Păianjenul

Instigat de mine, care nu mă pricep deloc la așa ceva, un prieten mai priceput a dat iama prin arhivele site-ului Clubliterar, unde au rămas destule texte scrise în anii 2004-2006, și care nu mai sunt astăzi accesibile fără să faci niște mici scamatorii internaute. Printre textele recuperate e și Păianjenul, de care uitasem, și a cărui relectură după mai bine de zece ani m-a întors pentru câteva momente în atmosfera de zăpăceală beligerantă, hârjoană puerilă și dedicare totală față de scris în care trăiam la 20 și ceva de ani. Ca în textul ăsta, ce se ivește acum din apele www ca un mesaj în sticlă pe care l-am scris cândva, surescitat și lipsit de orice fel de perspectivă, și de care am uitat cu desăvârșire, pentru ca acum să-l redescopăr cu un amestec de mirare & amuzament.


Lângă poştă, unde asfaltul se termină, prin noroiul în care piciorul se scufundă până la gleznă, l-am zărit de departe, împotmolit în şanţ ca în propria-i gură ticăloasă şi putredă.

Întâmplător, înfuriat de jocurile şi de intrigile pe care ştiam că le tot ţese în jurul meu, scrisesem chiar în ziua aceea, la repezeală, într-un caiet câteva propoziţii despre el, mult mai poetice decât ar fi cerut-o firea omului; nu ştiu ce căuta acolo, în cartierul meu cam sinistru, zbătându-se plin de demnitate în glodul negru, dar materia în care i se prinseseră picioarele se potrivea de minune cu caracterul său, căci, cunoscându-l îndeajuns de bine, aş fi zis că îi curge chiar în clipele-acelea din gât sau din nări.

Apariţia mea l-a însufleţit brusc. Picam la fix (cât încă nu picase el de tot sub pământ). M-a salutat cu gesturile precipitate pe care i le ştiam prea bine. Mă trezeam, vrând-nevrând, obligat să scot un păianjen nesuferit din borcanul cu clei – începuse deja să bombăne de furie când am ajuns în dreptul lui, încât a trebuit să-i întind braţul (nu ştiu dacă mi-am ascuns prea bine scârba) şi, din câteva mişcări smucite, opintindu-se – cu puţina putere rămasă – într-un dâmb mai înalt, în timp ce pufnea din buze, l-am scos din groapă.

Iată-ne alături, stând pe fâşia de la marginea asfaltului, unde blocurile îşi aruncă umbra masivă pe pământul pe care nimic viu nu poate rezista mai mult de o zi.

Tipul nostru isteţ, pe care-l crezusem odată prietenul meu (deşi are vorba atât de întortocheată şi laşă), mă descoase în legătură cu ultimele noutăţi, cu tristeţea mea şi chiar cu strania făptură ghemuită în piept.

Îi spun că am încercat să o sufoc, să o-nec, am vrut chiar să o ard cu un aparat de sudură nemţesc, dar nimic nu mi-a reuşit. Asta se vede şi în ceea ce scriu.

Falsul prieten se întoarce spre mine şi râde perfid, stâlcindu-mi faţa cu respiraţia lui grea. Siguranţa lui de sine e la fel de nesuferită ca ora exactă anunţată la radio. Se hlizeşte, se face tot mai inteligent şi

îşi ţese pânza în jurul meu. L-am scos din noroi şi el nu vrea decât
să mă vadă crăpând. Mă strecor printre buzele lui întredeschise:
Leagă-mă, leagă-mă, ce te opreşte? „Eşti paranoic, nu îţi vrea nimeni răul”. 

Şi „i-ai întors pe toţi împotriva ta”.
În gura lui aeru-i cald, umed, otrăvitor.

Aştept legat cu sârmă de limba aspră şi-nveninată, imaginându-mi
că sunt acasă şi că mi-e bine.

Nu te mai zbate, se va termina în curând. Şi iar se hlizeşte, iar eu
căutând disperat uşa casei şi strigând către lighioana din piept.
Şi tipul isteţ convingând lighioana să treacă de partea lui.
LEAGĂ-L, LEAGĂ-L, LEAGĂ-L ODATĂ!

Linişteşte-te, totul va fi bine cât de curând. 

decembrie 2005