Deziluzii

Știți ce mi se pare scârbos și incredibil deodată (dar incredibil la modul ăla că-mi spun „mă, da' tu nu te-nveți minte niciodată”)? Că în mai 2014, când prim-ministrul de atunci l-a numit pe Mircea Mihăieș „fascist bătrân”, am sărit toți ca arși, l-am luat și l-am purtat pe brațe (la figurat) pe bietul Mihăieș, victimă a nesimțirii pesediste, pentru ca acum, nesimțitul ăsta să ne facă pe noi „fasciști generaționiști” fiindcă acuzăm derapajele flagrante ale unei conduceri de instituție (din care face parte, și se agață din răsputeri de scaunul lui). Păi să nu dai cu căciula de pământ? Și să te gândești de două ori de acum înainte în apărarea cui sari când vezi că se comite o injustiție? Dacă nu cumva ăla pe care-l plângi și-l aperi și-ai merge până-n pânzele albe pentru a nu lăsa ca numele să-i fie pătat, dacă nu cumva chiar el o să comită același tip de ticăloșie cu tine, după mai puțin de doi ani? Nu ți-e rușine, Mircea Mihăieș, să fii tocmai tu cel care, în anul 2016, e președintele unei Comisii de Monitorizare, Suspendare și Excludere a colegilor tăi scriitori?! Nu ți se pare că e în asta o ironie imensă?
Asta au reușit să facă Manolescu, Mihăieș & co. (pe lângă solidarizarea unor scriitori care altfel n-ar fi stat la un loc nici într-o sută de ani): să pună la îndoială sensul oricărui gest moral, al oricărei fapte oneste, care poate fi oricând întoarsă împotriva ta, spurcată și aruncată la coș. Parcă toți o iau razna în țara asta când prind o funcție, un post, o sinecură!
Vă mulțumesc, domnilor. E-adevărat, eram cam naiv (de nu de-a dreptul tăntălău) pentru un om de treizeci și ceva de ani care trăiește în lumea de-acum: mi-ați spulberat și ultimele iluzii în legătură cu decența, bunul-simț, dreptatea, lucrurile astea pe care le aruncați în derizoriu prin fiecare lucru pe care-l faceți și-l scrieți. În afară de un „hai sictir!” din toată inima, chiar nimic nu-mi mai vine să vă spun.