Poemul săptămânii: „M-am obișnuit”, de Marin Sorescu

Nu a fost niciodată printre poeții mei preferați, deși am găsit mereu la el lucruri care ba mă nedumereau, ba mă scoteau din sărite, ceea ce nu se întâmplă decât în cazul autorilor buni. Fără să am, așadar, afinități cu Sorescu, nu-l pot evita: și dacă ar fi numai pentru cărțile din ciclul La lilieci (pe care cred totuși că l-a lungit enorm) sau pentru ultimul său volum, scris așa cum se scrie cel mai adesea poezia memorabilă, când ești cu cuțitul la os, nemaivorbind despre teatrul sorescian, despre Trei dinți din față sau simpaticele „pastile” publicistice și minieseuri pe care le-a lăsat, Marin Sorescu merită reamintit (și, mai ales, recitit) la 80 de ani de la naștere (care s-au împlinit cu exact o săptămână în urmă), și ceva mai puțin de 20 de la moarte. Unul dintre cei câțiva scriitori români care și-au dominat epoca. Nu știu cât mai influențează Sorescu ce se scrie azi (fie că vorbim despre poezie, fie că ne referim la teatru), probabil că nu prea mult, dar cred că e un autor încă valabil, mai ales dacă nu ceri de la literatura lui altceva decât e făcută să ofere.

Marin Sorescu

Marin Sorescu (1936-1996) a fost, vreme de aproape trei decenii, una dintre cele mai mari faime din literatura română postbelică. Debutând în 1964 cu volumul de parodii Singur printre poeți, Sorescu avea să câștige un public foarte numeros prin poezia sa tranzitivă și ironică, plină de aluzii și calambururi, de anecdotic și insolit. Anticipând unele modalități ale discursului postmodern, Sorescu se arată în poezia sa, și mai apoi în teatru și chiar în roman, ca un autor jucăuș, cu o impresionantă ușurință de a construi situații și scenarii în care să-și pună în valoare umorul și spontaneitatea, calități care i-au asigurat multă vreme o largă audiență, nu doar în rândul pasionaților de literatură.

Autor foarte prolific, Sorescu a publicat numeroase volume de poezie, printre care Poeme (1965), Tinerețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), Suflete, bun la toate (1972), ciclul La Lilieci (șase volume – primul publicat în 1973, iar ultimul, postum – în care face o ruptură cu poezia sa anterioară, în spiritul poeziei lui Edgar Lee Masters din Spoon River Anthology), Descântoteca (1976), Sărbători itinerante (1978) și, probabil cea mai autentică și mai gravă carte a sa, scrisă pe patul de moarte și publicată postum, Puntea (Ultimele) (1997). Autor abundent, de asemenea, ca dramaturg, publicist, traducător și romancier, Sorescu a fost tradus în mai mult de 20 de țări și a fost ministru al culturii în timpul regimului Iliescu.

M-am obișnuit

M-am obișnuit să dorm cu ochii deschiși,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
Ține orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi ușor
Pleoapele atunci,
Ce-a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiți.

Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
Și cu salcâmi înfloriți.

din Puntea (Ultimele) (1997)