marți, 31 ianuarie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Alexandru Lungu


Alexandru Lungu (1924-2008)
s-a născut pe 13 aprilie 1924 la Cetatea Albă. Debutează în 1939 în revista „Prepoem”. Elev de liceu, fondează la Buzău, împreună cu Ion Caraion, caietele „Zarathustra”, din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie 1941. Pe lângă revistă se constituie și o mică editură, unde Lungu va publica placheta Fata din brazi (1941), semnalată de Geo Dumitrescu în „Albatros”. Student, la București, al Facultății de Medicină, câștigă în 1945 Premiul „Ion Minulescu”, din juriu făcând parte văduva poetului, Claudia Millian, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Perpessicius și Adrian Maniu. Ca urmare, volumul Ora 25 este publicat în 1946 de Editura Publicom. După absolvirea Facultății de Medicină, lucrează ca cercetător la Institutul de Endocrinologie al Academiei Române și publică numeroase studii și lucrări științifice, consacrându-se, din 1961, studiului bioritmurilor endocrine și biometeorologiei. Ca poet, revine după douăzeci și doi de ani de tăcere cu Dresoarea de fluturi (Editura pentru Literatură, 1968), căruia îi vor urma peste treizeci de volume și antologii (cea mai cunoscută rămâne Ninsoarea neagră, apărută în 2000 la Editura Vinea, ce reia titlul unui volum din 1970). În 1973 emigrează în RFG, unde vă trăi până la sfârșitul vieții, fiind editor, redactor și ilustrator, împreună cu soția sa, Micaela Lungu, al Caietului solstițial de poezie și desen „Argo”. Moare la Bonn, pe 24 iunie 2008.



Ora 25

            Domnului Vladimir Streinu


Toamna ca un buletin medical
umedă ca batistele cu doliu pe margini
stingheră ca un țipăt de pasăre nocturnă
rece ca mâna mamei vitrege,
îmi face semne ciudate prin fereastra aburită tulbure,
îmi face semne mereu
agitându-și paloarea postumă a frunzelor
trimițând vântul să zgârie tencuiala zidurilor,
îmi face semne insistente
sărutând insinuant gura geamurilor
cu buzele viciate meduze ale ploii,
îmi face semne disperate
semnal S.O.S. pentru salvarea agoniilor
apel pentru restabilirea circulației
prin labirintul viselor defuncte,
îmi face semne
printr-un alfabet secret =
eu nu înțeleg nimic
eu nu pot înțelege nimic
din toată agitația toamnei
care-și frânge mâinile și mă imploră
eu nu pot înțelege nimic pentru că sunt singur
și mi se pare că toamna a început
să plângă pe ascuns acolo afară
să plângă cu sughițuri
de-a lungul gardurilor
zguduită de zborul ca o cârpă neagră
al ciorilor rătăcite în cer,
eu nu înțeleg nimic
din semnele atât de ciudate ale toamnei
pentru că e umedă ca o batistă de doliu
pentru că e rece ca o mamă vitregă
și gândul meu alunecă secret
ascuns ca o infracțiune
în buzunarul fals al inimii
dincolo de vama cețurilor
peste fruntariile lichide ale toamnei –
(undeva fluviile se împletesc
cu ecuatorul fierbinte și rotund ca o piruetă,
undeva poți umbla
cu picioarele goale prin nisipul fierbinte
și soarele e prezent ca aerul
și brațele lui vânjoase și tandre
sunt peste tot vibratorii ca un miraj –
acolo unde nopțile clare
sunt o baie în care se scaldă femeile bronzate
și luna le biciuiește
cu răcoare și febră
și umerii de lothus ai femeilor sclipesc
prin nopțile clare
fosforescenți și ronzi ca o chemare
pârguiți ca fructele interzise,
acolo undeva sângele e mai dens
epiderma e mai directă
plămânii nu sunt predispuși la mucegai
și creierul e un izvor de lucruri, idei și senzații
mai robuste, mai nete, mai sigure…)

Domnul farmacist din colț
e chel ca o eternitate și are balanțe precise cu care
prepară droguri amărui
și calmante pentru migrenele elevelor de liceu
care-și selectează tristețile într-un jurnal
și somnifere pentru femeile măritate cândva din dragoste
d. farmacist din colț
are ochelari care-l despart de restul lumii
și oficiază ceremonialul paradiselor artificiale,
d. farmacist din colț
descifrează rețetele cele mai utopice
și vinde iluzii în fiole de 1 cc –
dar sunt prea scumpe
pentru mâinile acestea care au violat viața
dar sunt prea anemice
pentru ochii aceștia care au flirtat cu moartea
dar sunt insuficiente
pentru obrajii aceștia zgâriați de tandrețea nefastă a anilor,
d. farmacist e un scamator de calitate dubioasă
și miracolele lui sunt grotești
deși fiolele lui conțin bucăți de cer
și fracțiuni microscopice de paradis,
pe arena construită din oglinzi și suspine
din tatuaje din hemoragii
din crispări și din limite exagerate,
pe arena inimii mele
n-are ce căuta
pălăria vicleană a scamatorului
cu poala ei de mistere retrograde,
așa că nu voi permite nimănui
să-mi tulbure singurătatea
această singurătate care e o dublare a respirației mele
pe care orgoliul meu o acceptă
cu un aer de superioritate
ca o ultimă haină care îi stă bine  –
sunt într-adevăr singur
ca un înecat pe fundul oceanului
și oceanul sunt tăcerile camerei mele
sunt singur,
numai toamna aceasta
care îmi făcea semne disperate
umedă ca o batistă de doliu
frângându-și mâinile și implorându-mă,
numai toamna aceasta,
care a intrat prin ușa încuiată
se clatină acum lângă mine
galbenă, transparentă, dezolantă
toamna aceasta
ca o prostituată tuberculoasă…

Aprind o țigară
caldă ca un surâs
simplă ca o despărțire care a devenit definitivă
necesară ca o anexă a singurătății
și prin fumul violaceu
care se destramă care dispare
ca o fluturare de batistă,
ochii ziarelor mă privesc fix
mă privesc insistent ca niciodată
ochii ziarelor sunt șuruburi adânci
prin tăcerile dense ale camerei mele
și indiscreția lor e enervantă
și sunt insistenți ca niciodată –
dar nu găsesc nimic
între crucile uniforme ale ferparelor
între țipetele telegramelor
filmul anonim al faptelor diverse
și rezultateleloteriei de stat
nu găsesc nimic
pentru aceste răni deschise
pentru tristețea așternută pe jos
pentru mâinile bandajate cu tăceri,
niciun cuvânt salvator
nicio veste consolatoare
pentru sufletul ca o pădure de oglinzi jefuite
ochii ziarelor sunt perfizi
pentru că mă înșală
pentru că sunt un atentat la singurătate
și îmi deschid o sete inutilă
și îmi provoacă o foame ridicolă:
setea veștilor
foamea ineditului –
dar eu știu că nu voi primi
nicio scrisoare
de nicăieri,
dar eu știu că ineditul
e cea mai splendidă și mai stupidă iluzie:
cel mult o telegramă răvășită
îmi va sugruma somnul minim
pentru o secundă
anunțându-mi moartea vreunui prieten
(ce mulți prieteni am avut
și ce ușor ce simplu știu să moară!)
sau o ilustrată pitorească
îmi va transmite multe salutări
de la cineva care mă iubește
de la cineva care nu știe că toamna
e mai mult decât o arie de flașnetă –
ochii periculoși ai ziarelor
injectați cu cerneală
privind fix și insistent ca niciodată
prin fumul violaceu:
singurătățile tăcerile
condensate între pereții camerei mele
reci ca un fior
și tristețea așternută pe jos,
ochii ziarelor trebuiesc închiși
privirile lor trebuiesc suprimate
ca să nu mai vibreze ca niște șuruburi adânci
tulburându-mi respirația.

Mâinile difuze ale înserării
Au început să coboare pe acoperișuri
au început să mângâie
cu degetele lor calme
frunțile de riglă ale cartierului,
în curând ceața va invada străzile
ca un gaz fumigen
ca un baraj ca o graniță
izolându-mă și mai mult
de restul lumii,
în curând umbrele vor deveni materiale
îmi vor invada camera
vor îmbrățișa pasional pereții
așternându-se febril
peste obrazul palid al tencuielii,
în curând singurătatea mea va înregistra
ora aceea unică de seară –
e ora când femeile se pregătesc
pentru mascarada întâlnirilor de dragoste
sub lumina lăptoasă a felinarelor
amestecată cu ploaia asfaltului
sau în camere încărcate cu parfumuri tari
care aprind sângele
oferindu-i valențe nebănuite
încărcându-l cu agitații intense,
e ora exodului
e ora evadărilor spre orice iluzie
când sălile de spectacol
devin neîncăpătoare de lumină
calde ca o blană
intime ca o strângere de mână
acolo, în sălile magice de spectacol
prin atmosfera catifelată
între oglinzile imense
și colierele grele ale femeilor
zâmbetele circulă ca niște mingi
și privirile se caută una pe alta,
e ora ceremoniilor solemne
a recepțiilor cu marionete și bust
a consiliilor de administrație,
e ora când se declanșează
gesturile cele mai patetice cele mai nebunești
când se sinucid îndrăgostiții,
e ora când febra bolnavilor
își execută dansul cel mai fantezist
în timp ce moartea
se plimbă pe coridoarele albe ale spitalelor, –
e ora 25
pe lângă care voi treceți opaci
căreia nu-i observați prezența
dar pe care eu o simt
ca pe un curent electric,
e ora 25
străbătându-mă
ca o devastare ca un dezastru
și mă desfigurează ca pe o păpușă de cârpă
și mă face frumos
așezându-mi o transfigurare enigmatică
pe față
pe mâini
în ochi cu pupile unice
arzând ca un fluture –
e ora cea mai periculoasă aceasta
când amintirile sunt niște flăcări
care ard degetele acestor mâini însingurate
care pipăie forma acestor obraji
și se agață de umeri ca de un cuier,
când amintirile organizate
ca o armată subterestră
ies una câte una la suprafață
profitând de ceața ca un gaz fumigen
de seara care a ocupat cartierul
și trag cu pistolul
în bucata de suflet care mi-a mai rămas,
e ora de cea mai cumplită singurătate
în odaia rece ca un fior
evadat prin vertebre
și sunt singur
ca tremurul mâinii
unui om care se sinucide chiar acum
la celălalt capăt al lumii –
numai toamna aceasta
umedă ca o batistă de doliu
rece ca o mamă vitregă
toamna care a intrat prin ușa încuiată
și pe care n-am avut îndrăzneala
s-o dau pur și simplu afară
sau mi-a fost lene să deschid geamul
ca să iasă singură, să plece
se clatină și acum lângă mine
galbenă, transparentă, dezolantă
toamna aceasta
ca o prostituată tuberculoasă...

Prezența aceasta
agonică străină
insistentă și suspectă
mă stingherește și mă enervează
ca un coșmar
ca o întâlnire nedorită
ca o dilemă care te strânge de gât
între noi cresc panica și spaima
ca un copac neverosimil
ca o explozie inevitabilă,
trebuie să spun ceva
trebuie să umplu aceste tăceri cu cuvinte
cu gesturi cât mai naturale –
ochii toamnei plânși
mă întreabă lunecând printre umbre:
de ce ești așa singur? –
ar trebui să-i răspund
să-mi dezlipesc amintirile de inimă
și să i le arăt
ar trebui să-i prezint entuziasmele mele
cum au crescut
cum le-am strangulat apoi
cu propria mea mână,
ar trebui să-i povestesc amănunțit
cum au trecut prin culoarele inimii
cele nu mai știu câte fete
cu care m-am jucat de-a iluziile
și cărora era ușor să le spun minciuni,
cum mi-au dresat sângele
cele nu mai știu câte femei
cu care am conversat în dialectul cărnii,
ar trebui să-i strig
(și aceasta ar fi cel mai greu)
cum am iubit-o pe aceea
pe care o cheamă Maria
cât de imens cât de ciudat
am iubit-o
și cum deodată
am rămas îngrozitor de singur –
ar trebui să-i prezint, să-i povestesc, să-i strig
toate acestea
toamnei umede ca o batistă de doliu
care se clatină lângă mine,
dar e inutil
dar e ridicol să mă dezvălui
să-mi fac o confidentă
din toamna aceasta
care se clatină lângă mine
galbenă, transparentă, dezolantă –
ea n-ar înțelege nimic
din harta singurătății mele
sau cel mult ar suspina convențional,
așa că e mai bine
ca-n noaptea care se apropie
să mă iubesc, să mă culc
cu toamna aceasta
ca o prostituată tuberculoasă...

Un comentariu:

  1. îmi place foarte mult inițiativa de a scoate la lumină poemele "generației războiului". E un lucru extraordinar, mai ales că a existat în acea perioadă o generație de poeți deosebită,unică. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere