Poem naiv din anul șobolanului

Aveam 25 de ani și eram disperat și haotic, mă simțeam hărțuit deși mai era destul până să fi dat peste mine ce e mai greu, însă îmi și plăcea să-mi legăn contradicțiile și să fac, atât cât mi se părea mie că e acceptabil, caz de moralitate, de un anumit tip de puritate etică în care cred și acum, deși atâtea straturi de zgură s-au așezat între timp, îngroșând dureros pâinea asta din care mușc ca din bustul de gips al lui Marcel Blecher.
Textul care urmează e un poem confesiv pasolinian: eram fascinat de literatura lui PPP, pe cât de tumultuoasă și de radicală, pe atât de rarefiată, rezilient monument al fragilității, ce mă legitima și îmi alimenta stoicismul ușor prețios și patetic.

Ştiu că e prea devreme să mă explic

sau să trag vreo concluzie, şi totuşi,
stând în întunericul înţesat de zgomote şi de luminiţe
ce îşi urmează traiectoriile imprevizibile
pe trotuare şi ziduri care încă emană căldura zilei,
frumusețea nopţii de iulie îmi picură drogul în creier
obligându-mă să îţi scriu,
să îţi vorbesc
ca şi cum aş vrea să o iau de la capăt.
Poate şi pentru că azi, când nici insomnia
şi nici tăcerea nu mă mai sperie,
şi când am învăţat să trăiesc
fără să fiu nici singur, nici nefericit,
sunt atât de viu
şi visez la lucruri care mă epuizează şi din care
în acelaşi timp
am învăţat să-mi extrag forţa.

Astăzi, când nu îmi găsesc o slujbă decentă
care să-mi permită să îmi pun ideile în practică
– şi să încep în sfârşit să dăruiesc
ceea ce am strâns în mine cu voracitate –,
fiind mai mult decât oricând
bolnav de viaţă şi de literatură,
întreprind o activitate intelectuală frenetică,
singura care mă ţine treaz şi însufleţit
şi pe care, din fericire, sunt obligat să o port
ca pe un stigmat
de către o societate vulgară, ostilă şi
mult prea uşor de înşelat.

Am iubit această lume cu disperare
şi încă o iubesc, cu mari contradicţii şi răfuieli,
deşi detest puturoşenia valahă
despre care scria undeva Pandrea,
lipsa de voinţă şi inconsecvenţa ei.
A fi marginal nu înseamnă în sine nimic.
Oriunde te-ai situa, trebuie să fii un combatant
pregătit în orice moment să îşi apere
arta şi conştiinţa.

Acum câţiva ani, în climatul acela atât de confuz,
favorabil în fond afirmării şi arivismului,
am scris şi am publicat cu gândul doar
să nu înnebunesc
şi să scap de povara imensă a tinereţii mele
înarmat cu o justeţe de care – o ştiu acum – făceam
caz în zadar, fiindcă
totul era deja degradat
iar în jurul meu, tinerii de douăzeci şi ceva de ani
fuseseră dintru început cuprinşi de blazare.

Mă mişcam iute printre toţi şi
răceala de la suprafaţă părea bolnăvicioasă şi obsesivă,
de fapt eu eram crud, impulsiv şi
mult prea uşor de rănit –
scriam şi sufeream întruna şi fără rost
pentru că suferinţe precum acelea nu se pot rezolva prin scris.

Unii au pufnit spunând că sunt imatur,
iar pe ăștia nici astăzi nu îi pot suporta
pentru că ştiu ce chinuită şi plină de compromisuri
le e existenţa,
şi cât de sterilă maturitatea
de care îmi vorbeau cu suficienţă.

Eram locuit de o nesiguranţă teribilă,
şi acea nervozitate continuă
îmi făcea inima să se strângă
şi mâinile să îmi tremure
în faţa oricărei provocări palpabile
deşi eram cu stea în frunte
iar alţii credeau că gesturile mele de disperare
sunt doar nişte ifose de performer precoce.

Acele gesturi aveau o elocvenţă
mult mai mare decât
toate versurile pe care le-aş fi putut scrie
dar eu nu înţelegeam asta
fiind sfâşietor de tânăr şi de încrezător
în puterea solitară a scrisului.

Excluderea celorlalţi – sindrom nefericit, printre altele,
al unei copilării ce a stat sub semnul asprimii
şi al furiilor unui tată cazon
bântuit de porniri absurde – pornea
mai ales de la această nesiguranţă
dublată de sentimentul că
înaintam de unul singur în noaptea cea rece
a unei existenţe mult prea îngândurate
ce încerca să cristalizeze ideea că orice salvare
care nu se bazează pe o soluţie etică
e imposibilă.

Dar eu încerc acum să explic un lucru
prin el însuşi
fiindcă ironia nu are loc în textele mele –
îmi stă în gât
la fel ca „pornografia” caraghioşilor
care cred că sunt primii care au scris
cuvântul pizdă.
Eu nu pot fi decât încordat şi încerc să-ţi vorbesc
despre acei ani în care am trăit o mie de emoţii violente
şi contradictorii
ca să înţelegi cum am ajuns aici
şi de ce nu mă pot opri la jumătatea drumului
deşi sunt atâţia care şi-ar dori asta
şi renunțarea mea i-ar face să rânjească pe la mesele
unde îşi fac veacul.

Nu am ce să le dau
nu am ce să le las celor sociabili şi relaxaţi
celor care ştiu mişcările şi fac jocurile
nu pentru ei scriu
iar în vremea în care voi putea da iama
prin hambarele experienţei
o voi face doar ca să îmi exprim
pe o sută de tonuri diferite
exigenţa de a nu fi un alt cadavru umblător
pentru că scrisul nu poate fi decât
o formă de viaţă morală
şi de-abia de aici încolo poate începe să aibă un sens.

2008, vara