Un poem de Billy Collins

Billy Collins (n. 1941) a primit titlul de „Poet Laureat” al Statelor Unite între 2001 şi 2003 şi pe cel de „Poet al Statului New York” din 2004 până în 2006. A debutat în 1977 cu volumul Pokerface, urmat de numeroase cărţi, excelent primite de public, printre care The Art of Drowning (Arta înecului, 1995); Taking Off Emily Dickinson’s Clothes (Dezbrăcând-o pe Emily Dickinson, 2000); Nine Horses (Nouă cai, 2002) şi Ballistics (Balistică, 2008). Billy Collins a fost supranumit de ziarul New York Times „cel mai popular poet american”.

Japonia


Azi îmi petrec timpul
citind haiku-ul preferat,

repetând cele câteva cuvinte din nou şi din nou.

Parcă aş mânca
acelaşi ciorchine mic şi perfect
din nou şi din nou.

Umblu prin casă recitându-l
şi las literele să cadă
prin aerul fiecărei încăperi.

Stau în liniştea cea mare a pianului şi-l rostesc.

Îl rostesc înaintea unui tablou cu marea.
Îi bat ritmul pe un raft gol.

Mă ascult rostindu-l,
apoi îl recit fără a-l asculta,
apoi îl aud fără să-l rostesc.

Iar când câinele îşi ridică privirea spre mine,
îngenunchez pe podea
şi i-l şoptesc pe rând în urechile-i lungi şi albe.

E haiku-ul despre clopotul din templu,
clopotul de o tonă
cu o molie ce doarme pe suprafaţa lui,

şi de fiecare dată când îl spun, simt covârşitoarea
greutate a moliei
pe suprafaţa clopotului de fier.

Când îl rostesc la fereastră,
clopotul este lumea
iar eu sunt molia ce se odihneşte acolo.

Când îl spun la oglindă,
sunt clopotul greu
iar molia este viaţa, cu aripile ei străvezii.

Iar mai târziu, când ţi-l spun ţie pe întuneric,
tu eşti clopotul,
iar eu sunt limba clopotului, făcându-te să suni,

şi molia a zburat
de la locul ei şi se mişcă
precum o balama în aerul de deasupra patului.

trad.: Cl.K.