Teodora Coman, în toamnă la Casa de Editură Max Blecher

Cum nu mai e mult până se termină vara, cred că e un moment destul de bun să anunț și prima carte pe care Casa de Editură Max Blecher o va publica în a doua parte a anului. Am așteptat-o pe Teodora Coman să revină cu ceva nou timp de cinci ani (da, și mie mi se pare straniu, a trebuit să redeschid Cârtița de mansardă, cu care a debutat în 2012, ca să mă conving de asta), iar manuscrisul volumului Foloase necuvenite justifică încrederea pe care nu doar eu (care aș putea fi subiectiv, ca ins care i-a moșit prima carte) o păstrez în acest discurs („În aparență, textele ei sunt stampe gracile, crochiuri dezinvolte, dar liniile diaristice sunt mereu subminate de convulsie, de respirația sacadată, de gestul compulsiv, de o anxietate abia ținută în frâu care inseminează materia și se refractă din obiectualitatea claustrantă”, a surprins foarte bine Rita Chirian ceea ce alertează, sau amorsează concentratele poetice ale Teodorei). Un discurs care, alături de ceea ce scriu astăzi Ana Dragu, Moni Stănilă, Rita Chirian, Domnica Drumea, Livia Ștefan, Gabi Eftimie și Diana Geacăr, dă greutate scriiturii feminine contemporane din România și mai demonstrează o dată că trăim într-una dintre cele mai faste perioade din istoria poeziei noastre.

***

explicaţiile mele sunt o eschivă, e adevărat. Un zid între tine şi obiecţiile mele faţă de textul tău, așa ai spus.

găinilor le place să stea lipite de gardul de sârmă care le separă de restul gospodăriei

există lucruri mult mai rele decât găina.

laşitatea e atât de mare, că-și ridică singură gardul.

***

din vorbă în vorbă

din link în link

am ajuns şi la tine

ce bine hibernează o gură sub mustaţă

până se printează cărţile de vizită

pentru cei cărora le e jenă să-şi pronunţe numele

mă simt dezafectată de veştile tale

fericiţi cei ce fac din viitor subiect tabu

şi şterg datele după navigare

nu, nu colecţionez obiecte. nu port ţinute de ocazie

nu, nu am scris niciodată poezie erotică

nu, nu obişnuiesc să îmi fac rezervare

nu, discuţiile nu mi-au antrenat urechea mai bine decât bârfele

nu, nu am o poziţie fermă în privinţa minorităţilor sexuale

nu, nu am condus niciodată şi nici n-o voi face

nu, nu aer condiţionat, mai degrabă aer nelocuit

nu, spiritul locului e altceva, e obişnuinţa.

da, sunt mai mereu mereu în gardă, am solitudinea încordată a fricoşilor

da, îmi fac plinul cu orice lichid

da, regret telefoanele vechi.

azi nu se mai poate vorbi la capetele unui fir

da. negrul. în orice situaţie. şi asimetria.

***

m-am dus la lansare să îi pun autoarei o întrebare despre frică şi mască

am aşteptat momentul potrivit al confesiunii către public, şi chiar ne-a spus cât e de fricoasă. deşi vorbea coerent, emoţia nu-i destabiliza deloc sintaxa

am ripostat, nici nu apucasem să-mi doresc să o fac, pur şi simplu mi s-a întâmplat

să mă laud că eu aş fi persoana cu cele mai mari temeri

dar am zis-o aşa, la modul general, din instinct de politeţe:

„în sală sunt oameni mai fricoşi ca dvs!”;

ca să fiu mai credibilă, am explicat câte bătăi de cap şi de inimă mi-a luat luat să spun asta în văzul şi auzul puţinilor oameni

care ocupau cele câteva scaune din spate

valul m-a dus mai departe decât aş fi vrut

am adăugat cât de frică mi-e de un preot, care are mereu răspunsuri la toate

şi cât de uşor e să fii curajos când poţi cita în orice situaţie

şi cât de bine mă simt când încerc să fiu altcineva, niciodată nu am vrut să fiu eu însămi, orice ar însemna asta

în afară de plictisul de moarte al aceleiaşi voci, al aceleiaşi complezenţe

***

La marginea unui peisaj care nu te poate include total, cerşetoare de viaţă şi de frumuseţe, cu mâinile legate la spate, pentru a nu fi nevoită să-ntinzi niciuna dintre ele, iei cu ochii tot ce ai ignorat până la turnanta decisivă a existenţei; ce crede lumea că ai la spate, o armă sau o ruşine, atât de mică în briza care duce departe orice suspiciune, ca în scena eternităţii din Tree of life al lui Malick, cu gesturi îndeajuns de lente cât să devină cea mai frumoasă amintire. Intervalurile dintre oameni sunt perfecte, îi las pe toţi înainte, să o pot lua pe urmele care trebuie. Pe linia de fund, mai trebuie închise unghiurile de lovire ale adversarului

***

suntem în plin sezon de căpuşe şi somaţii

toate poliţele au expirat încă de-acum câteva luni

brokerul îmi listează 20 de pagini de condiţii pentru asigurarea obligatorie a locuinţei

nici nu s-a făcut amiază şi deja mă simt depăşită numeric

faceţi ce vă spun şi nimeni nu va fi rănit

***

primăvara strecoară, printre noile colecţii,

tristeţea manechinului mereu în pas cu moda

e în culmea carierei, dar nu poate alege.

se lasă gătită, se (com)place în ridicol, devenit standard de calitate

în materie textilă.

sfârşitul procesiunii e rezervat miresei:

nu se străduieşte. nu pare umană.

Teodora Coman