O zamă de cuvinte

Dragul meu,

ieri am umblat câteva sute de metri în adidaşii lui Adi. îmi spusesem că voi merge cu ei de-acolo de unde-i primisem şi până acasă pe jos, dar n-am fost în stare. în troleibuz mă holbam la ei, îi studiam, niște pițipoance care se nimeriseră pe acolo au început și ele să-i măsoare, nu înțelegeau fascinația mea pentru niște încălțări albe, simple, în conturul, în materialul din care sunt făcute sau în șireturile prea lungi căutam ceva din veselia mereu împletită cu o tristețe numai a lui, a prietenului meu mort. în ziua de 19 august a murit Lorca. cât a mai ştiut să sufere și omul ăla înainte să-l curețe – și ce înseamnă asta pentru nişte smintiți ca noi? simt că suprafețe extinse din creierul meu sunt defrişate – as we speak, dar şi în săptămănile din urmă, de neputință, vină şi nişte dâre de orgoliu pe care le simt pătându-mi obrazul. memoria se duce naibii, viitorul e o floare tâmpită la care mă uit fără nicio emoție, ca un om care şi-a pierdut orice sens al posibilităților de a ne trăi viața cu un oarecare folos. pe întuneric se văd doar luminițele de la router, par nişte semnale extratetestre pe care trei generații de cercetători le vor studia fără să-nțeleagă o iotă (stau cu geamul închis, urăsc mai mult decât oricând, acum când sunt atât de nedormit de atât de mult timp, cântecul de dezmorțire al păsărilor, care va izbucni în curând – mă gândesc la poveştile cu acei miliardari ruşi care sunt îngropați în cavouri somptuoase cu tot cu canapele, bibelouri, televizoare deschise non-stop şi conectate la toate posturile care au existat şi vor exista vreodată, să nu le scape nimic, nimic). am avut şase ore în care am încercat să trăiesc ca un ins cumsecade şi nu mi-a ieşit – la oricâte tâmpenii m-aş uita pe youtube și oricât aș scrola nenorocirea asta de facebook, nu trece. aş vrea să-i mai scriu unui prieten care știu că are o inimă de aur, dar el acum salvează lumea, n-are rost să-l distrag. altul s-a refugiat oportun într-o bulă (așa se zice acum, nu?) ferită de lamentațiile mele, bine-a făcut. iubita mea e în nord, la quakerii bucovineni, pentru care sunt intolerabil – sau netoaletabil, în fine, nu înțeleg cum gândesc oamenii ăștia smeriți care-l iubesc atâta pe dumnezeu. cinci săptămâni intolerabil de grele, cu prea puțin aer și vești îngrijorătoare din toate părțile, ți se face și frică să mai pui întrebări sau să mai intri în vorbă cu lumea, cine știe ce ai putea afla. în timpul ăsta tata e în continuare 1/2 viu, 1/2 mort şi asta chiar nu are nicio legătură cu pisica lui Schrödinger. când reușesc să adorm, visez versuri obscure din care mai înnădesc câte o poezie deprimantă în timp ce-mi fac o sută de gânduri, buna mea judecată-mi spune că ar trebui să mă opresc, dar e în minoritate. de ce să-i urzic și pe alții cu nefericirile mele terne, nu e porno toată chestia asta și n-au de fapt dreptate quakerii? – și-au dat ei prea bine seama cu ce jigodie sublimă au de-a face. încerc de cinșpe ani să ajung să mă rog în felul meu și nu îmi ies decât poezii în care-mi arăt fără nicio rușine creierul așa cum alții merg dimineața devreme prin parcuri într-un parpalac pe sub care nu poartă nimic și-și arată pula câte unei trecătoare care nici nu s-a trezit bine. and all these are life's very toys etc. etc.

Claudiu