(după Kristofer Flensmarck)
– În august, imaginile cu mine se voalează.
Mă trezesc, mă ridic din scaunul cu rotile
şi ard.
Mă gândesc la noi
cum mergeam alături când nimic nu
ne-ar fi putut despărți
alunecăm unul prin altul
în adânc lacul subteran sclipeşte
seminţele au germinat în tăcere
am putea adormi la marginea lor
deasupra sunt dealuri şi păduri
jos ochiul cel verde
întunecat
acolo unde un felinar pâlpâie
lumina lui se insinuează
odată cu mâna ce se
strecoară pe sub guler mângâind
pielea răcorită de vântul nopții
dimineaţa macaralele strivind orice gând
în mijlocul oraşului
când brusc apare acel ceva
care arde pe dinăuntru
care îmi bate cuie în şira spinării
care ne îndepărtează unul de altul
definitiv.
Nu vom sfârşi în nici un paradis
în nici un infern dragostea mea
ne vom târî sub o piatră şi vom aştepta
nepăsători tunetul.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Dar nici-un fel de foc nu va topi inima soldăţelului de plumb. Şi asta a fost dintotdeauna promisiunea edenică pentru învingătorii şi învinşii deziuluzionaţi deopotrivă.
RăspundețiȘtergereIar poetul...ca şi soldatul punct.
imi place mult
RăspundețiȘtergerelumina lui se insinuează
RăspundețiȘtergereodată cu mâna ce se
strecoară pe sub guler mângâind
pielea răcorită de vântul nopții - aici e prea aglomerat, prea multe elemente, si unul dintr-altul
in rest imi place, e taios
E tăios ca tunetul care anunţă deşteptarea universală, când se despică pietrele de pe morminte şi toţi păşesc în afara lor.
RăspundețiȘtergereL
"[...]când brusc apare acel ceva
RăspundețiȘtergerecare arde pe dinăuntru
care îmi bate cuie în şira spinării
care ne îndepărtează unul de altul
definitiv[...]"
ciudat. pe blogul tau gasesc mai multe intrebari decat raspunsuri...cred ca daia imi place.
mulţumesc... cred
RăspundețiȘtergere