să străbat drumul de la pat la fereastră
în mai puţin de o noapte
şi înapoi, cu braţele-nvineţite,
cu creierul stors ca o rufă
mi-au crescut gheare, copite
învaţă-mă să umblu din nou
pe două picioare
fără să mă împiedic tot timpul
pentru că nopţile sunt scârbite
de dragostea mea primitivă
spune-mi că-ţi pasă
şi
învaţă-mă să-mi fac rău
fără ca nimeni să nu aibă de suferit
loveşte-mă sau strânge-mă-n braţe
acum
când
cad
cu pumnii strânşi
strânşi
strânşi
ca două stele pe moarte
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Dezolarea bietului poet sentimental
RăspundețiȘtergerede Sergio Corazzini
(in traducerea mea - scuze de spam, dar il pun fiindca mi s-a parut ca merge cu ce ai scris acum, care e oricum mai frumos decat cel cu sexul, carnea, talpile)
I
De ce-mi spui „poet”?
Eu nu sunt un poet.
Eu nu sunt decât un puşti care plânge.
Iată: nu am decât lacrimi de oferit Tăcerii.
De ce-mi spui „poet”?
II
Tristeţile mele sunt biete tristeţi obişnuite.
Bucuriile mele au fost simple,
atât de simple, încât dacă ar trebui să ţi le destăinui m-aş ruşina.
Azi mă gândesc la moarte.
III
Vreau să mor, doar asta, pentru că sunt obosit
doar pentru că marii îngeri
de pe vitraliile catedralelor
mă fac să tremur de iubire şi teamă
doar pentru că eu, mai mult ca oricând, sunt
resemnat ca o oglindă,
ca biata oglindă a melancoliei.
Iată că eu nu sunt poet:
sunt un băieţandru trist căruia i-a venit cheful să moară.
IV
Oh, nu te minuna în faţa tristeţilor mele!
Şi nu-mi pune întrebări;
n-aş putea să-ţi ofer decât cuvinte goale,
Dumnezeule mare, atât de goale,
că mi-ar veni să plâng ca şi când aş fi pe patul de moarte.
Lacrimile mele ar putea să
desfacă un şirag de tristeţe
în faţa sufletului meu îndurerat de şapte ori
şi tot n-aş fi poet;
aş fi pur şi simplu copilul dulce, îngândurat
căruia i-a venit cheful să se roage, aşa, ca şi cum ar cânta, ar dormi.
V
Eu mă exprim zilnic prin tăcere, ca şi prin Hristos.
Şi preoţii tăcerii sunt zgomotele,
de vreme ce fără acestea nu l-aş fi căutat şi nu l-aş fi aflat pe El.
VI
În noaptea asta adorm cu mâinile-n cruce
şi mi se pare că sunt o dulce făptură
uitată de toţi,
o pradă uşoară şi fragedă pentru primul venit;
dornică să fie vândută,
să fie bătută,
să fie constrânsă să mănânce,
pentru ca apoi să înceapă să plângă în singurătate
şi tristeţe
într-un ungher.
VII
Iubesc viaţa simplă a lucrurilor.
Câte pasiuni am văzut irosite, una câte una
pentru fiecare lucru care s-a dus!
Dar tu nu mă înţelegi şi zâmbeşti.
Şi te gândeşti că-s nebun.
VIII
Oh, da, căci eu cu adevărat sunt nebun!
Şi în fiecare zi mor puţin.
Iată: precum lucrurile.
Nu sunt, aşadar, un poet:
ştiu că pentru a fi numit „poet”, e nevoie
să trăieşti o altă viaţă!
Eu nu ştiu, Dumnezeule mare, decât să mor.
Amin.
VII e superb, si apoi II, III, IV ma emotioneaza tare. iti multumesc.
RăspundețiȘtergereclaudiu
Ce titlu bun!Ce poem frumos!
RăspundețiȘtergereFie ca ai vrut, fie nu, sa fie religios.
Fiecare il citeste in cheia lui. Ilimitatul... etc...se stie.
ambele texte au forţă. frumoase prin toată deznădejdea ce răzbate din ele.
RăspundețiȘtergereimpresionante!
mulţumesc.
cita nerusinare are acum o lacrima sa se strecoare pe obrazul meu....i-am spus sa stea si oricum coboara...e genial.atit.
RăspundețiȘtergereSalut Claudiu,
RăspundețiȘtergereMa poti indruma spre literatura? ,adica vreau sa scriu si nu stiu de unde sa incep ; accepta cineva un ucenic? :P ,invat tot ce mi se da,citesc tot ce trebuie ,doar cooptati-ma :P ; vreau sa scriu,dar am doar vointa ,pixul si foile..Va las mai jos adresa mea de email,poate... ; Claudiu as aprecia daca mi-ai spune cate ceva ; Multumesc frumos!
anticT0u@yahoo.com (dupa t este zero )