luni, 29 februarie 2016

Remember Mariana Marin – înregistrarea video


Mi-am dorit mult să iasă bine, să fie o seară în care să se adune atât prietenii ei din tinerețe, cât și cititorii și admiratorii necondiționați, mulți dintre ei încă foarte tineri, ai poeziei Marianei Marin. Nu am vrut să fie o seară de jale, ci de celebrare a extraordinarei poezii pe care a scris-o și de rememorare a unui om cu totul aparte. Și cam asta s-a întâmplat, cu Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Paul Vinicius, Svetlana Cârstean, Clara Mitola, dar și cu cei mai tineri care au fost la Tramvaiul 26 și au citit din Zestrea de aur, timp de aproape trei ore, la ediția 119 a Institutului Blecher. (De asemenea, Victor Potra a urcat pe youtube edițiile 118 și 120 ale clubului de lectură, deci suntem iar la zi.)



duminică, 28 februarie 2016

Deziluzii


Știți ce mi se pare scârbos și incredibil deodată (dar incredibil la modul ăla că-mi spun mă, da' tu nu te-nveți minte niciodată)? Că în mai 2014, când prim-ministrul de atunci l-a numit pe Mircea Mihăieș fascist bătrân, am sărit toți ca arși, l-am luat și l-am purtat pe brațe (la figurat) pe bietul Mihăieș, victimă a nesimțirii pesediste, pentru ca acum, nesimțitul ăsta să ne facă pe noi fasciști generaționiști fiindcă acuzăm derapajele flagrante ale unei conduceri de instituție (din care face parte, și se agață din răsputeri de scaunul lui). Păi să nu dai cu căciula de pământ? Și să te gândești de două ori de acum înainte în apărarea cui sari când vezi că se comite o injustiție? Dacă nu cumva ăla pe care-l plângi și-l aperi și-ai merge până-n pânzele albe pentru a nu lăsa ca numele să-i fie pătat, dacă nu cumva chiar el o să comită același tip de ticăloșie cu tine, după mai puțin de doi ani? Nu ți-e rușine, Mircea Mihăieș, să fii tocmai tu cel care, în anul 2016, e președintele unei Comisii de Monitorizare, Suspendare și Excludere a colegilor tăi scriitori?! Nu ți se pare că e în asta o ironie imensă?

Asta au reușit să facă Manolescu, Mihăieș & co. (pe lângă solidarizarea unor scriitori care altfel n-ar fi stat la un loc nici într-o sută de ani): să pună la îndoială sensul oricărui gest moral, al oricărei fapte oneste, care poate fi oricând întoarsă împotriva ta, spurcată și aruncată la coș. Parcă toți o iau razna în țara asta când prind o funcție, un post, o sinecură!
Vă mulțumesc, domnilor. E-adevărat, eram cam naiv (de nu de-a dreptul tăntălău) pentru un om de treizeci și ceva de ani care trăiește în lumea de-acum: mi-ați spulberat și ultimele iluzii în legătură cu decența, bunul-simț, dreptatea, lucrurile astea pe care le aruncați în derizoriu prin fiecare lucru pe care-l faceți și-l scrieți. În afară de un hai sictir! din toată inima, eu nu mai am nimic să vă spun.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Poemul săptămânii: „M-am obișnuit”, de Marin Sorescu


Nu a fost niciodată printre poeții mei preferați, deși am găsit mereu la el lucruri care ba mă nedumereau, ba mă scoteau din sărite, ceea ce nu se întâmplă decât în cazul autorilor buni. Fără să am, așadar, afinități cu Sorescu, nu-l pot evita: și dacă ar fi numai pentru cărțile din ciclul La lilieci (pe care cred totuși că l-a lungit enorm) sau pentru ultimul său volum, scris așa cum se scrie cel mai adesea poezia memorabilă, când ești cu cuțitul la os, nemaivorbind despre teatrul sorescian, despre Trei dinți din față sau simpaticele „pastile” publicistice și minieseuri pe care le-a lăsat, Marin Sorescu merită reamintit (și, mai ales, recitit) la 80 de ani de la naștere (care s-au împlinit cu exact o săptămână în urmă), și ceva mai puțin de 20 de la moarte. Unul dintre cei câțiva scriitori români care și-au dominat epoca. Nu știu cât mai influențează Sorescu ce se scrie azi (fie că vorbim despre poezie, fie că ne referim la teatru), probabil că nu prea mult, dar cred că e un autor încă valabil, mai ales dacă nu ceri de la literatura lui altceva decât e făcută să ofere.

Marin Sorescu

Marin Sorescu (1936-1996) a fost, vreme de aproape trei decenii, una dintre cele mai mari faime din literatura română postbelică. Debutând în 1964 cu volumul de parodii Singur printre poeți, Sorescu avea să câștige un public foarte numeros prin poezia sa tranzitivă și ironică, plină de aluzii și calambururi, de anecdotic și insolit. Anticipând unele modalități ale discursului postmodern, Sorescu se arată în poezia sa, și mai apoi în teatru și chiar în roman, ca un autor jucăuș, cu o impresionantă ușurință de a construi situații și scenarii în care să-și pună în valoare umorul și spontaneitatea, calități care i-au asigurat multă vreme o largă audiență, nu doar în rândul pasionaților de literatură.
Autor foarte prolific, Sorescu a publicat numeroase volume de poezie, printre care Poeme (1965), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), Suflete, bun la toate (1972), ciclul La Lilieci (șase volume – primul publicat în 1973, iar ultimul, postum – în care face o ruptură cu poezia sa anterioară, în spiritul poeziei lui Edgar Lee Masters din Spoon River Anthology), Descântoteca (1976), Sărbători itinerante (1978) și, probabil cea mai autentică și mai gravă carte a sa, scrisă pe patul de moarte și publicată postum, Puntea (Ultimele) (1997). Autor abundent, de asemenea, ca dramaturg, publicist, traducător și romancier, Sorescu a fost tradus în mai mult de 20 de țări și a fost ministru al culturii în timpul regimului Iliescu.


M-am obișnuit


M-am obișnuit să dorm cu ochii deschiși,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
Ține orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi ușor
Pleoapele atunci,
Ce-a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiți.

Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
Și cu salcâmi înfloriți.


din Puntea (Ultimele) (1997)

joi, 25 februarie 2016

„Mici poeme în proză”, azi, la Institutul Francez


Capodopera baudelairiană, Mici poeme în proză (Casa de Editură Max Blecher, 2015), în traducerea lui Octavian Soviany, va fi lansată azi, de la ora 19, la Institutul Francez din București (Bd. Dacia, nr. 77). Despre carte, apărută cu sprijinul Freya Art, vor vorbi traducătorul ei, Octavian Soviany, Mihaela Cosma, Magda Cârneci și cu mine, în calitate de editor. Va citi în franceză tânăra Alexandra Oprea.


miercuri, 24 februarie 2016

111 poezii


111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română se numește antologia îndrăzneață făcută de Radu Vancu și Marius Chivu și publicată de Editura Nemira în februarie 2016. De tradiționalul Dragobete (adică în seara de 24 februarie 2016) are loc lansarea ei, în librăria Cărturești Verona din București. 111 poeți cu 111 poezii amoroase sau pe-aproape, de la 1785 la 2015. Un pariu căruia e greu să-i reziști: marți seara la Cărturești, de la ora 19, vor citi 15 poeți de acum și de-aici ca să ne lămurim ce-i cu dragostea asta, sau cel puțin cum scriu despre dânsa poeții contimporani.


luni, 22 februarie 2016

Mâine, la Cărturești, cu Octavian Soviany


Mâine, marți 23 februarie, de la ora 19, la Cărturești Verona, o nouă întâlnire (a doua moderată de mine) a Cercului literar”, cu fostul meu profesor, poetul, prozatorul, criticul, traducătorul și dramaturgul Octavian Soviany, unul dintre scriitorii de primă linie ai prezentului. O prezentare a poetului, făcută cu vreo lună în urmă, când am ales un poem de-al său (dintr-o carte pe care i-am editat-o) pentru rubrica pe care o țin în Hyperliteratura, aici. O să avem multe de vorbit cu Soviany, care a publicat în 2014 și 2015 două volume de poezie (Călcâiul lui Magellan și Adda), o antologie (Apocalipsul suav), un roman (Moartea lui Siegfried), un volum de interviuri/ memorialistică (Bătrânețea ucenicului alchimist) și a tradus pentru Casa de Editură Max Blecher Florile răului și Micile în proză, adică toată opera poetică baudelairiană. Cred că e o ocazie bună să aflăm de la el și dacă e adevărat că s-a decis să plece din România...


duminică, 21 februarie 2016

Gamoneda


După lupte seculare care au durat vreo trei ani, am reușit să fac rost de volumul antologic Claritate neostenită al lui Antonio Gamoneda, tradus în românește de către Dinu Flămând și apărut la Editura Eikon din Cluj în 2012. Născut în 1931 (anul nașterii lui Mircea Ivănescu, a Norei Iuga sau a lui Petre Stoica), Gamoneda nu este doar unul dintre cei mai buni poeți ai generației lui (așa-numita Generación del 50), ci și una dintre marile figuri ale poeziei europene postbelice. Iar apariția acestei cărți (ediție bilingvă de aproape 500 de pagini), văduvită cum a fost de o distribuție și de o difuzare mai încăpățânate, este totuși una dintre cele mai importante cărți de poezie în traducere care au apărut la noi după 2000. Toate laudele pentru cei care au reușit să-l aducă anul trecut la Cluj pe Gamoneda, la Festivalul Internațional de Carte Transilvania (FICT, ediția a treia), unde a primit marele premiu.

Antonio Gamoneda, Claritate neostenită,
traducere din limba spaniolă de Dinu Flămând,
Editura Eikon, 2012


Blues al casei


În casa mea pereții sunt goi
iar eu sufăr văzând varul atât de rece.
Casa mea are ferestre și are uși:
nu pot suporta toate aceste găuri.

Aici locuiește mama mea împreună cu ochelarii ei.
Aici trăiește femeia mea cu pletele ei.
Aici locuiesc fetele mele împreună cu ochii lor.
De ce sufăr eu atâta privind pereții?

Lumea e mare. Ea într-o singură casă
niciodată n-ar încăpea. Lumea e mare.
Iar într-o casă singură – lumea e mare –
niciodată nu-i bine prea mult să suferi.


(din Blues castellano / Blues castilian)


*

Am văzut seninătatea în ochii vitelor destinate cuțitelor industriale și caii încremeniți în tristețe;

de atunci încoace, varul, lumina lui revărsată peste bătrâni, și ample fisuri îmbibate de plâns.


*

Era de neoprit în pasiunea lui vidă. Câinii îi adulmecau puritatea și mâinile albite de atâția acizi. Dis-de-dimineață, ascuns îndărătul unor garduri albe, agoniza dinaintea drumurilor, vedea cum pătrund umbrele în lăuntrul zăpezii și cum ceața fierbea în adâncul orașului.


*

Mi-aduc aminte de frigul din zori, de roiul insectelor pe deasupra cănilor nemișcate, de posibilitatea unui abis gâlgâind de lumină sub ferestrele ce stăteau deschise ca să poată fi vânturată boala, precum și de tristul miros al sodei caustice.


(din Libro del frío / Cartea frigului)


*

Prin biserici și prin clinici
am văzut coloane de lumină și unghii de oțel
și am rezistat agățat de mâinile mamei mele.

Acum
dau la o parte vălurile și borcanele hipodermice:
caut mâinile mamei mele prin dulapuri ticsite de umbră.


*

Memoria e mortală. În unele după-amieze, Billie Holliday își depune trandafirul său bolnav în urechea mea.

În unele după-amieze, eu mă surprind

departe de mine, plângând.


*

Au avut loc extracții de oameni. I-am văzut
augurului rădăcina violetă.
Am văzut insectele lingând plânsetele, am
văzut sânge în biserici galbene.


*

Iată vârsta de fier în gâtlej. Deja.
Te obișnuiești cu tine, dar nu te cunoști: trăiești într-o criptă abandonată unde îți asculți propria inimă
în timp ce grăsimile și uitarea îți circulă prin vene
și te împietrești în durere, iar din gura ta
cad silabe negre.

Te duci drept spre invizibil
și știi că e real ceea ce nu există.
Ai o percepție vagă despre cauzele și visele tale
(încă păstrezi mirosul sinucigașilor),
te hrănesc mânia și mila.
Rămâne puțin din tine: amețeala, unghiile
și umbrele amintirilor.
Gândești dispariția. Mângâi
bezna cerebrală, cobori în ficatul tău pietrificat de tristețe.

Așa e vârsta de fier în gâtlej. Deja
totul a devenit de neînțeles. Neîndoielnic,
încă mai iubești ceea ce ai pierdut.


(din Arden las pérdidas / Ard cele dispărute)


traducere în limba română de Dinu Flămând

vineri, 19 februarie 2016

Institutul Blecher 120



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, sâmbătă 20 februarie 2016, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Denisa Duran, Andrei Zbîrnea și Ștefan Lujinschi.

Denisa Duran (n. 1980) este absolventă de Litere la București și a debutat cu Pufos și mecanic (2003), urmat de volumul bilingv Omul de unică folosință / Disposable People (2009), Sunt încă tânără (2012) – aceste trei cărți au fost semnate Denisa Mirena Pișcu – și Dorm, dar stau cu tine (2014).

Andrei Zbîrnea (n. 1986) a studiat Sociologie și Asistență Socială. A publicat Rock în Praga (2011) și #kazim (contemporani cu primăvara arabă) (2014). Implicat în mai multe proiecte editoriale online (subcultura, SemneBune.ro, Incubatorul de Condeie) și colaborator al revistelor „Observator cultural” și „Conta”.

Ștefan Lujinschi (n. 1996) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra Neamț. Membru al Cenaclului de joi, moderat de Adrian G. Romila.

Moderatori: Claudiu Komartin și Tiberiu Neacșu.

miercuri, 17 februarie 2016

Mâine, la Suceava


Mâine, de la ora 18, în Aula Colegiului Național „Petru Rareș” din Suceava, voi fi invitatul profesorului Gheorghe Cârstian, al cenacliștilor săi și, implicit, al proiectului lor, „Alecart” (cea mai bună revistă făcută de liceeni din România). Voi merge cu cel mai recent număr, 16 (2/2016) al revistei „Poesis internațional”, precum și cu câteva dintre cărțile scoase în ultima jumătate de an de Casa de Editură Max Blecher.


Ce se mai scurge din „ochiul magic”

Cineva mai puțin reactiv decât mine ar prefera, poate, descoperind veninul deversat împotriva mea și a altor câtorva, număr de număr, în România literară – și nu de oricine, ci de niște autori pe care cândva îi stimam, ca Nicolae Manolescu sau Mircea Mihăieș (acesta din urmă nu mai seamănă deloc cu omul lucid și incoruptibil pe care-l citeam în urmă cu câțiva ani) –, să treacă peste necinstea și imensa degradare morală a acestor oameni culcușiți în privilegiile lor.
Iată ce se scrie de curând în Romlit, pe cea mai celebră pagină, de acum, a revistei: ultima.
Am de făcut aceste câteva lămuriri, pentru cei care, necunoscând situația, s-ar putea lăsa intoxicați de gargara acestor ticăloși îmbuibați: niciodată nu am fost angajatul vreunei instituții, nu am avut stipendii sau colaborări de durată, nu am primit cadouri de la nimeni. Viața mea a fost, de 12 ani încoace, într-un continuu provizorat, fiindcă mi-am dorit luxul de a rămâne independent. Nu am fost, nu sunt și nu intenționez să devin membru al Uniunii Scriitorilor din România. Proiectele pe care le-am construit în ultimii șase ani și jumătate au apărut și au crescut din niște necesități: USR nu mai avea cenaclu, iar în București erau destul de rare întâlnirile periodice care să dinamizeze literatura, fie că vorbim de cluburi de lectură sau cenacluri, așa că am inventat ceva la intersecția dintre aceste două concepte: Institutul Blecher a ajuns la ediția 120 fără sprijinul financiar al cuiva. Pe scurt: împreună cu oamenii care au alcătuit de-a lungul acestor ani comunitatea (neasemănătoare cu sine însăși de la un an la altul, deci vie, în continuă transformare) de la Institutul Blecher, ne-am cheltuit 120 de zile (cam patru luni din viață) pentru a face istorie literară. Din pură pasiune. Din devotament. Casa de Editură Max Blecher supraviețuiește și astăzi la limită, după mai bine de cinci ani în care am scos 50 de cărți care au luat premii, care au fost traduse imediat în alte limbi, despre care s-au scris sute de articole. Nu suntem finanțați de nimeni, nu ne-a comandat nimeni, niciodată. Singuri am construit-o și o ducem mai departe. Revista Poesis internațional, cea mai bună revistă de poezie (mai ales pe zona de traduceri, dar nu numai) de acum, ajunsă la numărul 16, se face cu o finanțare derizorie în comparație cu sumele învârtite de revistele USR. Nu fac caz de asta. Cine citește această revistă, cine intră pe site, oricine are ochi să vadă, va înțelege care este diferența dintre ce facem noi și ce fac Chifu, Prelipceanu sau Vasile Dan (nu mai vorbesc de inenarabilii Coșoveanu, Gârbea și Alex Ștefănescu) la revistele useriste pe care le conduc. Cu toate acestea, nu m-am plâns niciodată de această stare de lucruri, nu am cerut nimănui nimic, am continuat neabătut să-mi fac treaba. Pentru ca acum un măgar bătrân care trăiește în puf să mă facă cerșetor?! Într-o revistă literară, nu în Cancan? Asta după ce în numărul trecut au publicat fragmente din mailurile mele private, pentru care i-aș putea da în judecată dacă nu mi-ar displăcea profund toată tevatura din jurul unui proces?
Pentru 2016, Ministerul Culturii va aloca suma de 3.225.664 lei pentru următoarele 8 reviste trecute în contul Uniunii Scriitorilor din România: România literară”, Luceafărul de dimineaţă”, Ramuri”, Orizont”, Apostrof”, Helikon”, Viaţa Românească” şi Steaua”. Cunoașteți aceste reviste, le citiți cu interes? Găsiți multe lucruri interesante în ele? Vă orientați după cronicile din aceste reviste pentru a cumpăra sau a vă informa în legătură cu ce e important azi în literatura română? Au site-uri puse la punct, unde să intri și să parcurgi textul cu plăcere? Au contribuții semnificative, dau ora exactă în literatura română de azi?
La un calcul simplu, fiecare dintre aceste reviste primește din bani publici cam 403.000 lei / an, circa 7500 de euro pe lună! Iar eu și încă o mână de oameni care nu cerem nimănui nimic și continuăm niște proiecte de calitate pe sume insignifiante, de zeci de ori mai mici, suntem în toată istoria asta personajele negative?
Ce poți să mai spui în fața unei asemenea lipse crase de bun-simț? Ce poți să-i spui unui nesimțit de 75 de ani? Că e-o cutră bătrână, un ghiuj, că și-a pierdut orice urmă de onorabilitate? Că e azi la nivelul lui Barbu și Vadim de-acum treizeci de ani? Oricum nu ar înțelege o iotă.
Urât mai îmbătrânesc bărbații din literatura română!

marți, 16 februarie 2016

negru petrol

lui Mitoș M.

nimic de spus, spectacolul a fost pe gustul
nostru, recunoști imediat un psihopat
autentic, trebuie să te lași pe mâna
lui, chiar dacă mâna asta a lui
îți descrie o scenă teribilă,
și înțelegi că tot ce ai de
făcut e să te întinzi
într-un șanț sau
să hăcuiești un
necunoscut,
să te ascunzi sau să dai buzna cu
un cuțit în mână peste cel vârât
în ascunzătoare, omul acela
strânge la piept o cutiuță,
pentru asta există
teatrul ăsta cu
pereții negri
petrol pe
jumătate
constru
it sub
pământ,
pentru asta
am trudit atât,
toți vor bilete la
spectacolul necro,
toți vor să poată urî la
perfecție, profesionist, azi nu
mai merge cu jumătăți de măsură,
trebuie înțeleși, vor să se lungească și ei
în șanț,
au aflat că
un psihopat îi
așteaptă acolo, o
să-i alinte puțin și o
să toarne-n neștire var
peste ei, așa că întinde-te cu fața
în jos și jură-te, jură-te că n-ai fost tu ăla

duminică, 14 februarie 2016

Ivan Hristov, „Bdin, urmat de Poeme americane”


Nici nu știu exact de câtă vreme un poet bulgar (ba chiar unul extrem contemporan, care peste două zile va împlini 38 de ani) nu a mai fost tradus în românește. Ivan Hristov, poate cel mai bun poet al generației lui, a publicat trei volume de poezie: Bun-rămas pentru secolul XIX (2001), Bdin (2004) și Poeme americane (2013). Traduceri din poezia lui Ivan au apărut încă din 2010, în nr. 3 / decembrie 2010 al revistei „Poesis internațional” și în revista constănțeană Tomis”. Volumul apărut în 2016 la Casa de Editură Max Blecher, în traducerea Lorei Nenkovska și a mea, cuprinde integral Bdin și Poeme americane. E o ediție bilingvă de 206 pagini, apărută cu sprijinul organizației internaționale Traduki. Sper să fie doar primul pas dintr-un proiect mai amplu de apropiere a literaturilor acestor două țări vecine. Cred că avem nevoie să strângem puțin lucrurile pentru a ne cunoaște mai bine proximitatea.


Ivan Hristov, Bdin, urmat de Poeme americane
traducere în limba română de Claudiu Komartin și Lora Nenkovska
Casa de Editură Max Blecher, 2016
Colecția Orfeu

11 septembrie

Îmi amintesc vag ziua aceea.
Am ridicat receptorul să vorbesc cu tine
dar tu ai ţipat:
Război! Al treilea război mondial!
Primul lucru
pe care l-am făcut:
m-am uitat la cer.
Am crezut că
de-acolo vor veni
avioanele.
Eram îndrăgostit
și voiam să vorbesc cu tine
și îmi părea rău
că războiul izbucnise
tocmai atunci.
Apoi am mers într-un restaurant.
Am băut o bere și m-am uitat multă vreme
la cele două turnuri prăbușindu-se.
Nu știam mai nimic
despre orașul acela.
În copilărie desenam
Empire State Building,
o iubire ce se stinsese
ca atâtea altele,
pălise...
Iar acum ajunsesem aici,
priveam New York-ul
cu vărul Paul
de la etajul patruzeci al clădirii.
Am mers apoi
la Ground Zero.
O femeie afro-americană
încă ţipa:
„Feriţi-vă!
 „Feriţi-vă!”
deși trecuseră deja
cinci ani.
Oamenii mâncau de prânz.
Orașul părea o fiară
cu inima smulsă.
După aceea am umblat
prin Central Park,
am tras în piept aerul curat,
m-am gândit la John și la Yoko,
când deodată am văzut
PORȚILE lui Hristo...
Doamne,
de ce m-ai adus aici
atât de tânăr,
oare orașul acesta
este drumul spre Cer?


(din Poeme americane, 
traducere în limba română
de Claudiu Komartin și Lora Nenkovska)

vineri, 12 februarie 2016

Vasile Petre Fati (1944-1996)


Cine l-a citit deja pe Vasile Petre Fati știe ce spun. Cine nu, poate va vrea să-l descopere, fiindcă e vorba de un poet foarte bun. Unul dintre aceia care rămân (deși în 2016 poate părea că a fost uitat).
Cred că poezia lui Fati trebuie repusă în circulație, pentru a putea fi redescoperită de generațiile mai noi. Mă voi strădui să fac asta.


Vasile Petre Fati

Vasile Petre Fati (1944-1996) este unul dintre acei poeți excelenți cu o posteritate nedreaptă. E uimitor cât de puțin se vorbește azi despre Fati, autor care provoacă, și după două decenii de la dispariția sa prematură, la 52 de ani, o senzație intensă de prospețime și originalitate. Deși prețuit de câțiva excelenți cunoscători ai poeziei postbelice și considerat unul dintre cei mai buni autori pe o direcție, ce-i drept, mai degrabă excentrică și marginală (atât în anii ’60-’70, cât și după intrarea în scenă a generației 80), VPF nu mai suscită, din păcate, interesul criticii, dar nici pe al tinerilor poeți și cititori. Așezat uneori în compania lui George Almosnino și Constantin Abăluță, comparat alteori cu Virgil Mazilescu, Fati este un poet fin și subtil, dublat de un foarte bun (și exigent) tehnician, de la care ai mereu ce-nvăța.
Fati a publicat volumele de poezie: Floare de leandru (1967), Vedere la amiază (1975), Fragi în noiembrie (1978), Paradisul de fier (1980), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992) și Fotografie cu un câine lup (1996), precum și câteva cărți de proză scurtă și un roman. Antologia postumă Zidul și pălăria (Editura Vinea, 2006), ce conține o selecție condensată din poezia lui, nu a avut, din păcate, cine știe ce ecou, deși antologatorul, Marian Drăghici, a făcut o treabă meritorie, atât prin cele șaizeci și ceva de poeme alese, cât și prin postfața empatică și comprehensivă. Cu siguranță, Vasile Petre Fati e un poet ce merită redescoperit.


Soarele e sus

Nu mai vreau să apună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.


din Copilul tuns zero (1992)

miercuri, 10 februarie 2016

Cărțile de poezie ale anului 2015 (I). Antologiile


Capul de afiș al anului trecut a fost ținut de apariția câtorva antologii la editurile Tracus Arte și Charmides: în primul rând O singurătate feroce, o selecție de 138 de pagini din poezia Marianei Marin, făcută de Teodor Dună și apărută într-o colecție despre care am mai scris și care cuprinde antologii din poezia lui Virgil Mazilescu, Traian T. Coșovei, Ioan Es. Pop, Nichita Danilov sau Augustin Frățilă; primul volum din seria Opere, care ar trebui să conțină la final tot ce a scris Cristian Popescu, restituire îndelung așteptată (anul trecut s-au împlinit 20 de ani de la moartea poetului); două volume care cuprind cărțile de poezie ale lui Alexandru Mușina, sub titlul Opera poetică; în aceeași colecție coordonată de Teodor Dună, o antologie condensată din poezia lui Aurel Dumitrașcu, Concert cu păpușa de cârpe. Toate acestea au apărut la Tracus Arte, care își asumă, într-un moment greu pentru orice editură care publică poezie, o misiune abandonată de toate editurile mari și/sau de prestigiu”. Pe de altă parte, editura bistrițeană Charmides a publicat primele două volume din seria Subpoezie. Opere complete, cuprinzând toată poezia Angelei Marinescu, de la Sânge albastru (1969) la Intimitate (2013), plus câteva poeme inedite. Al treilea volum, care ar trebui să apară în 2016, ar urma să cuprindă cărțile de eseuri și jurnal ale poetei. Tot la Charmides a apărut Apocalipsul suav, antologie consistentă, de aproape 300 de pagini, din poezia în formă fixă a lui Octavian Soviany.
Editura Humanitas a scos integrala poeziei lui Mircea Cărtărescu, de la Faruri, vitrine, fotografii (1980) la Nimic (2010). Astfel, masivul volum Poezia (aproape 800 de pagini, corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinerețe, într-un efort continuu, halucinant și epuizant, care-a durat doisprezece ani”, după cum spunea Cărtărescu într-un interviu) a apărut în același an cu bestsellerul Solenoid, fiind eclipsat de romanul mult așteptat al celui mai cunoscut scriitor român de azi. 
Merită menționată, firește, apariția, la Polirom, a volumului V (Crepusculul civil de dimineață, cu o prefață de Luminița Corneanu) din seria de opere dedicată lui Emil Brumaru, cel mai hedonist și mai feeric poet din literatura română actuală.
Nu cred că e de neglijat, în contextul tot mai pauper al editurilor care publică poezie cu consecvență și profesionalism, apariția unei edituri la Cluj, Școala Ardeleană, care a început foarte promițător, cu antologia Poștașul rural a lui Viorel Mureșan, unul dintre poeții 80-iști mult subestimați, și cu o entuziasmantă antologie bilingvă, Land. Ohne Beweis / Țară. Fără dovezi, din poezia unuia dintre cei mai buni poeți germani din România anilor '70-'80, Franz Hodjak, în traducerea lui Cosmin Dragoste.
În rest, câteva observații generale nu pot ocoli faptul că editura Brumar a cam dispărut, de facto, din peisaj, că CDPL, foarte activă între 2010 și 2014, și-a încetinit mult turațiile și nu a mai scos, cel puțin pe poezie, niciun titlu care să atragă atenția, ca în anii trecuți. Pe de altă parte, Cartea Românească se încăpățânează să publice autori într-o perfectă devălmășie și, cu toate că publică an de an volume valoroase, e clar că nu are o direcție anume și că scoate, pe de o parte, poeți tineri buni, iar pe de alta, fruntași ai establishmentului userist care sunt autori submediocri, așa că Varujan Vosganian poate sta în aceeași colecție lângă Moni Stănilă, Vlad Drăgoi, Andrei Doboș, Dmitri Miticov sau Teodor Dună. Păcat că editura cu cea mai importantă tradiție dintre toate câte mai funcționează azi nu mai scoate antologii: acum câteva decenii (cam până prin 2003, aș spune), publicarea în colecția Hyperion” a CR era sinonimă cu consacrarea. Dar asta pare să fi fost cu mult timp în urmă.

luni, 8 februarie 2016

Remember Mariana Marin


Institutul Blecher, ediția 119
(gravura de pe afiș e făcută de Ana Toma,
după un portret de Tudor Jebeleanu)

Pe 10 februarie 2016, Mariana Marin ar fi împlinit 60 de ani. E o vârstă aparent neverosimilă pentru cei care au cunoscut-o pe Madi și s-au lăsat atinși de tinerețea și generozitatea acestei extraordinare poete. Pentru aceia care i-au fost apropiați – și îi resimt lipsa, la aproape 13 ani de când a plecat dintre noi –, dar și pentru tinerii poeți și cititori care o citesc astăzi cu admirație, considerând-o una dintre cele mai importante prezențe din poezia românească a ultimilor treizeci și cinci de ani, ne strângem miercuri seara, de la ora 20, la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, sect. 2, București). Vom citi din Zestrea de aur (Editura MLR, 2002), ultima carte pe care Madi a apucat să o vadă, și care conține toată poezia pe care a scris-o, și din O singurătate feroce (Tracus Arte, 2015), prima antologie apărută postum, și îi vom asculta glasul în înregistrările de pe audiobook-ul Scrisoare deschisă (Editura Casa Radio, 2014). Pentru câteva ore ne vom aminti de Mariana Marin, vom vorbi despre ea și poezia pe care ne-a lăsat-o și ne vom bucura împreună așa cum și Madi s-ar fi bucurat dacă ar fi fost alături de noi.


„A fost şi trebuie să continue să fie puritatea neînduplecată a generaţiei mele.” (Bogdan Ghiu)

„Poate că şi alţii care vor scrie despre ea, copleşiţi de tristeţe, îşi vor intitula rândurile MADI. Numele acesta a purtat-o în spate, i-a semnat trecerea halucinantă prin lume şi cărţi, ajungând la mine ca o marcă a ceva foarte preţios şi diferit de tot ceea ce ştiam. «Madi a venit imediat», «Madi a spus», «doar Madi a avut curaj», «Madi m-a ajutat». Până să o văd de-adevărat, i-am auzit numele, ca o fregată sprinţară şi demnă, spărgând valuri, banchize şi înaintând spre cine ştie ce nebănuite ţărmuri. Numele unei mari poete. Asta ştiam din cărţile ei, din gândurile prietenilor pricepuţi la poezie. Dar şi numele unui uriaş suflet, ascuns într-o făptură cu totul şi cu totul altfel decât îmi imaginam că poate fi o femeie poet.” (Adriana Babeți)

„Vorbesc despre Madi şi nu pot scăpa de imaginea lui Virgil. Amîndoi mi-au fost la fel de buni prieteni. Pe amîndoi i-am iubit la fel de mult. Parcă un blestem i-a unit în înaltul poeziei lor, în naivitate, în exaltare, în disperare, în pierzanie. Amîndoi au ştiut că vine curînd. Aveau se pare convorbiri dese cu moartea. Nu erau prea discreţi în privinţa asta. Îşi bîrfeau moartea. Făceau băşcălie de ea, dar cred că erau cumplit de înfricoşaţi şi nimeni nu putea să-i ajute. Poate există oameni în care dumnezeu a pus toate darurile: geniu, frumuseţe, bunătate, curaj, loialitate şi cîte or mai fi. Pînă să-i fi cunoscut n-am ştiut că există şi un dar al autodistrugerii. Ei mi-au dezvăluit acest teribil secret. Dar cum scormonesc acum în mîzga asta a timpului şi dau, vrînd nevrînd, peste o mulţime de mărunţişuri, aproape uitate, rătăcite prin cotloanele vieţilor noastre, îmi amintesc de un neamţ mic, grăsuț, roşcovan, la care Madi a ţinut enorm şi, vai, le-a fost atît de asemănător. Și el a primit la naştere, alături de geniu, darul autodistrugerii. Dacă plecăm de aici cu destinaţie sigură mă gîndesc la un eventual club al poeţilor morţi şi acolo sîntem împărţiţi pe căprării, nu mi-o pot imagina pe Madi decît între Virgil şi Rolf, adică în spaţiul rezervat celor mai buni.” (Nora Iuga)

duminică, 7 februarie 2016

butoane


destulă conservăraie pentru a umple încă o galaxie
destule mațe subțiri de femelă isterică
pentru cei rămași după cel mai deșănțat bal
hopa și holocaustul nuclear se
holbează la noi din spatele geamului ca ultima fată

bătrână
și utopia mânjită pe frunte cu ojă face semne de-a proasta
 (e dusă
biata de ea de un secol) 
am plecat dintre vii ca să ce?
să avem unde să ne ascundem? dar mâinile? tremurul lor?
bătăturile? rigiditatea cadaverică? tot ceea ce am ajuns
să gândim despre ceilalți? mai trăiește pe-aici
vreun macac? sătui de oameni-butoane
noi înșine butoameni ne prefacem că suntem
veniți de altundeva (de parcă ar mai exista un
altundeva 
– istoria mai poate fi corectată acum?)
să zgârii pojghița de tungsten când
căprioarele mai sunt doar o amintire și marțienii atacă
deodată cu armele lor neverosimil de blânde
să dai la o parte celofanul de pe schelete
să îngenunchezi și să râzi lângă vestigiile cortului
de vacanță în care înnoptai cu pătura trasă
peste măsele. să îngenunchezi să plângi
pentru ăștia ca noi să scrii poezii pentru ce?
să avem unde să ne ascundem din nou?
de cine? până când?

taci

vineri, 5 februarie 2016

Poemul săptămânii: „Palinodie”, de Maria Banuș


Se vor găsi unii să dezaprobe alegerea mea pentru „poemul săptămânii”, din cauza îngrozitoarei perioade proletcultiste a Mariei Banuș. Dar cred că fetișcana care a scris o carte de o mare puritate, Țara fetelor, merită reamintită din când în când, deși marile nenorociri ale secolului au schimbat-o în ceva pentru care nici nu cred că era de fapt pregătită, împingându-i scrisul (și, deci, personalitatea artistică) într-o zonă tristă, revoltătoare. Poate că e ceva de învățat din lecția amară a Mariei Banuș.

Maria Banuș

Maria Banuş (1914-1999) avea doar 20 și ceva de ani când a debutat cu Țara fetelor (1937) şi se afirma dintr-odată ca una dintre vocile îndreptăţite să schimbe paradigma lirică a epocii sale. George Călinescu avea să primească această primă carte ca pe un eveniment, nu fără fireștile sexisme ale literaților „profesioniști” puși în fața unei poete imposibil de înseriat. E o perioadă tulbure în care o tânără educată, provenind din mediul citadin bucureștean al vremii, publica o plachetă cu splendide reverii şi nostalgii patriarhale, atingând un prag pe care nu l-a mai depăşit prin vreuna dintre cărţile publicate mai apoi, ca scriitoare angajată, în anii cei mai sumbri ai comunismului.
Maria Banuş a fost prima poetă din literatura română modernă a cărei senzorialitate, de o admirabilă puritate, se unea cu un filon etic de regăsit la cei mai valoroşi poeţi ai vremii. În ciuda pudorii şi a rafinamentelor sale, poezia Mariei Banuş are în această plachetă o pregnanţă şi o forţă expresivă care fac din ea un vârf al poeziei feminine (și nu doar feminine) româneşti – orice s-ar spune, în pofida decepționantului său parcurs ulterior (unsprezece volume proletcultiste între 1949 şi 1957, urmate de alte douăsprezece după 1962, ultimul publicat în 1990), Maria Banuş a dat prin Țara fetelor unul dintre cele mai frumoase volume de poezie românească din prima jumătate a secolului XX.


Palinodie

Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvîntat de atunci,
cînd tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.
Dîrdîiam, eram mici.
Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
cînd o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegînd în pepeni scobiţi.
Cînd, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bîiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.
Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.


din Țara fetelor (1937)

miercuri, 3 februarie 2016

Festivalul Internațional Orașul și Literatura


Prima ediție a unui nou festival de literatură în București, unul care se anunță de pe acum ca un eveniment de primă mână pe zona, destul de sărăcăcioasă pentru orgoliul și resursele Bucureștilor, literaturii vii, expuse unui public pe care normal că nu ai cum să-l mobilizezi cu reviste ilizibile, premii aranjate și alte vrăjeli USR-iste.
Cristian Fulaș, prozatorul care a determinat apariția festivalului, a făcut exact ceea ce se întâmplă mai rar (și cu greu) la noi: a adunat în jurul ideii lui oameni, energii, instituții, iar ceea ce urmează, de joi până duminică, se anunță ca o treabă foarte promițătoare. În felul ăsta, pe harta festivalurilor din București apare unul exclusiv de proză, care li se adaugă celui de poezie TNCP / FIPB (Târgul Național al Cărții de Poezie / Festivalul Internațional de Poezie București) din primăvară, și FILB-ului (Festivalul Internațional de Literatură București), de la începutul iernii.
Ingredientele sunt toate la locul lor: invitați excelenți dintre prozatorii români activi de acum, câțiva invitați străini care vor atrage și ei public, prezentatori/ moderatori profesioniști (Carmen Mușat, Ovidiu Șimonca și Alina Purcaru de la Observator cultural, dar și Marcel Iureș), parteneri serioși, fiecare cu profilul și posibilitățile sale de susținere a evenimentului, un site care arată foarte bine, un fotograf de mare viitor (Andrei Păcuraru), care va și expune la ICR, unde se țin lecturile.
Eu zic să mergem să-i ascultăm pe scriitorii pe care-i știm și ne plac deja și să-i descoperim pe cei pe care încă nu, și să punem mâna pe antologia festivalului, care și ea arată la prima vedere foarte atractiv.
Revista Poesis internațional (care va și publica în numărul viitor din ceea ce se va citi la acest festival) și Clubul de lectură Institutul Blecher (pe care am decis să nu-l organizăm în weekendul care vine pentru a nu face vreun fel de concurență și pentru că vom vrea să fim la lecturile de la ICR) susțin Festivalul Internațional Orașul și Literatura, care demonstrează ceea ce tot spunem de câțiva ani: se pot face lucruri bine construite, vizibile și valoroase dacă se iese din logica establishment-ului nostru care nu mai poate și nu mai vrea, dar pretinde, ceartă și se preface a fi altceva decât e.
Când Nicolae Manolescu și ceilalți saurieni se vor trezi, pentru ei va fi deja prea târziu.


marți, 2 februarie 2016

Charles Baudelaire, „Mici poeme în proză”


A venit de la tipografie, unde a stat ceva mai mult decât ne-am fi așteptat, Mici poeme în proză de Charles Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany. Volumul vine la un an și ceva după apariția unei ediții integrale din Florile răului (integrală, mă repet, în sensul că relua toate poeziile lui Baudelaire, incluse în Epavele, Noile flori ale răului și Alte poeme), care se deschidea cu studiul faimos al lui Théophile Gautier, pe care Soviany a ținut să-l traducă pentru a însoți această ediție.
Mici poeme în proză apare azi, într-o măsură mai mare decât legendara Florile răului, o carte foarte modernă, care anticipează în multe dintre textele pe care le conține câteva direcții ale poeziei europene din următoarele decenii. Iar varianta Soviany sună excelent, în orice caz mai bine decât cea pe care am citit-o pe la sfârșitul adolescenței (volumașul din 1971, de la Univers) și care nu mi-a spus mare lucru atunci. Ce-i drept, poate că m-am mai copt și eu între timp, fiindcă impresia pe care am avut-o citind-o a fost că Micile poeme în proză e o lectură obligatorie; în ea se găsesc piese extraordinare, printre cele mai memorabile, mai marcante vizual și teoretic (asta dacă acceptăm că, deși nu o făcea cu armele teoreticianului, Baudelaire a fost și un strălucit poetician) din cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea.


Charles Baudelaire, Mici poeme în proză
(Casa de Editură Max Blecher, 2015)
traducere în limba română de Octavian Soviany 

luni, 1 februarie 2016

Mihai Ursachi (1941-2004)


Poemul săptămânii pe site-ul Hyperliteratura: Autointerviu” de Mihai Ursachi, un poet pe care l-am citit mereu cu uimire și un sentiment de desuetudine foarte plăcută, familiară (dacă pot spune asta despre un poet cu care nu cred să am prea multe semnalmente comune). La 18-19 ani știam pe de rost fragmente din „Poemul de purpură”, pe care le recitam cu o anumită emfază, iar apoi a trebuit să mai treacă ceva timp pentru a-l redescoperi în ediția Vitruviu din 1996, pe care am găsit-o în toamna lui 2004 în biblioteca lui M. Ivănescu. 




Mihai Ursachi (1941-2004) este, alături de Cezar Ivănescu, unul dintre protagoniștii poeziei românești de după 1970 care au mizat în scrisul lor pe o ipostază ceremonioasă și manieristă, cu rădăcini în orfism și în baladesc. Ursachi reprezintă un caz de asumare trubadurescă într-un context încă dominat (și constrâns, într-o anumită măsură) de modelul eminescian. Astfel, poezia câtorva excelenți reprezentanți ai celui de-al doilea val 60-ist a fost dominată de ritualism și înscenare, iar la Mihai Ursachi tentația histrionismului a mers mână în mână cu o ipostază donquijotescă, de factură neoromantică, asumată orgolios.
Pe lângă postura aristocrată și tonul hieratic, Ursachi cultivă și o poezie mai ludică (ba chiar sarcastică uneori), în care se arată într-o ipostază ceva mai detensionată și mai „mundană”, relativizând o formulă adesea oraculară și excesivă în prețiozități.
După debutul cu Inel cu enigmă (1970), Ursachi publică mai multe volume de poezie: Missa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea înfățișare (1977), Arca (1979), ce îl vor fixa ca pe unul dintre cei mai activi și mai spectaculoși poeți ai deceniului opt. Curios, recunoașterea deplină (care venea în epocă odată cu publicarea unei antologii în colecția „Hyperion” a Cărții Românești) vine în chiar anul în care Ursachi emigrează în Statele Unite. În 1981 apare Inel cu enigmă, iar poetul (care mai încercase, în anii ’60, să părăsească țara trecând înot Dunărea, ceea ce l-a costat câțiva ani de închisoare) se stabilește în Texas, iar apoi în California, unde va deține mai multe posturi de profesor. Se întoarce în România după 1990, înconjurat de aura legendei, și este primit și cultivat la Iași ca un poet de referință, fiind primul câștigător al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”.
După 1996, poezia lui Ursachi reprezintă obiectul mai multor antologări și ediții de opere complete: Poezii (Editura Vitruviu, 1996); Nebunie și lumină (Editura Nemira, 1998); Inel cu enigmă. Opere complete (Editura Cartier, 2002); Benedictus (Editura Compania, 2002); Marea înfățișare (Editura Paralela 45, 2010); Magistrul Ursachi pe vremea când se credea Pelican (Charmides, 2014).


Autointerviu


Vezi’ţi de treabă Ursachi
şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei.
Tu care în adolescenţă
ai vrut să te faci oier, apoi
funcţionar la «Piscicola», tu care ţi-ai amăgit
insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce
persecuţi tipogràfii, zeţarii, amicii, oamenii cei
cumsecade (criticii literari nu contează – sunt mult prea
şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou
ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe
sfoară, mai bine
te-ai face copac, boiler electric sau varză.
Termină naibii.

din Nebunie și lumină (1998)