Știu că am promis să fac anunțul acesta cu două zile mai devreme. N-a fost chiar floare la ureche, însă ce-a fost mai greu (pentru Moni Stănilă, Cosmin Ciotloș și subsemnatul, care am jurizat ediția de anul acesta) a trecut. Între cele câteva cărți de debut propuse spre publicare care ne-au atras în primul rând atenția nu a fost deloc simplu să facem departajarea. Deși parcă toți cei care au fost în topul preferințelor noastre aveau calități de neocolit și poeme uneori entuziasmante, a existat totuși pe undeva o anumită senzație de neșlefuire, de manuscrise neîncheiate încă la toți nasturii (e drept însă că de aspectul ăsta se mai ocupă și cel ce redactează/editează cartea). Ne-am oprit așadar asupra volumului semnat de Ioana Vintilă, pe care Casa de Editură Max Blecher îl va publica în câteva săptămâni, și pe care o vom lansa la târgul de carte Gaudeamus.
Ioana Vintilă are 21 de ani, fiind cel mai tânăr poet care câștigă concursul pornit în 2011, și câștigat până acum doar de ♂ (Matei Hutopila, Anatol Grosu, Florentin Popa, Ștefan Ivas, Ciprian Popescu, Dan Dediu). Ioana a fost mezina grupului „Zona nouă” de la Sibiu (devenind, după Anatol Grosu și Ana Donțu, cel de-al treilea autor ieșit din această grupare pe care Casa de Editură Max Blecher îl debutează) și cred că am auzit-o citindu-și prima dată textele când încă nu împlinise 16 ani. Apoi a fost invitată la o ediție specială a Institutului Blecher, care a avut loc la Târgoviște cu ocazia Zilelor și a Festivalului-Concurs „Constantin Virgil Bănescu”. Era 18 mai 2013, iar Ioana a citit atunci împreună cu Octavian Soviany, ceea ce cred că a fost pentru ea un moment destul de important. Cum trebuie să fi fost și întâlnirea poeților străini (aș spune că în special a celor spanioli, în frunte cu Luna Miguel) care au desantat la Sibiu în ultimii ani. În plus, ea a reprezentat în 2016 România, ajungând în finala PEN International New Voices Award, alături de un autor german și de o tânără scriitoare din Canada. În prezent studiază Biotehnologie în cadrul Facultății de Biologie și Geologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca.
Țin să le mulțumesc și să-i felicit pe toți ceilalți participanți la această ediție a concursului de debut. Ei știu, sau trebuie să le fie clar, că afacerea asta a noastră intimă cu poezia nu ține nici de vreun concurs, și în nici un caz de publicarea unui volum de debut încă nelimpezit.
copac de plastic
vreau ca boala asta să fie a unui copil indian
sau nepalez
considerată un dar de la zei
cu spatele rupt să fiu înconjurată de bătrâni
care-mi cer sfatul
despre recolte și probleme conjugale
cu spatele imobilizat de scoarța unui copac de plastic
să mă înconjoare niște inimi bune
& niște mâini curate
care să-mi arate o fântână
de unde pot să beau apă
wake-up call
ce-ai putea cere mai mult de la viață, Cezara
un acvariu cu pești bine hrăniți
un rinichi care n-are nevoie de dializă
o mamă care te strânge la pieptul ei mare
& ce-aș mai putea iubi, Cezara
uneori cred că iubesc pentru amândouă și tot nu e de-ajuns
îmi iubesc vergeturile vânătăile spatele strâmb o
dună pe care stău cocoțate toate urletele
am străbătut bulevardele de la un capăt la altul
cu mâini înghețate
& după ce oboseala mi-a șters orice dorință de a izbi ceva
ce-aș mai putea iubi, Cezara
un pumn în stomac în vis e mai puternic decât unul în realitate
așa-mi spunea
fără să se gândească la faptul că
aici nu e o peșteră mentală
delimitată de pietre ale subconștientului
aici ne smulgem hainele de pe noi
pe bune
& ne învinețim pe bune degetele când lovim ușile
& un pumn în stomac în realitate ar fi al naibii de bun acum
sunt tot ce ar fi trebuit să iubesc pentru amândouă
și n-am fost în stare
m-am târât ca un limax orb spre orice dumnezeu doar doar
m-aș fi trezit cu pumnul ăla adânc în intestine
&
mi-am deschis
inima
obedientă
în
fața
fiecăruia
colivia
fețele celor rămași în urmă mereu
în fața ochilor când pășim
e un perimetru strict delemitat în care
ne putem ține de mâini
am crezut în dialectică și uite: suntem din nou aici
nu a fost nevoie decât de câțiva oameni care să nu semneze
niște tratate
mulțimea se lovește de fiecare zid
mulțimea se întoarce
izbește zidul următor
& rămâne constantă starea aia de rahat
că ești într-o colivie cu ușa deschisă
& nu ieși
& nici măcar nu știi de ce nu ieși dracu’ odată
sinusoidă
am deșurubat capul de păpușă al generației ăsteia
l-am așezat cu grijă pe masa cu mușama înflorată
i-am pictat pleoapele de plastic cu multă dragoste
l-am așezat în cuptorul electric
(căldură superioară & inferioară - 250 °C)
am privit fericită cum fardul ăla de acuarelă
se dezintegrează primul
& am așteptat cu pumnii strânși
[
explozia
urechea stângă aruncată violent de ușa de sticlă a cuptorului
jumătate din urechea dreaptă – descompusă și căzută prin
grilaj
nasul pulverizat
buzele schimonosite & curgând ca un ruj care nu-i waterproof
doar ochii să mai rămână
ieșiți din orbite și țâșnind
niște mingi de ping-pong care nu încetează să lovească sticla
în care
încet
încet
apar mici fisuri
]
nu s-a întâmplat nimic
capul s-a topit lent
o dâră de asteroid care se stinge la ani-lumină depărtare
Ioana Vintilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu