Undeva la limită, în punctul în care nu

mai poate fi vorba decât de
paragină despre secreția
asta bolnăvicioasă căreia unii îi spun
plâns de milă,
acolo mai dai o dată cu banul în timp ce scapi
o înjurătură murdară,
la cazane, la capătul puterilor, în
vârtelnița gândurilor
care te-nnebunesc, la graniță, la capătul
străveziu al răbdării,
unde nervii se detensionează și fac
poc
eliberându-se de povara
lucidității istovitoare
așa cum spânzuratului i se golesc
într-o clipă mațele și vezica
înainte ca zbaterile să înceteze,
la urmă, când nu
mai are nici o importanță dacă ai înțeles ceva
sau nu
dacă ai fost în stare să tragi vreo
concluzie sau pleci la fel de
gol și de umilit
ca bambusul care ți se ofilește pe măsuță
și nu mai știi ce să-i faci,
și nu mai e nimic de făcut,
înainte să realizezi ceva memorabil,
ceva ce visai cândva că o să transmiți
generațiilor viitoare
acolo,
atunci,
când nici un impuls electric nu
mai aprinde scânteile de pe staniolul creierului,
cerul ăsta gelatinos a salivat atât la
speranță,
în marginea extremă a lumii tale interioare, unde
vinovăția doarme în același așternut
cu nerăbdarea de a mai comite
un act violent împotriva
propriei ființe,
și puterea de a îndura
e flenduri,
și niciun drum înapoi,
și nicio eliberare promisă nu e credibilă,
o lăcustă zdrobită de-o
talpă de cauciuc, un zmeu
scăpat din mână
pierzându-se printre nori,
râzi ca un prost, râd și ciorchinii de întuneric
din tine,
așază-te și nu te mai zbuciuma,
așază-te în iarba asta violentă
și aspră
secerătorul s-a și pornit.