miercuri, 25 iulie 2018

Filatelistul (fragment)


        Începuse cu schimbări aproape imperceptibile, pe care le pusese pe seama vederii slăbite sau pe curioase variații ale luminii, însă oftalmologul îl asigurase că nu i-au crescut dioptriile și că, pentru cineva de vârsta lui, care s-a chiorât toată viața în clasoare, albume și cataloage, ajungând la performanța de a deosebi cele mai subtile diferențe ale filigranelor și vinietelor și de a revela falsurile cele mai bine ascunse, are ochi de vultur; schimbase apoi toate lămpile, inclusiv pe cea cu cuarț, precum și lupa favorită, adusă cu mari sacrificii din Polonia în anii '80, cu una digitală, Vividia UM38, cu LCD, ultraviolete și microscop capabil să mărească de 500 de ori, și totuși simțea că ceva nu e-n regulă.
        Simțea, ăsta e cuvântul, era ceva ce-i scăpa și asta îi dădea un sentiment de nesiguranță pe care nu-l mai avusese din tinerețe, când începuse cu gesturile febrile ale unui începător, cu-nflăcărări și gafe care acum i se păreau caraghioase și impardonabile, să răscolească prin colecții, să descopere cu ochii mijiți tot felul de minunății filatelice, să mângâie delicat dantelúri și să mânuiască tot mai precis penseta, odontometrul și șarniera, să se recunoască legat pentru totdeauna de o lume care îl fascina: aceea a mărcilor poștale.
        Desigur, ca în toate cazurile de colecționari fanatici despre care se poate spune că au ajuns la o măestrie desăvârșită, experiența îl făcuse greu impresionabil, unii dintre cunoscuții săi ar fi spus chiar: blazat, însă tenacitatea de care dădea dovadă era celebră din America până în Singapore, iar flerul și siguranța pe care le arăta cu fiecare ocazie nu lăsau loc vreunui dubiu: Alexandru Demetriade nu era doar un colecționar cu o avere considerabilă, ci și unul dintre cei mai prestigioși specialiști din lume.
        Însă neliniștea pe care o resimțea ori de câte ori scotea din seif timbrul din seria scarabeilor sacri nu avea nimic profesional. Ani întregi îl vânase, iar acum că era în sfârșit în posesia sa, frământarea sporea de la o lună la alta. Fiecare nouă vizită făcută acestei micuțe bucăți de hârtie imprimate destul de grosolan la sfârșitul secolului al XIX-lea era însoțită de o puternică stare de excitație, pe care n-o mai trăise de mult – simțea fluturi în stomac, amețea, ochii i se împăienjeneau și mâinile începeau să-i transpire, se purta, la vârsta la care Goethe făcuse pasiunea pentru Ulrike von Levetzow, ca un îndrăgostit temător și imprudent.
        Și nu era doar atât.
        Cu fiecare nouă incursiune în universul acestui timbru pentru alții lipsit de mare valoare, pe care el îl prețuia însă mai presus de oricare dintre acelea, cu mult mai faimoase și mai scumpe, ce se găseau în colecția sa (cel de 10 centime din 1852, înfățișându-l pe Napoleon al III-lea, „Capul Bunei Speranțe” din 1853, „Pale Dull Purple” din 1904, câteva „Limonka” din 1925, „Fecioara roșie în robă verde” emis în amurgul dinastiei Qing și destule altele râvnite de cei mai îndârjiți colecționari), Alexandru Demetriade se îndepărta tot mai mult de micul imperiu pe care și-l clădise cu perseverență și chibzuială, și al cărei nod și cartier general era vila sa din Strada Silvestru.
        Scufundându-se ceasuri, uneori zile întregi în apele întunecate ale scarabeului, se întorcea tot mai tulburat, mai slăbit și mai nesigur de conturul realității. Încă prea zdravăn și încăpățânat să accepte că experiențele copleșitoare provocate de timbrul egiptean sunt halucinații care ar trebui să-l îndrepte spre un psihiatru, filatelistul își întărise, mai cu seamă în urma tomografiei pe care o făcuse la sfârșitul iernii, credința că numai un ocultist sau un poet i-ar putea înțelege povestea.
        Iar în Ciurtin, Demetriade i-a găsit pe-amândoi.
        Amiciția dintre Demetriade și Ciurtin era, până în urmă cu câteva luni, când începuseră tulburările de percepție, apoi șirul de viziuni chinuitoare și inexplicabile, întru totul improbabilă. Dincolo de preocuparea sa devoratoare pentru filatelie, bătrânul vultur din Cartierul Armenesc nu fusese interesat la viața lui de prea multe lucruri – pe lângă timbre, se întâmplase să adune și stampe, hărți vechi și o colecție destul de însemnată de monede, însă numismatica i se păruse mereu o treabă mai potrivită pentru alții; chibzuit fusese de când se știa, și jonglase magistral cu sume exorbitante, totuși banul în sine nu îl interesa și îi disprețuia la fel de mult pe arghirofili și pe literați. Ultimele cărți de beletristică pe care le citise, în perioada tulbure de după executarea Ceaușeștilor (eveniment care îl lăsase rece – și peste care trecuse ca peste spargerea unei vaze kitschoase), îl convinseseră că literatura română a ajuns pe mâna unor tarabagii obsedați sexual, lucru de înțeles la cineva care alesese să rămână până la șaptezeci de ani holtei, considerând femeile niște ființe mult prea capricioase care nu făceau decât să-l distragă de la munca lui. Acea activitate neobosită îi aducea deja destule satisfacții și provocări.
        Și totuși, ceva se schimbase radical în el. Încercând să se smulgă de sub fascinația implacabilă a timbrului și căutând explicații în zone care nu-i stârniseră niciodată curiozitatea, Demetriade ajunsese la concluzia că trebuie să cerceteze acele cercuri ale Bucureștiului în care ar fi putut găsi oameni înzestrați pentru ceea ce este paradoxal, fantasmagoric și de neînțeles. Pentru filatelist, era o coborâre în subterană. Un gest disperat al cuiva care nu cunoscuse de-a lungul vieții abisurile sau disperarea.
        Așa că pornise în explorarea metodică a celor mai obscure galerii de artă, cenacluri, cluburi cețoase în care forfoteau indivizi notorii pentru extravaganța lor, artiști abonați la ratare, astrologi, teozofi și spiritiști dispuși să-și împărtășească experiențele-limită, practicile neortodoxe și strădaniile de înțelegere a invizibilului. Dar ceea ce descoperise în aceste societăți îl nemulțumea – o sumedenie de farsori și de închipuiți, de savanți îndărătnici și opaci, de poeți haotici care nu căutau sensul urgenței în care trăiau, nu încercau să desfacă ghemul intuițiilor și al nălucirilor la care aveau acces în momentele de grație, mulțumindu-se cu redarea lor în forme ambigue și mult prea estetizate. Îi lăsau cu toții senzația că se risipesc, hrănindu-se din fărâme ale acelei înțelegeri integrale care spera că l-ar putea face să dezlege nălucirile pe care le trăia. Pe lângă mulți dintre aceștia (care îl considerau un personaj deopotrivă impresionant și dubios), părea un ins mult mai curios și mai puțin încuiat decât ar fi sugerat-o biografia sa liniară și austeră. Asta până când îl întâlnise într-o seară, în subsolul mucegăit al unei case vechi de pe Mântuleasa, pe Ciurtin.
        Localul funcționa clandestin, fiind, cel puțin în principiu, un secret păzit cu strășnicie. În realitate, Mescalina era știut de toată fauna de boemi, teoreticieni nihiliști, gnostici de ziua a șaptea, autori geniali cu un deceniu sau două în urmă (purtându-și blazarea și sarcasmul ca pe niște blazoane de mare preț), însoțiți de artiști „emergenți” însetați de glorie, care își făceau stagiatura în vizuina Bestiei. Bestia fiind, în cazul acesta, trăitul la minima rezistență, lipsa de perspective, drama cehoviană derulată cu repetiție, noapte de noapte – și nu stăpâna carismatică a tractirului, Hanna. Aceasta, o femeie puțin trecută de patruzeci de ani, se cam rotunjise și nu mai avea grația de altădată, dar era încă atrăgătoare și pusă pe șotii ca o hangiță dintr-o pictură flamandă. Atentă și iscoditoare, Hanna își domina clientela și ținea o anumită ordine în haosul general. Când avea chef, iar în noaptea în care Ciurtin l-a adus la Mescalina pe Demetrescu și i l-a prezentat pe filatelist, cheful se activase în fosta violoncelistă de la Filarmonică, se apuca să depene povestea scurtei sale cariere, frântă abrupt odată cu incidentul de la Perla, din care își revenise, cu totul alt om, de-abia câțiva ani mai târziu.
        „Mda, cumpliții ani '90, cred că nu mă veți judeca prea aspru că folosesc sintagma asta pretențioasă – pe care, o să vedeți, istoria o va reține întocmai. Totul era permis, dar mai nimic nu era posibil fără doza inevitabilă de mizerie și de sălbăticie. O perioadă în care extazul și nenorocirea au devenit inseparabile, ceea ce a condus, cum era și normal, la încercările cele mai incredibile pentru generația noastră. De-abia ieșiți din adolescență, trăiam în democrație, eram liberi și ăsta era un surogat de fericire, singura îngăduită într-o lume care, pe de altă parte, deversa-n capul nostru tot puroiul netrebnicilor care făceau acum jocurile. Am înțeles repede că libertatea asta câștigată prin moartea câtorva mii de visători și răzvrătiți impusese de fapt absența oricăror reguli și impedimente morale. Pe astea avuseseră grijă să le amputeze moștenitorii ăluia împușcat de Crăciun. Nu mai ajungeam o dată în 2000, când eram convinsă că ceva decisiv o să se întâmple. Că legea celui mai puternic o să fie-nlocuită cu altceva. Nu știam cu ce, poate cu sfârșitul lumii, în definitiv nici asta nu părea o variantă chiar așa de rea. Dar trebuie să înțelegeți că în momentul despre care vă vorbesc, eu ieșisem deja în decor. Mă căutam în locuri în care nu aș îndemna acum pe nimeni s-ajungă. Eram cu desăvârșire pierdută.”
        Filatelistul o urmărea cu atenție pe Hanna, sorbind în răstimpuri din vișinata casei, pe care aceasta i-o turnase cu mărinimie într-o sondă de 400 ml înainte de a se așeza la masă. Demetriade nu era obișnuit ca o femeie să stea pe scaun așa cum stătea Hanna, să fumeze, să bea și să povestească în felul acela hotărât și intens, având grijă totodată să rămână atentă la încâlceala vitală a Mescalinei și să țină în frâu lucrurile din jur cu un fel de neglijență jucată. Pe de altă parte, Demetriade afla despre o lume cu care nu avusese aproape nimic de-a face. Ascultând-o pe Hanna, i se părea că trăise într-un univers paralel, unul ideal și egotist. În universul lui. Pentru filatelist, anii '90 însemnaseră o perioadă de efervescență și de deschidere, în sfârșit avea posibilitatea să bată lumea în lung și-n lat, să pătrundă în colecții la care înainte nu avusese acces, să participe la licitații internaționale, făcându-și intrarea într-o rețea din care nu făcea parte decât elita, aristocrația filateliei mondiale, iar el devenise unul dintre jucătorii cei mai abili și mai respectați. În București, nu-și părăsea casa cu săptămânile, iar tevatura politică și socială o privea ca pe o hârjoană între niște jivine mici, lacome și respingătoare cu care nu avea nici un motiv serios să-și bată capul.
        „Dar să mă întorc la Filarmonică. După ce am terminat prima din clasa mea Conservatorul, m-au luat în orchestră. Focar de cultură națională, instituția ce dă pulsul vieții muzicale românești, un mare bullshit, pe care firește că eu l-am înghițit ca o proastă. Am avut primele ieșiri în străinătate. Salzburg, Lyon, Bratislava, Alkmaar, Verbier. Nu suna rău, în ciuda debandadei totale de-acasă. Visuri mari, planuri, ambiții. În perioada aceea, ca să mă ajung cu banii după moartea alor mei în '95, cântam pe unde se nimerea. Probabil că, până la urmă, la noi n-a fost totul chiar atât de primitiv și de vicios ca în Rusia lui Ielțân, dar lucrurile puteau deveni cu ușurință primejdioase – după cum s-a și dovedit. Am avut de-a face cu tot felul de oameni. Inși influenți, politicieni, nouveaux riches care borau la sfârșitul petrecerilor pe canapelele cărate de la Viena sau din castelele de pe Loara. Niște panarame îngrozitoare, de la primul la ultimul. Și eu – o fetiță de patrușcinci de kilograme îmbrăcată într-o rochie de seară ponosită, cu violoncelul după ea.
        Pe scurt, la una dintre cântările astea, tipii care mă angajaseră – și care făceau afaceri periculoase cu niscai ruși sau ucrainieni – au fost călcați în toiul petrecerii de o trupă de rakeți. N-are rost să vă descriu carnagiul la care am asistat în seara aceea la Perla. Suficient că de acolo m-am ales cu tendoanele de la mâna dreaptă secționate și cu câteva coaste rupte. Mi se tot repeta că am avut noroc, dar eu eram distrusă. Operația, făcută în dorul lelii la un spital amărât de pe Calea Griviței, a fost o glumă proastă, recuperarea a durat enorm. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, pentru mine totul se terminase. Și, ca orice om terminat, m-am refugiat în tot felul de dependențe, din care mi-a luat șapte ani să mă smulg. Pentru a putea deveni jupâneasa de la Mescalina. O legendă vie, nu-i așa, Ciurtin?”
        Râsul sănătos al Hannei nu-i putea ascunde amărăciunea și nostalgia – însă numai atât cât își dădea voie să dezvăluie. Ciocniră, vânturară câteva glume care au mai relaxat atmosfera, după care Ciurtin își începu recitalul. De aici încolo, era seara lui. De la Michaux, cu Mescalina, mizerabil miracol, trecu prin Odobescu, Berlioz și relațiile lui complicate cu opiul și cu Harriet Smithson, apoi sări la Burroughs, a cărui artă de prozator o ridiculiză din numai câteva tușe sardonice. Încet-încet, pe măsură ce barul se golea, era tot mai atent la Demetriade, care scosese toată seara numai câteva propoziții (în fapt, toate niște interogații și paradoxuri impecabil conduse logic și discursiv), se apropia de infatigabilul septuagenar în cercuri concentrice, prin Madame Blavatsky și Nostradamus, Contele Cagliostro, Rasputin și Gurdjieff, amuzându-se astfel să-și încurce comesenii sau să-i trimită pe piste false, făcând risipă de erudiție și umor și în tot acest timp trecând sub tăcere numele adevăratelor sale evlavii, Stanislas de Guaita, Curuppumullage Jinarājadāsa și Jung, despre care știa că va ajunge să îi vorbească filatelistului într-un context diferit.
        Spre zori, după retragerea la somn a Hannei și cu ei încuiați în local (nici o grijă, Ciurtin se descurca de fiecare dată chiar și cu cele mai încăpățânate încuietori), unul dintre poeții însoțitori a simțit că e vremea să pună întrebarea mult așteptată, adoptând ironic stilul ceremonios al celui ce prezida masa, însă asta nu păru defel să-l nemulțumească pe poetul ocultist:
        „Domnilor, la capătul acestor opt ceasuri petrecute în Mescalina, vreme în care ne-am păstrat ținuta aproape impecabilă, iar mințile cam prea laolaltă, să bem, aș sugera, un pahar de Moloko Plus, în varianta Mântuleasa. Sunt sau nu în asentimentul dumneavoastră?”
        Nu a protestat nimeni și, cu toate că Demetriade nu știa exact despre ce e vorba, a suspectat imediat că se pregătea ingerarea unui narcotic, așa că a continuat să privească cu zâmbetul pe buze cele cinci pahare cu lapte aduse pe o tavă fantezistă, sorbind încântat neastâmpărul care îi cuprinsese pe cei patru poeți.
        „Doar nu am adus unul în plus?” mimă îngrijorarea unul dintre ei văzând lipsa de interes a lui Demetriade față de paharul ce-i fusese întins.
        „Nu, mulțumesc, răspunse puțin încurcat. Știți, eu sunt cu timbrele...”
        „Man, ești mai marfă decât am crezut. N-ai măcar câte o jumătate și pentru noi?”
        Însă tânărul și impetuosul Grigore, nelipsit de la mesele care sugerau măcar o vagă promisiune a drogului, fu concediat de Ciurtin cu un singur gest al capului, îndeajuns de scurt și de elocvent pentru ca toți cei prezenți să priceapă că domnul distins și enigmatic ce le făcuse onoarea de a le accepta compania nu putea fi abordat în felul acesta.
        Din dimineața aceea, toți poeții care trăgeau la Mescalina deveniră admiratorii necondiționați ai bătrânului filatelist, pe care începură să-l numească plini de speranță „Prințu' timbrelor”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu