Mihai Ursachi (1941-2004)

Poemul săptămânii pe site-ul Hyperliteratura: „Autointerviu” de Mihai Ursachi, un poet pe care l-am citit mereu cu uimire și un sentiment de desuetudine foarte plăcută, familiară (dacă pot spune asta despre un poet cu care nu cred să am prea multe semnalmente comune). La 18-19 ani știam pe de rost fragmente din „Poemul de purpură”, pe care le recitam cu o anumită emfază, iar apoi a trebuit să mai treacă ceva timp pentru a-l redescoperi în ediția Vitruviu din 1996, pe care am găsit-o în toamna lui 2004 în biblioteca lui M. Ivănescu. 

Mihai Ursachi (1941-2004) este, alături de Cezar Ivănescu, unul dintre protagoniștii poeziei românești de după 1970 care au mizat în scrisul lor pe o ipostază ceremonioasă și manieristă, cu rădăcini în orfism și în baladesc. Ursachi reprezintă un caz de asumare trubadurescă într-un context încă dominat (și constrâns, într-o anumită măsură) de modelul eminescian. Astfel, poezia câtorva excelenți reprezentanți ai celui de-al doilea val 60-ist a fost dominată de ritualism și înscenare, iar la Mihai Ursachi tentația histrionismului a mers mână în mână cu o ipostază donquijotescă, de factură neoromantică, asumată orgolios.

Pe lângă postura aristocrată și tonul hieratic, Ursachi cultivă și o poezie mai ludică (ba chiar sarcastică uneori), în care se arată într-o ipostază ceva mai detensionată și mai „mundană”, relativizând o formulă adesea oraculară și excesivă în prețiozități.

După debutul cu Inel cu enigmă (1970), Ursachi publică mai multe volume de poezie: Missa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea înfățișare (1977), Arca (1979), ce îl vor fixa ca pe unul dintre cei mai activi și mai spectaculoși poeți ai deceniului opt. Curios, recunoașterea deplină (care venea în epocă odată cu publicarea unei antologii în colecția „Hyperion” a Cărții Românești) vine în chiar anul în care Ursachi emigrează în Statele Unite. În 1981 apare Inel cu enigmă, iar poetul (care mai încercase, în anii ’60, să părăsească țara trecând înot Dunărea, ceea ce l-a costat câțiva ani de închisoare) se stabilește în Texas, iar apoi în California, unde va deține mai multe posturi de profesor. Se întoarce în România după 1990, înconjurat de aura legendei, și este primit și cultivat la Iași ca un poet de referință, fiind primul câștigător al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”.

După 1996, poezia lui Ursachi reprezintă obiectul mai multor antologări și ediții de opere complete: Poezii (Editura Vitruviu, 1996); Nebunie și lumină (Editura Nemira, 1998); Inel cu enigmă. Opere complete (Editura Cartier, 2002); Benedictus (Editura Compania, 2002); Marea înfățișare (Editura Paralela 45, 2010); Magistrul Ursachi pe vremea când se credea Pelican (Charmides, 2014).

Autointerviu

Vezi’ţi de treabă Ursachi
şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei.
Tu care în adolescenţă
ai vrut să te faci oier, apoi
funcţionar la «Piscicola», tu care ţi-ai amăgit
insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce
persecuţi tipogràfii, zeţarii, amicii, oamenii cei
cumsecade (criticii literari nu contează – sunt mult prea
şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou
ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe
sfoară, mai bine
te-ai face copac, boiler electric sau varză.
Termină naibii.

din Nebunie și lumină (1998)