contura în acea zi o hartă a Irlandei, nu harta
pe care-ai vedea-o într-un atlas recent, ci una
precum cea atârnată pe peretele
de acasă – unde nu se făcea niciodată aşa de cald,
nici într-o mie de ani. Şi-a şters
sprânceana îmbrobonată cu mâneca scurtă
şi şi-a întors tricoul ca să se uite
încă o dată la pată.
Era într-adevăr Irlanda, chiar şi
văzută cu susu-n jos. Propriul lui ţinut,
Donegal, era chiar deasupra sfârcului drept.
Comitatul Kerry se întindea către ficat,
în vreme ce Dublinul nu era nicăieri.
Şi-a trecut degetele prin
părul jilav. Oare ce însemna asta,
dacă era să-nsemne ceva? Îi tot apăruseră
urme de transpiraţie în ultima vreme, dar niciodată
o hartă. Oare era un semn care îl chema înapoi?
Altfel de ce era tricoul marcat
în locul acela, ca niciodată până atunci?
S-a întrebat dacă n-ar trebui să sune acasă.
Iar atunci, acea voce din capul său pe care-o ura,
i-a spus să-şi dea jos tricoul
şi să-l îndese în coşul cu rufe.
Dacă era într-adevăr o hartă sau un semn,
avea să supravieţuiască spălării –
ceea ce nu s-a întâmplat, nu că asta ar fi dovedit
ceva, s-a gândit el după aceea.
Însă pata de transpiraţie nu a mai apărut niciodată.
Excavaţia
Undeva în această pădure, sub arbuşti
e îngropat un avion prăbuşit, cu aripile
desprinse, cruci negre pe care încă le poate vedea
oricine ar tăia buruienile în căutarea lor,
iar dacă această persoană ar excava
cockpitul sfărâmat, eliberând scheletul
zdrobit şi sprijinindu-l apoi de trunchiul unui pin,
de deasupra muştelor şi albinelor s-ar auzi
un murmur stins, care s-ar transforma încet
în germană, un murmur ce ar dansa purtat de vânt,
în timp ce coada, cu crucile sale negre,
ar fi dezgropată de sub rădăcini, iarbă, crengi căzute,
ca şi când focuri de armă ar umple din nou
aceste dealuri, şaizeci de ani mai târziu, iar prin aer
ar zbura cartuşe şi şrapnel, fără ca vreun copac să
fie lovit iar gloanţele să vâjâie printre frunze
spre deliciul nebunului din castelul de pe deal
ieşit să-şi bea paharul de grappa pe acoperiş,
Marlene zbierând prin difuzoare
cântându-i pilotului prăbuşit în pădure.
Artistul foamei la el acasă
după Kafka
După ce postesc urmează zile
când stau în cuşca mea goală, cu uşa deschisă,
auzind din nou batjocurile mulţimilor,
care mă împung, mă acuză că am dosit mâncare,
mă înjură când nu le răspund.
Ce ştiu ei, imbecilii?
Mi-aş dubla bucuros cele patruzeci de zile
dacă m-ar lăsa. Aş ajunge atunci
aproape numai piele şi os,
cum îmi doresc, aş putea vedea pe întuneric –
aş deveni o creatură la fel de uşoară ca lucrurile
de care mă înconjor: pepenele galben scobit,
oul gol de struţ sau craniul de cioară.
Ei nu-şi pot imagina asta, proştii.
Îmi ciugulesc singur cojile împuţite,
întind o mână ca să învârt
globul lunii, închid ochii
şi îmi închipui un schelet umblând încet
pe suprafaţa ei, apoi căţărându-se
într-un crater pentru a se întinde acolo, nemişcat.
Piatră
pentru Sandra
Îngerul de piatră cască,
îngerul de piatră trimite bezele.
Vreau să arunc cu o portocală.
Vreau să arunc cu toate portocalele
în tine, cum stai pe scaunul de piele,
în tine, încovrigată pe canapea.
Pisica bea apă din piscină,
pisica intră în piscină.
O s-o arunc eu însumi înăuntru.
O să mă arunc şi eu înăuntru după ea.
Cocoşul cârâie întruna.
Cocoşul nu vrea să fugărească nicio găină.
Îngerul de piatră ştie toate astea.
Îngerul de piatră stă sus.
Vreau să fiu din piatră.
Vreau să îţi zbier sloganuri
despre croaziere pe Antarctic,
despre vinul roşu englezesc.
Pisica fură o felie de şuncă.
Pisica se va uda foarte tare.
O voi usca cu un prosop.
O voi mângâia până toarce.
Cocoşul a tăcut în sfârşit.
Cocoşul a împietrit.
traducere în limba română:
Claudiu Komartin
Ce frumos!
RăspundețiȘtergereDin înţelepciunea lui Matthew Sweeney: "a poet should never pay much attention to his or her critics"
sunt faine toate, dar primul e absolut minunat
RăspundețiȘtergereAi uitat sa mentionezi ca nu le-ai tradus singur, Claudiu :) Astept rectificarea
RăspundețiȘtergereîţi mulţumesc
RăspundețiȘtergereajutorul tău a fost, ca întotdeauna, nepreţuit...