Anne Sexton, Poeme alese (Tracus Arte, 2019)
traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei
Oricum ai lua-o, o primă traducere
din poezia lui Anne Sexton, chiar și frugală cum este antologia recent ieșită
la Editura Tracus Arte, ar trebui să reprezinte un eveniment. Patru decenii și
jumătate au trecut de la sinuciderea poetei (care încă nu împlinise în
octombrie 1974 patruzeci și șase de ani) în orășelul Weston din Massachussets
și de-abia acum apare această selecție de numai cincizeci și ceva de texte ce
stau sub titlul Poeme alese, în
traducerea Dianei Geacăr și a Cătălinei Matei – două poete din generația de
după 2000, născute în 1984, respectiv 1988, pentru care cred că Anne Sexton a
fost în perioada formării o referință la fel de importantă, de seminală precum,
să spunem, Angela Marinescu sau Mariana Marin.
Cu poezia lui Anne Sexton s-a petrecut în România, și înainte, și după
1989, un fenomen destul de curios – nu foarte diferit de parcursul, sau de
intrarea în cultura noastră a celorlalți poeți „confesivi”: binecunoscută publicului de poezie și poeților înșiși (mai mult datorită
legendei decât operei poetice propriu-zise?), Sexton nu a și fost tradusă în
românește pe măsura influenței și reputației sale. Cel puțin trei promoții –
dacă mă gândesc la Mariana Marin, dar și la Ruxandra Novac, la Domnica Drumea
și la Cristina Stancu – cred că au avut în ea, alături de John Berryman, Robert
Lowell și Sylvia Plath, o importantă figură a poeziei americane postbelice, sau
cel puțin a acestei direcții foarte fertile pe care a reprezentat-o strălucit
și, aș spune, cu prețul vieții (greu de uitat fraza din necrologul scris de
către Denise Levertov: „Noi, cei care suntem în viață, trebuie
să afirmăm limpede, așa cum ea nu a reușit, distincția dintre creativitate și
autodistrugere.”)
Așa se face că o primă selecție (care, trebuie să spun, mi-aș fi dorit să
fie mai robustă) din zece volume de poezie ale lui Sexton apare abia în 2019. Dar nici antologiile nu au fost mai generoase cu autoarea Transformări-lor: cu excepția celei din 1986 a lui Mircea
Ivănescu, Poezia americană modernă și
contemporană (fără îndoială cea mai remarcabilă dintre toate cele apărute
la noi în anii ’70 și ’80),
versurile torturate, dar și de un extraordinar curaj autobiografic, ale lui
Sexton nu au intrat în nici o altă antologie. Și chiar Mircea Ivănescu o
traduce cu prudență, transpunându-i în cartea din ’86 un singur poem, față de cele șaisprezece ale Sylviei Plath.
Sexton nu e ușor de tradus, dar nu fiindcă ar pune insurmontabile probleme
prozodice sau de tehnică a imaginarului poetic, tropi foarte pretențioși sau limbaj
greu de descâlcit, ci pentru că este unul dintre acei poeți cărora trebuie să
le faci față în timp ce-i citești, să nu te lași absorbit în scrisul lor ca
într-o gaură neagră, și cu atât mai mult când depui efortul de a le transmuta obsesiile,
cruzimile, viața oscilantă a fiecărui vers într-o altă limbă. Fără să fie o
poetă deosebit de dificilă sau de „încifrată” (cum sunt, să spunem, Gertrude
Stein sau Marianne Moore – ambele, mi se va replica, aparțin unei alte epoci),
Sexton e o poetă pe viață și pe moarte: nu
e de mirare că două poete și traducătoare – altfel foarte diferite una de
cealaltă – dintr-o generație catalogată în general ca virulentă, disperată și
tenebroasă au fost cele care au tradus în românește sălbăticia nevrotică și glam a lui Anne Sexton („N-o să-mi
irosesc viața pentru a afla dacă-s înrudită cu vreuna dintre vrăjitoarele din
Salem. Probabil că sunt”, spune la un
moment dat într-o filmare de pe la mijlocul anilor ‘60), ce anticipează nu puține experiențe artistice (artistice într-un sens
larg – să menționăm numai influența asupra unor muzicieni ca Peter Gabriel sau
Morrissey) cu ample ecouri în ultima parte a secolului XX și începutul
secolului XXI.
Volumul antologic de la Tracus Arte este întru totul credibil și-n românește,
singura chestiune delicată în cazul unei asemenea cărți (căci nu vorbim propriu-zis
despre o colaborare, fiecare dintre cele două poete și traducătoare transpunând
cam jumătate dintre textele selectate în antologie, poate Cătălina Matei ceva
mai multe) este în ce măsură cele două „lecturi” se întâlnesc și comunică între
ele, dacă nu cumva cartea conține poemele a două Anne Sexton distincte. Și,
într-adevăr, e o anumită senzație că sunt două „voci”, două gheare între care
există o concurență – un foșnet intermediar – pentru a reda cât mai fidel (și
mai vertiginos) spiritul poeziei
Țin să mai notez, înainte de a transcrie două poeme din Poeme-le alese ale lui Anne Sexton, dându-le astfel cuvântul traducătoarelor, că primul număr al revistei „Poesis internațional”,
din iunie 2010, conținea două texte faimoase, „All My Pretty Ones” și „And One
For My Dame” (traduse de Alina Pușcaș și Dumitru Păcuraru) – care se regăsesc
și în cuprinsul acestei cărți –, precum și microeseul lui Marius Conkan, „The
black look – despre poezia lui Anne Sexton”, pe atunci încă student la Litere-le
clujene.
Sper să văd asumate în anii care vin traducerea și publicarea unor antologii din Robert Lowell și Elizabeth Bishop, poate și noi ediții Sylvia Plath și W.D. Snodgrass: ar cam fi timpul.
Menstruație la
patruzeci
Mă gândeam la un fiu.
Pântecul nu e un ceas,
nici un clopot ce bate,
dar într-a unșpea lună a vieții lui
simt acel noiembrie
al corpului la fel ca pe cel din calendar.
În două zile va fi ziua mea
și ca-ntotdeauna pământul a terminat cu recolta.
De data asta vânez moartea,
noaptea spre care mă înclin,
noaptea pe care o vreau.
Bine, atunci –
vorbește de asta!
A fost în pântec tot timpul.
Mă gândeam la un fiu...
Tu! Cel niciodată dobândit,
cel niciodată însămânțat sau eliberat,
tu, al sexelor de care m-am temut,
mersul și respirația de cățel.
Îți voi da ochii mei sau ai lui?
Vei fi David sau Susan?
(Astea două nume le-am ales și ascultat.)
Poți fi un bărbat ca tații tăi –
mușchii piciorului de la Michelangelo,
mâinile din Iugoslavia,
undeva țăranul, slav și hotărât,
undeva supraviețuitorul, plin de viață –
și oare ar mai fi posibile
toate astea cu ochii lui Susan?
Toate astea fără tine –
două zile pierdute în sânge.
Eu însămi voi muri fără botez,
o a treia fiică de care nu s-au mai sinchisit.
Moartea mea va veni de ziua numelui meu.
Ce e greșit la ziua numelui?
E doar un înger al soarelui.
Femeie,
țesând o pânză chia deasupra ta,
o subțire și încâlcită otravă.
Scorpionule,
păianjen rău –
mori!
Moartea mea din încheieturi,
două ecusoane cu nume,
sânge purtat ca o brățară de flori
care să-nflorească
una pe stânga și una pe dreapta –
E o cameră caldă
locul sângelui.
Lasă ușa scoasă din balamale!
Două zile pentru moartea ta
și două zile până la a mea.
Iubire! Boala aia roșie –
an după an, David, m-ai sălbătici!
David! Susan! David! David!
sătulă și răvășită, șuierând în noapte,
neîmbătrânind niciodată,
așteptându-te mereu pe verandă...
an după an,
morcovul meu, varza mea,
te-aș fi posedat înaintea tuturor femeilor,
strigându-ți numele,
strigând că ești al meu.
traducere
de Cătălina Matei
După Auschwitz
Furia,
neagră ca un cârlig,
mă apucă.
În fiecare zi,
toți naziștii
au luat, la 8 dimineața, câte un copil
și l-au perpelit în tigaie
la micul dejun.
Iar moartea îi urmărea cu o privire nestânjenită
și își scotea murdăria de sub unghii.
Omul e rău,
spun cu voce tare.
Omul e o floare
care ar trebui să fie arsă,
spun cu voce tare.
Omul
e o pasăre năclăită în noroi,
spun cu voce tare.
Iar moartea mă urmărește cu o privire nestânjenită
și se scarpină în anus.
Omul, cu degete mici și roz la picioare,
cu degete miraculoase la mâini,
nu e un templu,
ci o latrină,
spun cu voce tare.
Fie ca omul să nu-și mai atingă niciodată ceașca de ceai.
Fie ca omul să nu mai scrie niciodată cărți.
Fie ca omul să nu-și mai pună niciodată pantofii.
Fie ca omul să nu-și mai ridice niciodată privirea
în nopțile blânde din luna iulie.
Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Spun toate astea cu voce tare.
Și mă rog ca Dumnezeu să nu m-audă.
traducere de Diana Geacăr
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu