luni, 23 ianuarie 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Dimitrie Stelaru



Dimitrie Stelaru (1917-1971)
pseudonimul lui Dumitru Petrescu, născut pe 8 martie 1917 la Segarcea-din-Vale, județul Teleorman. Tatăl său moare la 25 de ani pe front, declarația nașterii copilului fiind făcută de bunicul din partea mamei. După trei clase la Liceul din Turnu Măgurele, e mutat la Institutul Biblic de Educație Creștină din Stupini, școală adventistă unde studia și sora sa. Debutează în revista cultului adventist, „Semnele timpului”, cu poezie religioasă. Fuge din internatul Institutului în primăvara lui 1935. Încep anii de rătăcire ai tânărului poet, care publică mai multe plachete cvasianonime (printre care Melancolie, 1935; Abracadabru, 1937; Preamărirea durerii, 1938 ș.a.), sub semnătura D. Orfanul. Îl întâlnește pe Eugen Jebeleanu, care îi propune să-și schimbe pseudonimul în Dimitrie Stelaru, făcându-i un portret în revista „România literară” (apărută la București între 1939 și 1940 și condusă de Cezar Petrescu). În anii care vor urma, Stelaru lucrează asiduu la propria legendă, încât rămâne una dintre imaginile tipice ale boemei extreme, ale declasării și truculenței în spațiul literar autohton. Apropiat de grupul format în jurul revistei „Albatros” (unde publică, la începutul deceniului, două poezii protestatare), fără să facă propriu-zis parte din acesta, Stelaru e un nomad și un cunoscut mitoman, dar toată lumea atentă la poezia tinerei generații care se afirmă în deceniul al cincilea îi recunoaște înzestrările. Nonconformist și spectaculos (a intrat în folclor, printre altele, sinuciderea pe care și-a înscenat-o într-o gazetă, în anul 1940 – „Aveam o poftă nebună să-mi bat joc”, ricanează într-un interviu din 1967), muncește ca zidar, brutar și hamal. Publică în anii ’40 trei cărți care îl vor impune: Noaptea geniului (Editura Bucovina – I.E. Torouțiu, 1942), Ora fantastică (Editura Prometeu, 1944) și Cetățile albe (Întreprinderile de editură S.A.R., 1946). Pompiliu Constantinescu îl proclamă întemeietorul, în literatura română, al poeziei vagabondajului, iar Eugen Lovinescu îi face un portret antologic în „Planetă de poet nou”, prefața la Ora fantastică. După război, Stelaru nu mai publică până în 1955, dată după care îi apar volume de basme, poezii și însemnări (printre care autobiografia Zeii prind șoareci, din 1968). Poezia îi este antologată în Mare incognitum (Editura pentru Literatură, 1967; Editura Tineretului, 1969), care îl confirmă definitiv în lumea literară, și postum în 2002. Moare pe 28 noiembrie 1971, la Buftea.


  
Înger vagabond


Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea
Noi n-am avut alt soare decât Umilința;
Dar până când, înger vagabond, până când
Trupul acesta gol și flămând?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri, la marginea orașelor –
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni...
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mâinilor caută pâinea aruncată.

Marii judecători ne-au închis,
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”

Odată – poate cu înfriguratele zori vom sângera
Și spânzurătorile ne vor ridica la cer.

Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare –
Vom avea pâine, pâine
Și-un kilogram de izmă pe masă.




Verlaine


Bună dimineața Verlaine,
Ciudatul meu zeu și prieten –
Bună dimineața. Vor mai trece
Până ni s-or usca versurile, milenii treisprezece.

Ceasornicul pământului îl aud
Cum zbuciumă oasele trupului tău crud;
Îl aud și nu-l aud. Dar ochii mei
Sticlesc deasupra paharului meu.




Balerina


Era în Shanhai o balerină –
Era o tristă balerină;
Despletită, spintecând scena,
Pântecul ei revărsa moarte și lumină.

Mâinile, transfiguratele mâini, cântau adormirea –
Nemișcat trupul, de piatră;
Mâinile, părul, învăluiau rana –
Inima, flacără toată.

În ochii ei creșteau împărății nemaivisate,
Oceane palide, chemări lunare –
Amurguri de rubine, gura, cu țărmuri neumblate.

Era în Shanhai o tristă balerină.
Despletită, nebună
Și sala totdeauna era plină.

Actorii o priveau zâmbind,
Cu fardul de făină și cărbune
Dar nimeni n-o iubea.

...Eu i-am scris un poem.




Vânzătoarea de ziare


Se răsturnase mică, rușinată,
Încovoiată, ca o viperă, pe jos,
Și nu vorbea. Din rochia-i vărgată
Un șold ieșise palid și sfios.

Cu fluviul părului, străină, obosită,
În marea întunericului adormise;
O lacrimă de golful ochilor strivită
Vorbea îndepărtat de porțile închise.




Câini


Ce negru ești drace: ai colții
Mai albi ca inima ei.
Niciodată n-ai lins botul țapilor,
Pisicilor, ori altor mișei.
Noi suntem frați și regi
Între nebunii de jos;
Hai să ne urlăm libertatea
Și să ne roadem ultimul os.




Mâinile au un demon


Câte lumini îmi isbesc inima –
Inima mea de cretă și sânge.
Un vis, o pădure, mă rătăcește.

Oamenii din mine ard;
Dintr-o țară fantomele lor, strâmbe,
Îmi scutură munții –
Mâinile mele au un demon.




Când sunt plecat


Să nu te apropii de sufletul meu
Când sunt plecat; numai mâinile
Să mă caute peste neguri –
Noi suntem totdeauna peste tot
Și nu ne întâlnim.

Noi vorbim despre celălalt, așteptatul,
Când el e în ceață, în ploaie –
Când el ne poartă pe străzile largi.

Să nu te apropii de sufletul meu
Când sunt plecat; numai mâinile
Rătăcite în neguri, să mă caute.




A fost un război


I

Aș fi fost albastru dacă nu mâncam arme fierbinți,
marțienii îmi spun pământ
și au dreptate! Nu e culcuș între păpădii fără furnici,
nu am frați fără secure și planuri,
toate pădurile sunt pline de cancer în uniformă,
căprioarele au fugit mai încolo furându-și coapsele
pentru conservele viitoarelor bătălii.


II

Bună dimineața, salvare!
M-am dezvelit și nu mai am aripi
să mă întorc la Circe
nici la strâmtorile Labradorului.
Mănânc gramele pâinii și pasc lângă președintele Orfeu
spinii tragediei –
Bună dimineața, salvare!


III

Trec prin coloanele lui Hercule cu Ibn Battuta,
și e un cârmaci dedesubt și e un planetariu
din care n-o să mai ies ușor –
nu mă așteaptă nimeni în șanț
și aici tremură civilizația.


IV

În sârmele reci ale războiului
am rămas ca o rană,
frații mei au fost luați într-o dimineață
și muriră unul după altul într-o dimineață
care se chema Întunerec.

Cum să stau lângă tine când nu mai ai mâini
să mă prinzi, să mă ascunzi în ele,
când degetele nu mai vor clinchetul izvoarelor mele
și pătrund în umerii trecătorului?

Nu mai sunt nevăstuică ori câine
dacă nu mai am înțelepți să mă apere
și să strige cu mine odată spre virtute –
atunci vino tu înaltă, caldă stingere.

Parcă stau stelele și stau
călăuzind, deșelate
la sânii tăi albi
mângâiați de colți și macate.


Un comentariu:

  1. Carmen-Maria Mecu28 ianuarie 2017, 09:20

    Mulțumesc. A fost o iubire a tinereții mele.

    RăspundețiȘtergere