duminică, 12 august 2018

Visul lui Adrian


el desena marea în jurul mării,
pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu
în viață iar asta nu l-a dezamăgit, doar
l-a făcut să se retragă puțin
în el însuși, să-și verifice inima
ca pe niște degete pline de cretă
și să încerce o bucurie nouă, singura
pe care a aflat-o după mult timp,
cu toate că undele foșneau
altfel decât crezuse,
și orizontul îi spunea altceva decât
își imaginase atâția ani,
iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele
unor mame care povestesc liniștit,
în timp ce-și așteaptă copiii
cât s-au făcut nevăzuți
și și-a amintit că de fapt
până atunci numărase, foarte încet,
de la unu la treizeci și doi, că
nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise
în sfârșit vremea să nu mai plângă,
ci să intre
și să îi caute,
unul câte unul, printre valurile îndurătoare.

sâmbătă, 11 august 2018

hardughia


cine tace, spune întotdeauna adevărul
ca o pălărie de paie luată de vânt.
cine vede toate astea și e încă mișcat,
cine așteaptă la girafă încrezător și cărunt,
mai ține oare pe-aici vreunu' scorul?
se întinde o ditamai hardughia de spațiu mort
între tu ești și eu sunt.


10 august 2018, cu patru ore înainte să-nceapă

luni, 6 august 2018

Matthew Sweeney (1952-2018)


          Țineam să-i fac o surpriză unuia dintre poeții mei preferați, simțindu-mă și puțin vinovat că nu ne-am mai scris de un an și ceva, și să-i trimit cel mai recent număr al revistei brașovene „Astra”, care tocmai ce-a apărut, și în care se găsesc opt poeme traduse de mine din două minunate cărți ale lui, Sanctuary și Black Moon. Însă, începând de ieri, Matthew Sweeney (1952-2018) nu-mi va mai răspunde de pe adresa aceea (care conținea altceva decât numele său, și anume sintagma „icehotel” – e și în asta o poveste, și-i datorez pentru ea un vers, dar câte nu îi datorează poezia mea acestui poet extraordinar).
          L-am întâlnit pe Matthew în 2008 prin Lituania, beam vin roșu împreună în Vilnius (nu mi-l aduc aminte consumând altceva) și eram ușor intimidat, iar el se purta așa cum avea să o facă mereu de atunci încolo, de parcă am fi fost old buddies. Pur și simplu așa era omul, un irlandez sincer, direct, combinând precizia și melancolia cum mai rar le reușește poeților, deși era mai tot timpul roșu-n obraji și surâzător și iubea viața cu o pasiune rară.
          Însoțirile noastre ulterioare de la Sibiu („Poets in Transylvania”, 2015), apoi Bistrița („Poezia e la Bistrița”, 2016), mi l-au apropiat și mai mult, cu toate că m-am simțit mereu prost că, luat mereu cu altele și gândindu-mă că e destul timp, nu m-am ținut de promisiunea pe care i-o făcusem cândva, de a-i traduce o antologie în românește (îi mai apăruse mai demult, în 2003, pe când locuia la Timișoara, Picnic pe gheață, la Brumar), așa că am rămas cu încă o datorie față de un om care mi-a fost drag și nu mai e printre noi.
          M-am reîntors în iulie, la Bistrița, în localul de lângă parc unde stătusem cu el și cu Anastasia cu doi ani în urmă și povestiserăm, era soare, iar el îmi păruse mai obosit și mai lipsit de vivacitate, am pus-o pe seama drumului lung pe care îl făcuse, acum aflu că suferea de o boală a neuronilor motorii, care însă nu l-a împiedicat să scrie (patru cărți superbe publicate în ultimii cinci ani: Horse Music, Twentyone Men and a Ghost, Inquisition Lane, My Life as a Painter) și să trăiască din plin până la capăt.
          Sweeney a fost primul poet cu care am făcut un interviu (ocazie cu care i-am și tradus și publicat bilingv opt poeme în chiar primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010), și de atunci a avut mereu grijă să-mi strecoare când ne revedeam sau să-mi trimită prin poștă cel mai nou volum publicat. Îmi spusesem cândva că voi merge să-l vizitez la Cork, oraș de numele căruia cred că de acum va fi legat numele său.
          La naiba, Matthew, nu avem destul timp – îmi vine să spun și mă și rușinez de banalitatea asta care ne face în momentele de amărăciune și mai proști, și mai rușinați de tot ceea ce a rămas nefăcut și nerostit.
          Dacă anul ăsta ar dispărea din calendar, cum dispar lucrurile și oamenii din poemele subtil apocaliptice ale acestui mare poet care se revendica mai mult de la poeții germani decât de la cei irlandezi sau britanici, nu aș avea nici cel mai mic regret.


sâmbătă, 4 august 2018

„Nici în cer, nici în mijlocul oceanului, nici în peșterile din munți”


Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul.
Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,
iar despre cinism mai bine să nu vorbim
e cam prea devreme, nu crezi?
Știu, știu, am rămas doar noi doi,
deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie
un barman,
un împătimit de pariuri,
o midinetă.
Chestia asta chiar n-a depins
de mine sau de tine,
așa că să nu ne rățoim unul la altul
și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.
Doctore, doctore, nu te juca de-a dumnezeu
cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia
și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.
Simt că încă mai pot știi și tu asta,
de aia încerci să mă vlăguiești, încet, dar sigur.
Te simt, golănașule, frate,
ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult.
Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi
nu mai pleacă de-aici.
Spelunca asta a ta
și-a pierdut toți clienții de vază
și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visasei.
Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te
recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care
e de datoria ta s-o tratezi.
Poate că și corpul ăsta al meu o fi
ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână
micuțul flirt cu asistenta bondoacă.
Zic și eu.
Doctore, te văd tot mai neclar
carcasa asta părăginită mă lasă baltă.
Știu că nu crezi în ce faci și că nu îți mai pasă,
știu că ai rămas doar cu mine,
și amândoi am fi preferat să fim în altă parte acum,
să-mi cânte un trompetist berber,
să-mi toarne mimozele-n pahar câte o vodcă mică,
să pun pe masă cu instinct de killer
chinta regală care te salvează
în ultima clipă.

joi, 2 august 2018

Concursul de debut în poezie „Max Blecher”, ediția a VIII-a


          Acum șapte ani am început concursul ăsta de debut și nu ne pare rău. Din el au ieșit șapte cărți ale unor scriitori care au fost primiți bine, iar câțiva dintre ei au continuat să scrie și mai bine. Sunt puțin nemulțumit de receptarea cărții proaspete & puternice a câștigătorului de anul trecut, Dan Dediu (4,5 litri de sânge miliardar), pentru care garantez și după opt-nouă luni cu același entuziasm, însă cred că ea s-a datorat unei eclipse recente a celor care ar trebui să scrie despre noii veniți (mai ales despre cei care e evident că au asta în sânge, și sunt autorii excelenți de mâine) și să le ofere niște minime garanții că-s pe un drum, cum o fi el. Dar n-are rost să ne plângem de sistem sau de miopia unora și altora prea preocupați să-și facă jocurile lor minuscule și fără perspectivă.
          Ideea e că cei interesați să-și publice cartea de debut pot trimite fișierele în care și-au adunat avuția poeticească pe adresa debutmaxblecher@gmail.com în următoarele două luni, adică până pe 1 octombrie; condiția e să nu mai fi publicat un volum (chiar și dintr-un alt gen literar) înainte. Și, desigur, să ne placă îndeajuns de mult nouă, celor trei membri ai juriului (poeta și prozatoarea Moni Stănilă, criticul și detectivul literar Cosmin Ciotloș și subsemnatul) încât să dăm cu căciula de pământ și să spunem „Da, dom'le, pe asta o așteptam”.
          Cartea câștigătoare va apărea în a doua parte a lunii noiembrie la Casa de Editură Max Blecher, de care veți fi auzit pân-acum. Iar dacă totuși asta nu s-a întâmplat, aveți suficient timp să cumpărați sau să comandați de pe site titluri din această colecție în care au apărut până acum treisprezece cărți, ca să nu mai trebuiască să citesc iar zeci de „manuscrise” cu „floricele pe câmpii” sau pastișe zglobii după poeți de acum 100 de ani (chit că suntem în anul Centenarului). Cam asta ar fi. Baftă.