Nicoleta Nap, „ușor desincronizat, aproape imperceptibil”

Volumul Nicoletei Nap, ușor desincronizat, aproape imperceptibil, este a douăsprezecea carte de debut publicată de Casa de Editură Max Blecher din 2011 încoace. Ne propuseserăm inițial să scoatem anual două volume în colecția „Opera prima”, dar în 2016, un an foarte aglomerat, nu a apărut decât Mile End a lui Ciprian Popescu. Sper ca în toamna asta să ne întoarcem la bunul obicei și să propunem alte două cărți ale unor poeți noi, iar Nicoletei să i se alăture peste trei luni câștigătorul Concursului de debut (unde, apropo, pot fi trimise manuscrise până pe 22 septembrie).
Nicoleta Nap a citit la ediția 134 a Institutului Blecher, în septembrie trecut. Impresia a fost pozitivă, cu observații punctuale (dar și generale) care cred că i-au prins bine. Așa încât, un an mai târziu, a ajuns în punctul în care prima ei carte poate să iasă la vânătoare. Iată câteva argumente.

orașul plin de posibilități

a rămas doar povestea cu orașul plin de posibilități 
vânturată pe buzele tuturor
între o ieșire și alta la bere
apoi ușa închisă etanș cu cele două yale
de parcă asta te-ar salva

cunoști modulațiile frigiderului
dar nu ai deprins 
nevoia televizorului de a interacționa 
cu o formă de viață umană

s-a stins

și nimeni să alunge întunericul

stai într-un colț
în marile centre comerciale
privește cum pulsează viața 
în ritmul caselor de marcat

Calea Rahovei

o femeie se lupta cu două plase pline
trăgea după ea un copil ce plângea isteric
scena era bine conturată, cu personaje credibile
până şi pungile bălăngănindu-se de o parte şi de alta a braţelor
îşi arătau în mod transparent conţinutul 
domestic şi cald ca mirosul de dimineaţă

dintr-un apartament confort II

a dat căldura şi nici nu am ştiut
înfofolită de luni întregi în haine de iarnă
hainele mele, locuinţa mea tip vagon
într-un cartier rău famat unde

poţi urla în voie
iar ecoul se zbate

(o minge de gumă între blocuri
într-un vacarm continuu)

în aer un fel de sfârşeală 

aş vrea să trântesc ceva de pământ 

***

mi-ai scris nişte rânduri despre ultimul împărat al Germaniei
trăia cu o mână imobilă, mai mică
la 1800 şi ceva
îi puneau carne de iepure proaspăt tăiat
zi de zi pe braţul mai scurt
/ uite un prinţ cu viaţă de măcelar
uite un om îndrăgostit de mâinile mamei sale
de indexul ce ţintea erori gramaticale
în scrisorile fiului /

dramele noastre nu merită nici măcar un documentar


***

Am băgat pernele îngălbenite de transpirație și tutun în mașina de spălat, apoi le-am pus la uscat în balcon. Le-am pipăit trei zile la rând, să văd dacă s-au uscat. A patra zi, venind obosită de la muncă, m-a izbit un miros de hoit. Am pipăit din nou pernele, erau umede. Am luat un cuțit, le-am spintecat și am început să scot umplutura. Duhoarea m-a adus în pragul leșinului. Amețită, printre icniturile pe care mi le dădea reflexul de vomă, am întins penele în cameră, pe o folie de plastic.

Am intrat în bucătărie, am închis ușa, am fumat o țigară. Se însera.
Am apucat folia de cele patru colțuri și am dus-o, furişându-mă pe scări, la gunoi.

Max,

urcam strada Marinescu și aerul se rarefia, ca pe Kamceatka
ne-am cărat în spate una pe alta vreo două sute de metri de diferență de nivel
în genunchi aveam înfipte cuțite

dar nu ne-am oprit decât în capătul străzii
unde am început să batem din palme
Anacadema bum bum
Anacadema Mustafa
niciodată să nu plângi după ceva ce nu poate plânge după tine, mi-ai spus

îți plăcea geaca mea motor, din piele neagră
şi mie

simțeam că pot face înconjurul lumii cu ea
rezistență&curaj

haina a crăpat
Max, mi-e greu să-ți spun, dar s-a dus dracului, puțea a catran încins
și-am aruncat-o în primul tomberon
în octombrie

să tot fie zece ani de atunci
acum mă încearcă regretele degeaba

Max, tu aveai un fel de a pune lucrurile într-o perfectă ordine
aveai un scris frumos
până în noaptea aia când te-ai proptit de caloriferul rece
și ai început să bolborosești despre bine, rău și alte prostii culese de prin cursurile lui N.
o relație patologică între noi și ceva ce nu poate plânge după noi,
iar dimineața casa era vraiște

mă tot plimb dintr-un capăt în altul al camerei
cu telefonul în mână
ca în anul acela când încă nu citisem Însemnările din subterană, în schimb
dezvoltasem deja o complexă rețea de mesaje cu Raskolnikov
ba chiar îmi cumpărasem un pardesiu cu guler înalt
și ieșeam noaptea cu un briceag în buzunar
să trag o gură de aer proaspăt
frumos&adevăr cu gust de rumeguș
după o astfel de aventură
visam că sunt un ou gata clocit
și nu o mai torturez pe mama cu un travaliu de 24 de ore

Mănășturul avea încă farmec, cafeaua era ieftină la Pritax.

A rămas cel mai bun espresso:
la Roma, în Berlin sau Bucureşti niciodată nu va exista cafea la fel de limpede
ca în dugheana aia cu vitrină 
în care taximetriștii
își făceau dimineața 
planuri de viață.

Nicoleta Nap