Poemul săptămânii: „Palinodie”, de Maria Banuș

Se vor găsi unii să dezaprobe alegerea mea pentru „poemul săptămânii”, din cauza îngrozitoarei perioade proletcultiste a Mariei Banuș. Dar cred că fetișcana care a scris o carte de o mare puritate, Țara fetelor, merită reamintită din când în când, deși marile nenorociri ale secolului au schimbat-o în ceva pentru care nici nu cred că era de fapt pregătită, împingându-i scrisul (și, deci, personalitatea artistică) într-o zonă tristă, revoltătoare. Poate că e ceva de învățat din lecția amară a Mariei Banuș.

Maria Banuș

Maria Banuş (1914-1999) avea doar 20 și ceva de ani când a debutat cu Țara fetelor (1937) şi se afirma dintr-odată ca una dintre vocile îndreptăţite să schimbe paradigma lirică a epocii sale. George Călinescu avea să primească această primă carte ca pe un eveniment, nu fără fireștile sexisme ale literaților „profesioniști” puși în fața unei poete imposibil de înseriat. E o perioadă tulbure în care o tânără educată, provenind din mediul citadin bucureștean al vremii, publica o plachetă cu splendide reverii şi nostalgii patriarhale, atingând un prag pe care nu l-a mai depăşit prin vreuna dintre cărţile publicate mai apoi, ca scriitoare angajată, în anii cei mai sumbri ai comunismului.

Maria Banuş a fost prima poetă din literatura română modernă a cărei senzorialitate, de o admirabilă puritate, se unea cu un filon etic de regăsit la cei mai valoroşi poeţi ai vremii. În ciuda pudorii şi a rafinamentelor sale, poezia Mariei Banuş are în această plachetă o pregnanţă şi o forţă expresivă care fac din ea un vârf al poeziei feminine (și nu doar feminine) româneşti – orice s-ar spune, în pofida decepționantului său parcurs ulterior (unsprezece volume proletcultiste între 1949 şi 1957, urmate de alte douăsprezece după 1962, ultimul publicat în 1990), Maria Banuş a dat prin Țara fetelor unul dintre cele mai frumoase volume de poezie românească din prima jumătate a secolului XX.

Palinodie

Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvîntat de atunci,
cînd tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.

Dîrdîiam, eram mici.

Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
cînd o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegînd în pepeni scobiţi.
Cînd, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bîiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.

Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.

din Țara fetelor (1937)