butoane

destulă conservăraie pentru a umple încă o galaxie
destule mațe subțiri de femelă isterică
pentru cei rămași după cel mai deșănțat bal
hopa și holocaustul nuclear se
holbează la noi din spatele geamului ca ultima fată
bătrână
și utopia mânjită pe frunte cu ojă face semne de-a proasta (e dusă
biata de ea de un secol) –
am plecat dintre vii ca să ce?
să avem unde să ne ascundem? dar mâinile? tremurul lor?
bătăturile? rigiditatea cadaverică? tot ceea ce am ajuns
să gândim despre ceilalți? mai trăiește pe-aici
vreun macac? sătui de oameni-butoane
noi înșine butoameni ne prefacem că suntem
veniți de altundeva (de parcă ar mai exista un
altundeva – istoria mai poate fi corectată acum?)
să zgârii pojghița de tungsten când
căprioarele mai sunt doar o amintire și marțienii atacă
deodată cu armele lor neverosimil de blânde
să dai la o parte celofanul de pe schelete
să îngenunchezi și să râzi lângă vestigiile cortului
de vacanță în care înnoptai cu pătura trasă
peste măsele. să îngenunchezi să plângi
pentru ăștia ca noi să scrii poezii pentru ce?
să avem unde să ne ascundem din nou?
de cine? până când?
– taci