Căutându-l pe Virgil (fragment)

Din nou în casa prietenului meu sinucis, la câţiva paşi de pajiştea peste care în ziua înmormântării am văzut dealurile respirând în depărtare sub o perdea de ploaie văratică. Ţinându-se de mână, doi copilaşi de şapte-opt ani, blonzi, un băiat şi o fată, se pierdeau printre pâlcurile de arbuşti ca printre nişte cazemate de-un verde crud, cu mers agale de bătrânei ce nu mai au nimic de pierdut. Am vrut să strig după ei, dar nu avea nici un rost.
De când i-am trecut pragul, mi l-am închipuit pe Virgil în casa aceea, singur şi disperat ca un ghepard într-un hotel de gheaţă. Mă obseda gândul că nu l-am văzut niciodată plângând, zgomotos sau înfundat, cu icnete şi sughiţuri sau jelind bărbăteşte, deşi ar fi avut destule motive – pe neaşteptate, în el se ciocneau două forţe opuse, tenace şi neiertătoare –, pe care însă le ocolea cu discreţie, ca în lunga noastră plimbare pe malul Dunării.
Am văzut bărbaţi plângând, iar inimile lor erau nişte urne pline cu cenuşă, dar nu mai văzusem, până în ziua când l-au îngropat pe Virgil, un tânăr bărbat mort plouând peste dealurile copilăriei lui.
Reveneau întâmplările din oraşul-muzeu prin care umblaserăm împreună amuzându-ne şi cântând, cu Virgil înhăţând un pachet de ţigări uitat de cineva pe o masă în băruleţul unde ne-am oprit să bem o cafea, Virgil tocmindu-se ca un oriental cu vânzătorii de vechituri şi apoi mergând încântat printre clădiri imperiale ce degajau estetism şi nevroză.
Iar acum mă întorceam în orăşelul lui cu străzi întortocheate, clădiri murdare şi ruine urâte, un loc plin de fum şi de urme vâscoase, peste care soarele senil părea un cerc de tablă pe care cineva mâzgălise o porcărie, imun la durere şi la dorinţă, descurajând viaţa.
Amărăciunii îi luase locul o osteneală difuză, ceva blând ca vocea lui Virgil când rostea versuri se închega cu sfială din lucrurile îndoliate. Înaintam bâjbâind şi-mi stăruiau în minte versurile unui poet ucis cu cruzime: “lumea întreagă e trupul meu ne-ngropat”. Mi-am amintit cum altădată în parcul din capătul străzii cu nume de muzician văzusem o siluetă neclară turnând benzină peste straturile de trandafiri, aprinzându-le apoi, fără regrete, în tot acel întuneric abstract.
O cană ciobită rămăsese pe marginea chiuvetei de inox. De jur-împrejur, o linişte în care împlineam aceleaşi gesturi, aceleaşi mişcări pe care le va fi exersat şi el nu demult, pe holul îngust cu geamuri murdare prin care, privind-o, grădina îmi părea meschină şi leşioasă. Am înţeles că poţi îndura aproape orice trădare, dar când eşti trădat de grădina pe care ai iubit-o, nu mai e cale de întoarcere.

“La Vârfuri”… De câte ori auzisem aceste cuvinte, în anii când Virgil îşi invita ceremonios prietenii mai vechi sau mai noi în casa bătrânească din satul ce îmi suna misterios şi eteric, ca un refugiu îndepărtat și improbabil. De câte ori am refuzat acea chemare, din tot felul de motive care aveau de-a face şi cu maniile mele, dar şi cu impresia că aş fi devoalat un secret straniu şi incomod, un subiect ce trebuia ţinut la distanţă.
Era ceva captivant în fiecare extravaganţă a acestui om îmbătrânit prea devreme, copilul-minune copleşit de greutatea unei vocaţii pe care o complicase cu bună ştiinţă, rafinând poza de artist ludic şi grav, inspirat şi lucid, devenind însă uneori teribil de cabotin, alteori neaşteptat de avar, înşelându-şi astfel publicul, dar mai ales propria intuiţie.
Lui Virgil îi plăcea nespus să fie privit şi, pentru a se învălui în aura excentricităţii, părea că îşi pune în scenă întreaga fiinţă. Am spus aura şi nu e întâmplător că, la epileptici, aură se numeşte starea care precedă criza, momentul în care conştiinţa e suspendată. Puteai simţi de fiecare dată tensiunea vitală din reprezentaţiile pe care le dădea, fie că erau pregătite minuţios, fie că improviza, jucăuş şi provocator ca un motan mare. O prăbuşire într-unul din aceste momente devenise, cu timpul, un simplu joc al probabilităţilor.