Vasile Petre Fati (1944-1996)

Cine l-a citit deja pe Vasile Petre Fati știe ce spun. Cine nu, poate va vrea să-l descopere, fiindcă e vorba de un poet foarte bun. Unul dintre aceia care rămân (deși în 2016 poate părea că a fost uitat).
Cred că poezia lui Fati trebuie repusă în circulație, pentru a putea fi redescoperită de generațiile mai noi. Mă voi strădui să fac asta.

Vasile Petre Fati

Vasile Petre Fati (1944-1996) este unul dintre acei poeți excelenți cu o posteritate nedreaptă. E uimitor cât de puțin se vorbește azi despre Fati, autor care provoacă, și după două decenii de la dispariția sa prematură, la 52 de ani, o senzație intensă de prospețime și originalitate. Deși prețuit de câțiva excelenți cunoscători ai poeziei postbelice și considerat unul dintre cei mai buni autori pe o direcție, ce-i drept, mai degrabă excentrică și marginală (atât în anii ’60-’70, cât și după intrarea în scenă a generației 80), VPF nu mai suscită, din păcate, interesul criticii, dar nici pe al tinerilor poeți și cititori. Așezat uneori în compania lui George Almosnino și Constantin Abăluță, comparat alteori cu Virgil Mazilescu, Fati este un poet fin și subtil, dublat de un foarte bun (și exigent) tehnician, de la care ai mereu ce-nvăța.

Fati a publicat volumele de poezie: Floare de leandru (1967), Vedere la amiază (1975), Fragi în noiembrie (1978), Paradisul de fier (1980), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992) și Fotografie cu un câine lup (1996), precum și câteva cărți de proză scurtă și un roman. Antologia postumă Zidul și pălăria (Editura Vinea, 2006), ce conține o selecție condensată din poezia lui, nu a avut, din păcate, cine știe ce ecou, deși antologatorul, Marian Drăghici, a făcut o treabă meritorie, atât prin cele șaizeci și ceva de poeme alese, cât și prin postfața empatică și comprehensivă. Cu siguranță, Vasile Petre Fati e un poet ce merită redescoperit.

Soarele e sus

Nu mai vreau să apună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.

din Copilul tuns zero (1992)