„Ma gândesc cu groază la clipa, inevitabilă, pare-se, în logica vârstelor, când nu voi mai putea pricepe ori accepta, afectiv până la solidar, manifestările, creația, tendințele tinerilor confrați, irezistibilul lor avangardism turbulent, iconoclast, justițiar, dar prin toate astea, fecund, necesar, pe care organismul sănătos al societății îl produce neîncetat, firesc, pentru a se apăra de mucegai și scleroză, pentru a-și primeni și înviora celulele, circulația vitală, pentru a înlătura flora parazitară. Acest fenomen ineluctabil, care acționează periodic ca o mătură și ca o sită, sperie atât de mult, uneori până la urlet și «dumnezei de mamă», pe cetățeanul Ceafă și pe tov. Gușă, pe domnișoara Cucu și pe bietul Popescu-Temenea, pe «venerabilul» excedat care strigă neîncetat istoriei «ai puțintică răbdare!» În ce mă privește, zic, cu o binecunoscută, amabilă formulă de refuz: «deocamdată nu!» (deocamdată ? — cât de deocamdată ?) și, împreună cu tinerii mei amici, privesc — cum spuneam — înainte și împrejur și, mergând pe stradă, mă simt mereu tentat, ca în adolescență, să «șutez» cu sete în câte o cutie goală, întâlnită în drum, de țigări sau de conserve (mai ales de conserve! — tinichelele lovite sună atât de plăcut!)”
(Geo Dumitrescu, 1966)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu