Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Alexandru Lungu

Alexandru Lungu (1924-2008)

s-a născut pe 13 aprilie 1924 la Cetatea Albă. Debutează în 1939 în revista „Prepoem”. Elev de liceu, fondează la Buzău, împreună cu Ion Caraion, caietele „Zarathustra”, din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie 1941. Pe lângă revistă se constituie și o mică editură, unde Lungu va publica placheta Fata din brazi (1941), semnalată de Geo Dumitrescu în „Albatros”. Student, la București, al Facultății de Medicină, câștigă în 1945 Premiul „Ion Minulescu”, din juriu făcând parte văduva poetului, Claudia Millian, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Perpessicius și Adrian Maniu. Ca urmare, volumul Ora 25 este publicat în 1946 de Editura Publicom. După absolvirea Facultății de Medicină, lucrează ca cercetător la Institutul de Endocrinologie al Academiei Române și publică numeroase studii și lucrări științifice, consacrându-se, din 1961, studiului bioritmurilor endocrine și biometeorologiei. Ca poet, revine după douăzeci și doi de ani de tăcere cu Dresoarea de fluturi (Editura pentru Literatură, 1968), căruia îi vor urma peste treizeci de volume și antologii (cea mai cunoscută rămâne Ninsoarea neagră, apărută în 2000 la Editura Vinea, ce reia titlul unui volum din 1970). În 1973 emigrează în RFG, unde vă trăi până la sfârșitul vieții, fiind editor, redactor și ilustrator, împreună cu soția sa, Micaela Lungu, al Caietului solstițial de poezie și desen „Argo”. Moare la Bonn, pe 24 iunie 2008.

Ora 25

            Domnului Vladimir Streinu

Toamna ca un buletin medical

umedă ca batistele cu doliu pe margini

stingheră ca un țipăt de pasăre nocturnă

rece ca mâna mamei vitrege,

îmi face semne ciudate prin fereastra aburită tulbure,

îmi face semne mereu

agitându-și paloarea postumă a frunzelor

trimițând vântul să zgârie tencuiala zidurilor,

îmi face semne insistente

sărutând insinuant gura geamurilor

cu buzele viciate meduze ale ploii,

îmi face semne disperate

semnal S.O.S. pentru salvarea agoniilor

apel pentru restabilirea circulației

prin labirintul viselor defuncte,

îmi face semne

printr-un alfabet secret –

eu nu înțeleg nimic

eu nu pot înțelege nimic

din toată agitația toamnei

care-și frânge mâinile și mă imploră

eu nu pot înțelege nimic pentru că sunt singur

și mi se pare că toamna a început

să plângă pe ascuns acolo afară

să plângă cu sughițuri

de-a lungul gardurilor

zguduită de zborul ca o cârpă neagră

al ciorilor rătăcite în cer,

eu nu înțeleg nimic

din semnele atât de ciudate ale toamnei

pentru că e umedă ca o batistă de doliu

pentru că e rece ca o mamă vitregă
și gândul meu alunecă secret
ascuns ca o infracțiune
în buzunarul fals al inimii
dincolo de vama cețurilor
peste fruntariile lichide ale toamnei –
(undeva fluviile se împletesc
cu ecuatorul fierbinte și rotund ca o piruetă,
undeva poți umbla
cu picioarele goale prin nisipul fierbinte
și soarele e prezent ca aerul
și brațele lui vânjoase și tandre
sunt peste tot vibratorii ca un miraj –

acolo unde nopțile clare

sunt o baie în care se scaldă femeile bronzate

și luna le biciuiește

cu răcoare și febră

și umerii de lothus ai femeilor sclipesc

prin nopțile clare

fosforescenți și ronzi ca o chemare

pârguiți ca fructele interzise,

acolo undeva sângele e mai dens

epiderma e mai directă

plămânii nu sunt predispuși la mucegai

și creierul e un izvor de lucruri, idei și senzații

mai robuste, mai nete, mai sigure…)

Domnul farmacist din colț

e chel ca o eternitate și are balanțe precise cu care

prepară droguri amărui

și calmante pentru migrenele elevelor de liceu

care-și selectează tristețile într-un jurnal

și somnifere pentru femeile măritate cândva din dragoste

d. farmacist din colț

are ochelari care-l despart de restul lumii

și oficiază ceremonialul paradiselor artificiale,

d. farmacist din colț

descifrează rețetele cele mai utopice

și vinde iluzii în fiole de 1 cc –

dar sunt prea scumpe

pentru mâinile acestea care au violat viața

dar sunt prea anemice

pentru ochii aceștia care au flirtat cu moartea

dar sunt insuficiente

pentru obrajii aceștia zgâriați de tandrețea nefastă a anilor,

d. farmacist e un scamator de calitate dubioasă

și miracolele lui sunt grotești

deși fiolele lui conțin bucăți de cer

și fracțiuni microscopice de paradis,

pe arena construită din oglinzi și suspine

din tatuaje din hemoragii

din crispări și din limite exagerate,

pe arena inimii mele

n-are ce căuta

pălăria vicleană a scamatorului

cu poala ei de mistere retrograde,

așa că nu voi permite nimănui

să-mi tulbure singurătatea

această singurătate care e o dublare a respirației mele

pe care orgoliul meu o acceptă

cu un aer de superioritate

ca o ultimă haină care îi stă bine  –

sunt într-adevăr singur

ca un înecat pe fundul oceanului

și oceanul sunt tăcerile camerei mele

sunt singur,

numai toamna aceasta

care îmi făcea semne disperate

umedă ca o batistă de doliu

frângându-și mâinile și implorându-mă,

numai toamna aceasta,

care a intrat prin ușa încuiată

se clatină acum lângă mine

galbenă, transparentă, dezolantă

toamna aceasta

ca o prostituată tuberculoasă…

Aprind o țigară

caldă ca un surâs

simplă ca o despărțire care a devenit definitivă

necesară ca o anexă a singurătății

și prin fumul violaceu

care se destramă care dispare

ca o fluturare de batistă,

ochii ziarelor mă privesc fix

mă privesc insistent ca niciodată

ochii ziarelor sunt șuruburi adânci

prin tăcerile dense ale camerei mele

și indiscreția lor e enervantă

și sunt insistenți ca niciodată –

dar nu găsesc nimic

între crucile uniforme ale ferparelor

între țipetele telegramelor

filmul anonim al faptelor diverse

și rezultateleloteriei de stat

nu găsesc nimic

pentru aceste răni deschise

pentru tristețea așternută pe jos

pentru mâinile bandajate cu tăceri,

niciun cuvânt salvator

nicio veste consolatoare

pentru sufletul ca o pădure de oglinzi jefuite

ochii ziarelor sunt perfizi

pentru că mă înșală

pentru că sunt un atentat la singurătate

și îmi deschid o sete inutilă

și îmi provoacă o foame ridicolă:

setea veștilor

foamea ineditului –

dar eu știu că nu voi primi

nicio scrisoare

de nicăieri,

dar eu știu că ineditul

e cea mai splendidă și mai stupidă iluzie:

cel mult o telegramă răvășită

îmi va sugruma somnul minim

pentru o secundă

anunțându-mi moartea vreunui prieten

(ce mulți prieteni am avut

și ce ușor ce simplu știu să moară!)

sau o ilustrată pitorească

îmi va transmite multe salutări

de la cineva care mă iubește

de la cineva care nu știe că toamna

e mai mult decât o arie de flașnetă –

ochii periculoși ai ziarelor

injectați cu cerneală

privind fix și insistent ca niciodată

prin fumul violaceu:

singurătățile tăcerile

condensate între pereții camerei mele

reci ca un fior

și tristețea așternută pe jos,

ochii ziarelor trebuiesc închiși

privirile lor trebuiesc suprimate

ca să nu mai vibreze ca niște șuruburi adânci

tulburându-mi respirația.

Mâinile difuze ale înserării

Au început să coboare pe acoperișuri

au început să mângâie

cu degetele lor calme

frunțile de riglă ale cartierului,

în curând ceața va invada străzile

ca un gaz fumigen

ca un baraj ca o graniță

izolându-mă și mai mult

de restul lumii,

în curând umbrele vor deveni materiale

îmi vor invada camera

vor îmbrățișa pasional pereții

așternându-se febril

peste obrazul palid al tencuielii,

în curând singurătatea mea va înregistra

ora aceea unică de seară –

e ora când femeile se pregătesc

pentru mascarada întâlnirilor de dragoste

sub lumina lăptoasă a felinarelor

amestecată cu ploaia asfaltului

sau în camere încărcate cu parfumuri tari

care aprind sângele

oferindu-i valențe nebănuite

încărcându-l cu agitații intense,

e ora exodului

e ora evadărilor spre orice iluzie

când sălile de spectacol

devin neîncăpătoare de lumină

calde ca o blană

intime ca o strângere de mână

acolo, în sălile magice de spectacol

prin atmosfera catifelată

între oglinzile imense

și colierele grele ale femeilor

zâmbetele circulă ca niște mingi

și privirile se caută una pe alta,

e ora ceremoniilor solemne

a recepțiilor cu marionete și bust

a consiliilor de administrație,

e ora când se declanșează

gesturile cele mai patetice cele mai nebunești

când se sinucid îndrăgostiții,

e ora când febra bolnavilor

își execută dansul cel mai fantezist

în timp ce moartea

se plimbă pe coridoarele albe ale spitalelor, –

e ora 25

pe lângă care voi treceți opaci

căreia nu-i observați prezența

dar pe care eu o simt

ca pe un curent electric,

e ora 25

străbătându-mă

ca o devastare ca un dezastru

și mă desfigurează ca pe o păpușă de cârpă

și mă face frumos

așezându-mi o transfigurare enigmatică

pe față

pe mâini

în ochi cu pupile unice

arzând ca un fluture –

e ora cea mai periculoasă aceasta

când amintirile sunt niște flăcări

care ard degetele acestor mâini însingurate

care pipăie forma acestor obraji

și se agață de umeri ca de un cuier,

când amintirile organizate

ca o armată subterestră

ies una câte una la suprafață

profitând de ceața ca un gaz fumigen

de seara care a ocupat cartierul

și trag cu pistolul

în bucata de suflet care mi-a mai rămas,

e ora de cea mai cumplită singurătate

în odaia rece ca un fior

evadat prin vertebre

și sunt singur

ca tremurul mâinii

unui om care se sinucide chiar acum

la celălalt capăt al lumii –

numai toamna aceasta

umedă ca o batistă de doliu

rece ca o mamă vitregă

toamna care a intrat prin ușa încuiată

și pe care n-am avut îndrăzneala

s-o dau pur și simplu afară

sau mi-a fost lene să deschid geamul

ca să iasă singură, să plece

se clatină și acum lângă mine

galbenă, transparentă, dezolantă

toamna aceasta

ca o prostituată tuberculoasă...

Prezența aceasta

agonică străină

insistentă și suspectă

mă stingherește și mă enervează

ca un coșmar

ca o întâlnire nedorită

ca o dilemă care te strânge de gât

între noi cresc panica și spaima

ca un copac neverosimil

ca o explozie inevitabilă,

trebuie să spun ceva

trebuie să umplu aceste tăceri cu cuvinte

cu gesturi cât mai naturale –

ochii toamnei plânși

mă întreabă lunecând printre umbre:

de ce ești așa singur? –

ar trebui să-i răspund

să-mi dezlipesc amintirile de inimă

și să i le arăt

ar trebui să-i prezint entuziasmele mele

cum au crescut

cum le-am strangulat apoi

cu propria mea mână,

ar trebui să-i povestesc amănunțit

cum au trecut prin culoarele inimii

cele nu mai știu câte fete

cu care m-am jucat de-a iluziile

și cărora era ușor să le spun minciuni,

cum mi-au dresat sângele

cele nu mai știu câte femei

cu care am conversat în dialectul cărnii,

ar trebui să-i strig

(și aceasta ar fi cel mai greu)

cum am iubit-o pe aceea

pe care o cheamă Maria

cât de imens cât de ciudat

am iubit-o

și cum deodată

am rămas îngrozitor de singur –

ar trebui să-i prezint, să-i povestesc, să-i strig

toate acestea

toamnei umede ca o batistă de doliu

care se clatină lângă mine,

dar e inutil

dar e ridicol să mă dezvălui

să-mi fac o confidentă

din toamna aceasta

care se clatină lângă mine

galbenă, transparentă, dezolantă –

ea n-ar înțelege nimic

din harta singurătății mele

sau cel mult ar suspina convențional,

așa că e mai bine

ca-n noaptea care se apropie

să mă iubesc, să mă culc

cu toamna aceasta

ca o prostituată tuberculoasă...