Nobel 2009

Am avut, în toamna lui 2004, şansa unei întâlniri importante – însoţiţi de Nora Iuga, traducătoare şi veche prietenă a nemţilor originari din România, veniseră la Bucureşti, pentru o lectură la Institutul Goethe, Herta Müller, Oskar Pastior şi Ernest Wichner. Dacă blândeţea şi căldura seniorului Oskar Pastior te duceau cu gândul la un ţărm liniştit peste care coboară arabescurile înserării, dacă spiritul ironic şi vivacitatea intelectuală a lui Wichner evocau o Germanie a spiritului pe care profilurile marilor clasici germani au conturat-o de-a lungul secolelor în spaţiul mental european, Herta Müller mi s-a părut o apariţie contradictorie (contradicţia de fond fiind, în cazul ei, una de natură etică), când plină de viaţă şi cuprinsă de frenezie (am auzit-o pe Herta Müller cântând melodii ale Mariei Tănase, pe care a făcut-o cunoscută în Germania), când învolburată şi aprigă, un scriitor-conştiinţă pentru care nu au existat şi nu vor exista niciodată jumătăţi de măsură.
Opera Hertei Müller reflectă zbuciumul şi crizele unei conştiinţe de prim rang a ultimelor trei decenii, amintind de enigmatic-turbulentul Elias Canetti, un metronom al vieţii intelectuale din prima jumătate a secolului trecut. Literatura Hertei Müller este valoroasă în primul rând ca formă de manifestare neîngrădită a spiritului într-o vreme când totalitarismul măcina ca o piatră de moară vieţile oamenilor ce alegeau să gândească pe cont propriu şi să rămână liberi. Admir perseverenţa şi forţa morală a acestei scriitoare rănite de ţara în care s-a născut şi în care a trăit până la 34 de ani. Şi iată adevăratul motiv de bucurie pentru români, în clipa când Herta Müller devine noul câştigător al premiului Nobel pentru literatură: “Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită – altfel, la ce bun să mai scriu?” (Herta Müller).


* textul poate fi citit şi în "Ziarul financiar" de azi