Teama într-o pădure alb-negru

Krusovszky Dénes, Când te strici (Charmides, 2017)

traducere în limba română de Mihók Tamás

       Krusovszky Dénes e unul dintre cei mai cunoscuți poeți apăruți în Ungaria începutului de secol. Născut la Debrecen, are 35 de ani și a debutat în 2006 cu volumul Az összes nevem (Toate numele mele), urmat în ultimul deceniu de alte cărți care i-au consolidat reputația. Câștigător al prestigiosului premiu „József Attila” pentru a treia lui carte, A felesleges part (Țărmul de prisos, 2011). Tradus în mai multe limbi, Krusovszky este de asemenea eseist, nuvelist și editor, iar o primă carte în limba română, intitulată sec și provocator Când te strici, a apărut de curând la Charmides în traducerea lui Mihók Tamás. Prima dată când poezia lui Krusovszky a apărut în românește a fost, dacă nu mă înșel, în Poesis internațional, cele cinci poeme din grupajul bilingv pe care i l-am publicat în nr. 6 / septembrie 2011 (la pag. 48-49) fiind transpuse de către Andrei Dósa, lectorul de acum al volumului Când te strici.
       Nu mă pot lăuda că știu ce se întâmplă în poezia maghiară a momentului, deși traduceri din poeți cam de toate vârstele și din toate generațiile au apărut la noi în anii din urmă (numai în Poesis internațional au fost publicate selecții din autori contemporani cum nu se poate mai diferiți, precum Ladik Katalin, Gerevich András, Zalán Tibor, Krisztina Tóth, Kukorelly Endre, Kemény István, Orcsik Roland, Kollár Arpád, Oravecz Imre, Mestyan Adam, Varró Daniel, Borbély Szilárd sau Domonkos István), însă am început să-mi fac o idee, datorită muncii constante și aplicate a lui Dósa și Mihók, în legătură cu măcar o parte a „peisajului” poetic foarte variat din țara vecină.
       Dacă ar fi să stabilesc afinități sau să încep să fac comparații, Krusovszky îmi pare apropiat într-o anumită măsură de poetica lui Gabi Eftimie (care, întâmplător, a debutat cu Ochi roșii polaroid în același an) sau de unele dintre textele lui Andrei Doboș din Inevitabil și Valea rea. L-aș mai apropia, dintre poeții contemporani, încă tineri, afirmați în Europa centrală și de est a ultimului deceniu, de explorările liminale și acuitatea perceptivă ale croatului Marko Pogačar (care e însă mai surprinzător și mai eclatant).
       Cel mai mult mă atrag în Când te strici atmosfera limpidă și tensionată (în special din poemele în proză din „Dincolo de un hotar confuz” și în ciclul „Smalț”) și precizia stenică a cadrelor de natură descrise, în care K.D. nu rămâne doar un observator impersonal și reprimat, ci reușește să pătrundă în (și să mapeze cu subtilitate) pliurile unui real aparent senin, din care însă pare să pândească la tot pasul pericolul unei destrămări iminente, al unei violențe încapsulate și imprevizibile. Personajul poetic întârzie mereu să spună ceea ce e presant și învolburat, discursul se păstrează în zona unei clarități, a unei precizii expresive ireproșabile și frustrante, în lumina fanată a „zâmbetului de sanatoriu, a iubirii sterile”.



Oaspeții sosiseră


De multă vreme sosiseră oaspeţii când el le-a observat mașina. Prietenii bunicului, i-au spus părinţii. Prietenii familiei, apropiaţi ca gemenii. Doi bărbaţi în vârstă ședeau pe terasă, aveau părul grizonat, pieptănat cu grijă. Farul din dreapta era spart, iar puţin mai sus, turtită parcă de greutatea unui sac, capota. Niciodată n-am văzut oameni fumând atât de mult, relata mai târziu, își ofereau foc cu schimbul. În grila barei de protecţie a găsit ghemotoace proaspete de păr. Cu el nu stăteau de vorbă, decât cu adulţii, și-și descheiau tot mai larg cămășile pălind treptat de transpiraţie. L-au ignorat și-atunci când l-au văzut așezat pe vine în faţa mașinii. Apoi, dintr-odată, s-au ridicat, și-au stins ţigările fumate pe jumătate și au pornit către el. În timp ce scoteau din portbagaj corpul unei căprioare, de pe folia mânjită cu noroi pe care era culcată se scurgea sângele pe trotuar.



Legile zorilor


Cât de logice sunt legile zorilor,
în plus, ceva m-acoperă mereu,
și nu mai e nevoie să mint,
vasăzică, totuna-i
ce spun, dacă, până să ajung aici, am trecut
prin apartament sau, de fapt,
prin grădină.

Atenţie însă la mișcări,
aceste piese vechi
se dislocă prea ușor.

Firește că și acum voiam
să spun cu totul altceva:
să fii cel care-și închide ochii
și stă și pierde vremea așteptând pe cineva,
apoi își scutură noroiul de pe tălpi.
Am ajuns să confund
rolurile din spectacol.

Poate că, acela care a urmărit
seara cum se lasă, mai întâi
s-a concentrat pe un detaliu,
apoi la cum a trecut brusc totul
de partea asta.
Ca o ameninţare.

Și nu-i întuneric pe deplin, nu, niciodată,
albastru în loc de negru,
ca și cum s-ar apropia la indigo
și ce văd eu e
doar o copie.

Pielea celor din staţia de autobuz e albă
și strălucește precum reclamele
la medicamente.

Lumină lentă, și, între timp,
sarea
de pe masă mișcându-se în curent,
iar eu nu pot citi
semnele care se formează acolo.

Grădină purpurie cu bănci albe ca fildeșul.

Aș porni chiar acum,
dar frânturile astea cad
necontenit de jur-împrejur,
sunt peste tot.

Ca la acea frână bruscă de ieri
sau alaltăieri, când toţi
se ţineau de bare
și s-a răsturat o singură sacoșă,
din care s-a împrăștiat totul.

Pentru că nu doar instrumentele reci,
ci, dacă aș porni la drum, tot așa, bolta cerească
din timpul zilei,
oricum ar fi ea,
cu nori sau fără, altă dată ceaţa,
sau fumul grămezilor de frunze aprinse
și, mai ales, drumul de acces
pe care va trebui să execut un viraj,
sau pe care ar fi trebuit deja,
copacii din arboret și,
îndărăt, puţul cu mortăciuni, groapa de gunoi,
iar pe partea cealaltă, stufărișul,
cu oareșice apă la fund, probabil,
și, mai departe,
livada veche cu păsări
ascunse printre ramuri,
sau, în zbor, însoţite de socul
pe care tocmai îl risipesc,
aerul greu și vâscos,
toate astea
nici măcar nu mă bagă în seamă.

Dacă privesc în direcţia opusă, percep
plutirea, cum mă ia la ţintă un sunet,
dar, înainte să-l aud,
mă nimerește altceva.

A mai rămas beţivul de pe stradă,
cel pe care l-am văzut
ţinând în mâna ridicată o bară de metal,
îl ardea grozav dorinţa
de a spune ceva, cu toate că hârâia aiurea.

Câte s-ar mai putea face
cu această bară, mă gândeam,
și iată
că el n-a spart nimic,
deși, cât timp l-am privit,
nu a lăsat-o din mână.



Să te uiţi în gura cuiva


Câte posibilităţi într-un singur
gest de refuz din încheietură, dar
timp, deloc, doar goana după răspunsuri,
sau măcar, în timpul vorbirii,

să te uiţi în gura cuiva, să fii martor
al ţâșnirii cuvintelor umede și-ntunecate,
de parcă n-am avea nimic de pierdut.
Cel ce m-a mângâiat, mi-am dat seama

din atingere, purtase cândva mănuși
de cauciuc, și tot ce-am vrut să spun de fapt
a fost cusut într-un sac gros, și-acum
dă din picioare, scufundându-se.


Krusovszky Dénes