Ce se mai scurge din „ochiul magic”

Cineva mai puțin reactiv decât mine ar prefera, poate, descoperind veninul deversat împotriva mea și a altor câtorva, număr de număr, în „România literară” – și nu de oricine, ci de niște autori pe care cândva îi stimam, ca Nicolae Manolescu sau Mircea Mihăieș (acesta din urmă nu mai seamănă deloc cu omul lucid și incoruptibil pe care-l citeam în urmă cu câțiva ani) –, să treacă peste necinstea și imensa degradare morală a acestor oameni culcușiți în privilegiile lor.

Iată ce se scrie de curând în „Romlit”, pe cea mai celebră pagină, de acum, a revistei: ultima.

Am de făcut aceste câteva lămuriri, pentru cei care, necunoscând situația, s-ar putea lăsa intoxicați de gargara acestor ticăloși îmbuibați: niciodată nu am fost angajatul vreunei instituții, nu am avut stipendii sau colaborări de durată, nu am primit cadouri de la nimeni. Viața mea a fost, de 12 ani încoace, într-un continuu provizorat, fiindcă mi-am dorit luxul de a rămâne independent. Nu am fost, nu sunt și nu intenționez să devin membru al Uniunii Scriitorilor din România. Proiectele pe care le-am construit în ultimii șase ani și jumătate au apărut și au crescut din niște necesități: USR nu mai avea cenaclu, iar în București erau destul de rare întâlnirile periodice care să dinamizeze literatura, fie că vorbim de cluburi de lectură sau cenacluri, așa că am inventat ceva la intersecția dintre aceste două concepte: Institutul Blecher a ajuns la ediția 120 fără sprijinul financiar al cuiva. Pe scurt: împreună cu oamenii care au alcătuit de-a lungul acestor ani comunitatea (neasemănătoare cu sine însăși de la un an la altul, deci vie, în continuă transformare) de la Institutul Blecher, ne-am cheltuit 120 de zile (cam patru luni din viață) pentru a face istorie literară. Din pură pasiune. Din devotament. Casa de Editură Max Blecher supraviețuiește și astăzi la limită, după mai bine de cinci ani în care am scos 50 de cărți care au luat premii, care au fost traduse imediat în alte limbi, despre care s-au scris sute de articole. Nu suntem finanțați de nimeni, nu ne-a comandat nimeni, niciodată. Singuri am construit-o și o ducem mai departe. Revista „Poesis internațional”, cea mai bună revistă de poezie (mai ales pe zona de traduceri, dar nu numai) de acum, ajunsă la numărul 16, se face cu o finanțare derizorie în comparație cu sumele învârtite de revistele USR. Nu fac caz de asta. Cine citește această revistă, cine intră pe site, oricine are ochi să vadă, va înțelege care este diferența dintre ce facem noi și ce fac Chifu, Prelipceanu sau Vasile Dan (nu mai vorbesc de inenarabilii Coșoveanu, Gârbea și Alex Ștefănescu) la revistele useriste pe care le conduc. Cu toate acestea, nu m-am plâns niciodată de această stare de lucruri, nu am cerut nimănui nimic, am continuat neabătut să-mi fac treaba. Pentru ca acum un măgar bătrân care trăiește în puf să mă facă cerșetor?! Într-o revistă literară, nu în „Cancan”? Asta după ce în numărul trecut au publicat fragmente din mailurile mele private, pentru care i-aș putea da în judecată dacă nu mi-ar displăcea profund toată tevatura din jurul unui proces?

Pentru 2016, Ministerul Culturii va aloca suma de 3.225.664 lei pentru următoarele 8 reviste trecute în contul Uniunii Scriitorilor din România: „România literară”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Ramuri”, „Orizont”, „Apostrof”, „Helikon”, „Viaţa Românească” şi „Steaua”. Cunoașteți aceste reviste, le citiți cu interes? Găsiți multe lucruri interesante în ele? Vă orientați după cronicile din aceste reviste pentru a cumpăra sau a vă informa în legătură cu ce e important azi în literatura română? Au site-uri puse la punct, unde să intri și să parcurgi textul cu plăcere? Au contribuții semnificative, dau „ora exactă” în literatura română de azi?

La un calcul simplu, fiecare dintre aceste reviste primește din bani publici cam 403.000 lei / an, circa 7500 de euro pe lună! Iar eu și încă o mână de oameni care nu cerem nimănui nimic și continuăm niște proiecte de calitate pe sume insignifiante, de zeci de ori mai mici, suntem în toată istoria asta personajele negative?

Ce poți să mai spui în fața unei asemenea lipse crase de bun-simț? Ce poți să-i spui unui nesimțit de 75 de ani? Că e-o cutră bătrână, un ghiuj, că și-a pierdut orice urmă de onorabilitate? Că e azi la nivelul lui Barbu și Vadim de-acum treizeci de ani? Oricum nu ar înțelege o iotă.

Urât mai îmbătrânesc bărbații din literatura română!