doar câteva luni de trăit și o dilemă căreia nu reușesc să-i găsesc dezlegarea. Trebuie să împărtășesc cu cineva ce am descoperit în ultima jumătate de an, înainte ca asta să mă transforme într-o stafie.
        – Sunt în întregime la dispoziția dumneavoastră, a mai adăugat cu emoție Damian Ciurtin.
        În Cartierul Armenesc se lăsase o beznă adâncă, prin care cineva parcă ar fi târât de păr un cadavru.

miercuri, 25 iulie 2018

Filatelistul (fragment)


        Începuse cu schimbări aproape imperceptibile, pe care le pusese pe seama vederii slăbite sau pe curioase variații ale luminii, însă oftalmologul îl asigurase că nu i-au crescut dioptriile și că, pentru cineva de vârsta lui, care s-a chiorât toată viața în clasoare, albume și cataloage, ajungând la performanța de a deosebi cele mai subtile diferențe ale filigranelor și vinietelor și de a revela falsurile cele mai bine ascunse, are ochi de vultur; schimbase apoi toate lămpile, inclusiv pe cea cu cuarț, precum și lupa favorită, adusă cu mari sacrificii din Polonia în anii '80, cu una digitală, Vividia UM38, cu LCD, ultraviolete și microscop capabil să mărească de 500 de ori, și totuși simțea că ceva nu e-n regulă.
        Simțea, ăsta e cuvântul, era ceva ce-i scăpa și asta îi dădea un sentiment de nesiguranță pe care nu-l mai avusese din tinerețe, când începuse cu gesturile febrile ale unui începător, cu-nflăcărări și gafe care acum i se păreau caraghioase și impardonabile, să răscolească prin colecții, să descopere cu ochii mijiți tot felul de minunății filatelice, să mângâie delicat dantelúri și să mânuiască tot mai precis penseta, odontometrul și șarniera, să se recunoască legat pentru totdeauna de o lume care îl fascina: aceea a mărcilor poștale.
        Desigur, ca în toate cazurile de colecționari fanatici despre care se poate spune că au ajuns la o măestrie desăvârșită, experiența îl făcuse greu impresionabil, unii dintre cunoscuții săi ar fi spus chiar: blazat, însă tenacitatea de care dădea dovadă era celebră din America până în Singapore, iar flerul și siguranța pe care le arăta cu fiecare ocazie nu lăsau loc vreunui dubiu: Alexandru Demetriade nu era doar un colecționar cu o avere considerabilă, ci și unul dintre cei mai prestigioși specialiști din lume.
        Însă neliniștea pe care o resimțea ori de câte ori scotea din seif timbrul din seria scarabeilor sacri nu avea nimic profesional. Ani întregi îl vânase, iar acum că era în sfârșit în posesia sa, frământarea sporea de la o lună la alta. Fiecare nouă vizită făcută acestei micuțe bucăți de hârtie imprimate destul de grosolan la sfârșitul secolului al XIX-lea era însoțită de o puternică stare de excitație, pe care n-o mai trăise de mult – simțea fluturi în stomac, amețea, ochii i se împăienjeneau și mâinile începeau să-i transpire, se purta, la vârsta la care Goethe făcuse pasiunea pentru Ulrike von Levetzow, ca un îndrăgostit temător și imprudent.
        Și nu era doar atât.
        Cu fiecare nouă incursiune în universul acestui timbru pentru alții lipsit de mare valoare, pe care el îl prețuia însă mai presus de oricare dintre acelea, cu mult mai faimoase și mai scumpe, ce se găseau în colecția sa (cel de 10 centime din 1852, înfățișându-l pe Napoleon al III-lea, „Capul Bunei Speranțe” din 1853, „Pale Dull Purple” din 1904, câteva „Limonka” din 1925, „Fecioara roșie în robă verde” emis în amurgul dinastiei Qing și destule altele râvnite de cei mai îndârjiți colecționari), Alexandru Demetriade se îndepărta tot mai mult de micul imperiu pe care și-l clădise cu perseverență și chibzuială, și al cărei nod și cartier general era vila sa din Strada Silvestru.
        Scufundându-se ceasuri, uneori zile întregi în apele întunecate ale scarabeului, se întorcea tot mai tulburat, mai slăbit și mai nesigur de conturul realității. Încă prea zdravăn și încăpățânat să accepte că experiențele copleșitoare provocate de timbrul egiptean sunt halucinații care ar trebui să-l îndrepte spre un psihiatru, filatelistul își întărise, mai cu seamă în urma tomografiei pe care o făcuse la sfârșitul iernii, credința că numai un ocultist sau un poet i-ar putea înțelege povestea.
        Iar în Ciurtin, Demetriade i-a găsit pe-amândoi.
        Amiciția dintre Demetriade și Ciurtin era, până în urmă cu câteva luni, când începuseră tulburările de percepție, apoi șirul de viziuni chinuitoare și inexplicabile, întru totul improbabilă. Dincolo de preocuparea sa devoratoare pentru filatelie, bătrânul vultur din Cartierul Armenesc nu fusese interesat la viața lui de prea multe lucruri – pe lângă timbre, se întâmplase să adune și stampe, hărți vechi și o colecție destul de însemnată de monede, însă numismatica i se păruse mereu o treabă mai potrivită pentru alții; chibzuit fusese de când se știa, și jonglase magistral cu sume exorbitante, totuși banul în sine nu îl interesa și îi disprețuia la fel de mult pe arghirofili și pe literați. Ultimele cărți de beletristică pe care le citise, în perioada tulbure de după executarea Ceaușeștilor (eveniment care îl lăsase rece – și peste care trecuse ca peste spargerea unei vaze kitschoase), îl convinseseră că literatura română a ajuns pe mâna unor tarabagii obsedați sexual, lucru de înțeles la cineva care alesese să rămână până la șaptezeci de ani holtei, considerând femeile niște ființe mult prea capricioase care nu făceau decât să-l distragă de la munca lui. Acea activitate neobosită îi aducea deja destule satisfacții și provocări.
        Și totuși, ceva se schimbase radical în el. Încercând să se smulgă de sub fascinația implacabilă a timbrului și căutând explicații în zone care nu-i stârniseră niciodată curiozitatea, Demetriade ajunsese la concluzia că trebuie să cerceteze acele cercuri ale Bucureștiului în care ar fi putut găsi oameni înzestrați pentru ceea ce este paradoxal, fantasmagoric și de neînțeles. Pentru filatelist, era o coborâre în subterană. Un gest disperat al cuiva care nu cunoscuse de-a lungul vieții abisurile sau disperarea.
        Așa că pornise în explorarea metodică a celor mai obscure galerii de artă, cenacluri, cluburi cețoase în care forfoteau indivizi notorii pentru extravaganța lor, artiști abonați la ratare, astrologi, teozofi și spiritiști dispuși să-și împărtășească experiențele-limită, practicile neortodoxe și strădaniile de înțelegere a invizibilului. Dar ceea ce descoperise în aceste societăți îl nemulțumea – o sumedenie de farsori și de închipuiți, de savanți îndărătnici și opaci, de poeți haotici care nu căutau sensul urgenței în care trăiau, nu încercau să desfacă ghemul intuițiilor și al nălucirilor la care aveau acces în momentele de grație, mulțumindu-se cu redarea lor în forme ambigue și mult prea estetizate. Îi lăsau cu toții senzația că se risipesc, hrănindu-se din fărâme ale acelei înțelegeri integrale care spera că l-ar putea face să dezlege nălucirile pe care le trăia. Pe lângă mulți dintre aceștia (care îl considerau un personaj deopotrivă impresionant și dubios), părea un ins mult mai curios și mai puțin încuiat decât ar fi sugerat-o biografia sa liniară și austeră. Asta până când îl întâlnise într-o seară, în subsolul mucegăit al unei case vechi de pe Mântuleasa, pe Ciurtin.
        Localul funcționa clandestin, fiind, cel puțin în principiu, un secret păzit cu strășnicie. În realitate, Mescalina era știut de toată fauna de boemi, teoreticieni nihiliști, gnostici de ziua a șaptea, autori geniali cu un deceniu sau două în urmă (purtându-și blazarea și sarcasmul ca pe niște blazoane de mare preț), însoțiți de artiști „emergenți” însetați de glorie, care își făceau stagiatura în vizuina Bestiei. Bestia fiind, în cazul acesta, trăitul la minima rezistență, lipsa de perspective, drama cehoviană derulată cu repetiție, noapte de noapte – și nu stăpâna carismatică a tractirului, Hanna. Aceasta, o femeie puțin trecută de patruzeci de ani, se cam rotunjise și nu mai avea grația de altădată, dar era încă atrăgătoare și pusă pe șotii ca o hangiță dintr-o pictură flamandă. Atentă și iscoditoare, Hanna își domina clientela și ținea o anumită ordine în haosul general. Când avea chef, iar în noaptea în care Ciurtin l-a adus la Mescalina pe Demetrescu și i l-a prezentat pe filatelist, cheful se activase în fosta violoncelistă de la Filarmonică, se apuca să depene povestea scurtei sale cariere, frântă abrupt odată cu incidentul de la Perla, din care își revenise, cu totul alt om, de-abia câțiva ani mai târziu.
        „Mda, cumpliții ani '90, cred că nu mă veți judeca prea aspru că folosesc sintagma asta pretențioasă – pe care, o să vedeți, istoria o va reține întocmai. Totul era permis, dar mai nimic nu era posibil fără doza inevitabilă de mizerie și de sălbăticie. O perioadă în care extazul și nenorocirea au devenit inseparabile, ceea ce a condus, cum era și normal, la încercările cele mai incredibile pentru generația noastră. De-abia ieșiți din adolescență, trăiam în democrație, eram liberi și ăsta era un surogat de fericire, singura îngăduită într-o lume care, pe de altă parte, deversa-n capul nostru tot puroiul netrebnicilor care făceau acum jocurile. Am înțeles repede că libertatea asta câștigată prin moartea câtorva mii de visători și răzvrătiți impusese de fapt absența oricăror reguli și impedimente morale. Pe astea avuseseră grijă să le amputeze moștenitorii ăluia împușcat de Crăciun. Nu mai ajungeam o dată în 2000, când eram convinsă că ceva decisiv o să se întâmple. Că legea celui mai puternic o să fie-nlocuită cu altceva. Nu știam cu ce, poate cu sfârșitul lumii, în definitiv nici asta nu părea o variantă chiar așa de rea. Dar trebuie să înțelegeți că în momentul despre care vă vorbesc, eu ieșisem deja în decor. Mă căutam în locuri în care nu aș îndemna acum pe nimeni s-ajungă. Eram cu desăvârșire pierdută.”
        Filatelistul o urmărea cu atenție pe Hanna, sorbind în răstimpuri din vișinata casei, pe care aceasta i-o turnase cu mărinimie într-o sondă de 400 ml înainte de a se așeza la masă. Demetriade nu era obișnuit ca o femeie să stea pe scaun așa cum stătea Hanna, să fumeze, să bea și să povestească în felul acela hotărât și intens, având grijă totodată să rămână atentă la încâlceala vitală a Mescalinei și să țină în frâu lucrurile din jur cu un fel de neglijență jucată. Pe de altă parte, Demetriade afla despre o lume cu care nu avusese aproape nimic de-a face. Ascultând-o pe Hanna, i se părea că trăise într-un univers paralel, unul ideal și egotist. În universul lui. Pentru filatelist, anii '90 însemnaseră o perioadă de efervescență și de deschidere, în sfârșit avea posibilitatea să bată lumea în lung și-n lat, să pătrundă în colecții la care înainte nu avusese acces, să participe la licitații internaționale, făcându-și intrarea într-o rețea din care nu făcea parte decât elita, aristocrația filateliei mondiale, iar el devenise unul dintre jucătorii cei mai abili și mai respectați. În București, nu-și părăsea casa cu săptămânile, iar tevatura politică și socială o privea ca pe o hârjoană între niște jivine mici, lacome și respingătoare cu care nu avea nici un motiv serios să-și bată capul.
        „Dar să mă întorc la Filarmonică. După ce am terminat prima din clasa mea Conservatorul, m-au luat în orchestră. Focar de cultură națională, instituția ce dă pulsul vieții muzicale românești, un mare bullshit, pe care firește că eu l-am înghițit ca o proastă. Am avut primele ieșiri în străinătate. Salzburg, Lyon, Bratislava, Alkmaar, Verbier. Nu suna rău, în ciuda debandadei totale de-acasă. Visuri mari, planuri, ambiții. În perioada aceea, ca să mă ajung cu banii după moartea alor mei în '95, cântam pe unde se nimerea. Probabil că, până la urmă, la noi n-a fost totul chiar atât de primitiv și de vicios ca în Rusia lui Ielțân, dar lucrurile puteau deveni cu ușurință primejdioase – după cum s-a și dovedit. Am avut de-a face cu tot felul de oameni. Inși influenți, politicieni, nouveaux riches care borau la sfârșitul petrecerilor pe canapelele cărate de la Viena sau din castelele de pe Loara. Niște panarame îngrozitoare, de la primul la ultimul. Și eu – o fetiță de patrușcinci de kilograme îmbrăcată într-o rochie de seară ponosită, cu violoncelul după ea.
        Pe scurt, la una dintre cântările astea, tipii care mă angajaseră – și care făceau afaceri periculoase cu niscai ruși sau ucrainieni – au fost călcați în toiul petrecerii de o trupă de rakeți. N-are rost să vă descriu carnagiul la care am asistat în seara aceea la Perla. Suficient că de acolo m-am ales cu tendoanele de la mâna dreaptă secționate și cu câteva coaste rupte. Mi se tot repeta că am avut noroc, dar eu eram distrusă. Operația, făcută în dorul lelii la un spital amărât de pe Calea Griviței, a fost o glumă proastă, recuperarea a durat enorm. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, pentru mine totul se terminase. Și, ca orice om terminat, m-am refugiat în tot felul de dependențe, din care mi-a luat șapte ani să mă smulg. Pentru a putea deveni jupâneasa de la Mescalina. O legendă vie, nu-i așa, Ciurtin?”
        Râsul sănătos al Hannei nu-i putea ascunde amărăciunea și nostalgia – însă numai atât cât își dădea voie să dezvăluie. Ciocniră, vânturară câteva glume care au mai relaxat atmosfera, după care Ciurtin își începu recitalul. De aici încolo, era seara lui. De la Michaux, cu Mescalina, mizerabil miracol, trecu prin Odobescu, Berlioz și relațiile lui complicate cu opiul și cu Harriet Smithson, apoi sări la Burroughs, a cărui artă de prozator o ridiculiză din numai câteva tușe sardonice. Încet-încet, pe măsură ce barul se golea, era tot mai atent la Demetriade, care scosese toată seara numai câteva propoziții (în fapt, toate niște interogații și paradoxuri impecabil conduse logic și discursiv), se apropia de infatigabilul septuagenar în cercuri concentrice, prin Madame Blavatsky și Nostradamus, Contele Cagliostro, Rasputin și Gurdjieff, amuzându-se astfel să-și încurce comesenii sau să-i trimită pe piste false, făcând risipă de erudiție și umor și în tot acest timp trecând sub tăcere numele adevăratelor sale evlavii, Stanislas de Guaita, Curuppumullage Jinarājadāsa și Jung, despre care știa că va ajunge să îi vorbească filatelistului într-un alt context.
        Spre zori, după retragerea la somn a Hannei și cu ei încuiați în local (nici o grijă, Ciurtin se descurca de fiecare dată chiar și cu cele mai încăpățânate încuietori), unul dintre poeții însoțitori a simțit că e vremea să pună întrebarea mult așteptată, adoptând ironic stilul ceremonios al celui ce prezida masa, însă asta nu păru defel să-l nemulțumească pe poetul ocultist:
        „Domnilor, la capătul acestor opt ceasuri petrecute în Mescalina, vreme în care ne-am păstrat ținuta aproape impecabilă, iar mințile cam prea laolaltă, să bem, aș sugera, un pahar de Moloko Plus, în varianta Mântuleasa. Sunt sau nu în asentimentul dumneavoastră?”
        Nu a protestat nimeni și, cu toate că Demetriade nu știa exact despre ce e vorba, a suspectat imediat că se pregătea ingerarea unui narcotic, așa că a continuat să privească cu zâmbetul pe buze cele cinci pahare cu lapte aduse pe o tavă fantezistă, sorbind încântat neastâmpărul care îi cuprinsese pe cei patru poeți.
        „Doar nu am adus unul în plus?” mimă îngrijorarea unul dintre ei văzând lipsa de interes a lui Demetriade față de paharul ce-i fusese întins.
        „Nu, mulțumesc, răspunse puțin încurcat. Știți, eu sunt cu timbrele...”
        „Man, ești mai marfă decât am crezut. N-ai măcar câte o jumătate și pentru noi?”
        Însă tânărul și impetuosul Grigore, nelipsit de la mesele care sugerau măcar o vagă promisiune a drogului, fu concediat de Ciurtin cu un singur gest al capului, îndeajuns de scurt și de elocvent pentru ca toți cei prezenți să priceapă că domnul distins și enigmatic ce le făcuse onoarea de a le accepta compania nu putea fi abordat în felul acesta.
        Din dimineața aceea, toți poeții care trăgeau la Mescalina deveniră admiratorii necondiționați ai bătrânului filatelist, pe care începură să-l numească plini de speranță „Prințu' timbrelor”.

24 iulie 2018


vară buhăită şi schimbătoare,
vară cu multă ploaie, cu morți blânzi pregătind
atacul masiv asupra splendorii
de care totuşi niciunul din noi nu se poate atinge, oricât de aprig
s-ar lucra la asta pe întuneric
vară cu incendii, cu măcelării ticsite,
cu tați intubați, cu fii viorii şi imagini pe care mintea ți le arată
şi îți ordonă cu voce de gardian „ÎNGHITE!”

vară ca o poetă bătrână şi rea
care ar mai vrea pulă da' îi e jenă să
contrazică manualele –
nu te-ai mai duce odată

te dau pe orice

miercuri, 18 iulie 2018

Adrian Diniș (1986-2018)


Adrian Diniș


Adrian Diniș (1986-2018) s-a născut și a trăit în București, unde a absolvit Universitatea Româno-Americană, iar apoi a urmat cursurile Facultății de Litere a Universității București. A publicat Poezii odioase de dragoste (2010), care l-a trecut imediat în rândul celor mai promițători debutanți ai perioadei. A întârziat să-și publice a doua carte, cu o exigență rară, deși a scris în ultimii opt ani poezie și proză și a fost unul dintre fidelii comunității conturate începând din 2009 în jurul clubului de lectură Institutul Blecher, unde a citit în mai multe rânduri. Dispariția sa prematură e deplânsă de toți ce l-au cunoscut și au trăit în intimitatea devotamentului său exemplar pentru literatură.



am scris şi eu odată poezie
pe pereţi la tramvaiul 26
au dărâmat peretele acela
trebuiau să extindă spaţiul
îmi place să cred că 
n-a fost ceva intenţionat
când i-au schimbat și numele
cineva care stătea pe lângă
m-a întrebat cum îi zice
poate ca să sune la poliție
când citesc poeții intempestivi
gălăgioși eu mă gândeam 
doar că e deja destin 
așa cum toate tipele 
pe care le-am iubit
și-au schimbat destul de repede
adresele numerele de telefon
statutul pe facebook 
aspirațiile în viață
îmi place să cred că 
n-a fost ceva intenționat
sosirile mele inopinate cu
întârzierea deja cunoscută a cfr-ului
cu un buchet de flori
plin de regrete de parcă
abia îl furasem
de la o înmormântare
în familie sau a cuiva foarte
apropiat cu textele mele
care la fel ca țigările erau deja
toate fumate și nu mai aveam
altele apelurile mele noaptea târziu
când luam ceva prea mult la bord
și mi se făcea brusc dor 
să înjur că nu mai am pe cine
să țin în brațe și ele ascultau
toată tevatura aia interminabilă 
doamne, câtă răbdare 
au avut fetele astea
chiar și înainte
cât am fost împreună
îmi place să cred că 
au găsit doar o ofertă mai bună
un abonament mai convenabil
cu minute gratuite mai mulți
mega internet că au profitat 
de șansa lor până la urmă
am avut și eu șansa mea
nu ca marele gatsby
el chiar n-a avut nicio şansă


Adrian Diniș


sâmbătă, 14 iulie 2018

Lectură la Bistrița și a șasea cronică la „Maeștrii unei arte muribunde”


Înaintea lecturii pe care o voi avea în seara asta la Sinagoga din Bistrița, împreună cu Angela Marinescu, Constantin Acosmei, Ștefan Manasia și poeta flamandă Els Moor, cei de la Alecart (veniți și anul ăsta special de la Iași pentru a nu rata festivalul) mi-au făcut surpriza de a include în suplimentul pe care tocmai l-au scos, special pentru Poezia e la Bistrița, un articol despre Maeștrii unei arte muribunde. Încadrat de cronici la cărți de Ioan Es. Pop și Ion Mureșan (scrise de doi tineri care îmi plac mult, Ioan Coroamă, respectiv Ioana Tătărușanu), Spectacolul apocalipsei semnat de Amalia Carciuc e o poezie de cronică, pentru care îi mulțumesc. 
Așadar, dacă sunteți prin Bistrița, diseară de la ora 19 ne vedem la Sinagogă.

luni, 9 iulie 2018

Miercuri, când se lasă seara / peste București


Miercuri, de la ora 19.30, sunt invitatul Svetlanei Cârstean la ultima ediție din acest sezon a seriei de evenimente intitulate Intersecțiile de miercuri, ținute la Rezidența BRD/Scena9 din strada I.L. Caragiale, nr. 32. Voi vorbi despre poezie, despre proiecte mai vechi și mai noi, vor fi expuse colaje și tot felul de alte drăcii vizuale făcute în ultimii ani și voi face zgomote deosebite, poate chiar un performance, nu știu sigur, vorba asta m-a intimidat întotdeauna (deși știu bine că pe mulți nu-i, și-o folosesc cu ușurința cu care era utilizat în anii '90 cuvântul happening). Veniți, privighetoarea cântă, și cred că nici nu ratați mult din semifinala mai puțin interesantă de la Campionatul ăsta Mondial de folbal.


luni, 2 iulie 2018

Interviu



Descrie-te în zece cuvinte.
Apoi fă pe o coală albă o schemă cu săgeți colorate care să arate legăturile între aceste cuvinte-cheie.
Care e cea mai mare calitate pe care o ai?
Dar cel mai supărător defect?
Către ce crezi că ar trebui ca societatea să tindă din punct de vedere politic?
Explică într-o frază rolul pe care îl are arta în viața ta.
Ce-ți place cel mai mult la țara în care trăiești?
Cum crezi că poți îmbunătăți percepția cunoscuților tăi asupra implicării active în viața comunității?
Ce capitale europene ai vizitat în ultimul an?
Cu ce naționalitate simți că ai cele mai multe lucruri în comun?
Ce înseamnă pentru tine Europa contemporană?
Crezi că ea trebuie să rămână un loc ferit de imigranți și de teroriști?
Te consideri o persoană care se adaptează ușor la un mediu nou?
Care e eroul tău literar preferat?
Dar personajul de film care te-a marcat cel mai mult?
Cât de des folosești anticoncepționale și arme de autoapărare?
Când ai realizat că vrei să practici meseria ta actuală?
Ce mâncare tradițională a altui popor ai vrea să o gătești la perfecție?
Cât de hotărât(ă) ești să ajungi la țelurile pe care ți le-ai propus?
Care este regizorul cu care ți-ar plăcea să stai la masă?
Dacă i-ai putea pune o singură întrebare, care ar fi aceea?
Ce ai zice dacă acest program ți-ar putea îndeplini cel mai mare vis?
Ce ai fi în stare să faci pentru asta?
Ai fi pregătit(ă) să renunți la drepturile tale pentru a-ți îndeplini integral potențialul?
Ai renunța la familie și la prieteni în favoarea unei culturi organizaționale care îți poate oferi tot sprijinul și afecțiunea de care ai nevoie în mod obiectiv?
Preferi o lume supravegheată și sigură uneia în care un dezaxat poate în orice moment să dea ordinea peste cap?
Ești de acord cu afirmația că un artist trebuie să gândească pozitiv și să antreneze prin munca lui energiile care ne fac mai plini de viață și mai productivi?
Ai accepta să omori un om al străzii sau un parazit social dacă ai ști că astfel va fi salvată o persoană care merită să trăiască?
Cât de departe ești dispus(ă) să mergi pentru conservarea valorilor pe care le reprezintă Organizația noastră?

Justifică-ți cu atenție răspunsurile și semnează-te în josul paginii.