Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Sergiu Filerot

Sergiu Filerot (1921-1989)

pseudonimul lui Gheorghe Niculescu, născut pe 3 februarie 1921 la Craiova. A absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din București (1939), an în care a debutat în „Jurnalul literar” condus de George Călinescu, sub pseudonimul Nicolae Veghe. A debutat editorial cu volumul de versuri Încrustări în gând (1941). Membru al grupării „Albatros”, a fost unul dintre cei mai activi și mai devotați autori ai mișcării. Lucrează ca tipograf la Institutul de arte grafice „Tiparul universitar” din Strada Elie, nr. 6, în subsolul căruia pornește o mică editură, Alfa, cu scopul de a-i publica pe tinerii autori ai generației sale, aventură care se încheie repede, sugrumată de Siguranța Statului. Filerot scoate volumul de debut al lui Geo Dumitrescu, Aritmetică (1941, semnat Felix Anadam), și își publică propriile cărți (volumul de versuri Om și cel de poeme în proză Libere, ambele în 1942). Trimis în fața Curții Marțiale pentru conținutul subversiv al plachetei Om, riscă pedeapsa cu moartea, comutată, datorită intervenției profesorului Nicolae Bagdasar – proprietarul „Tiparului universitar” –, într-o condamnare la zece ani de închisoare. Este eliberat la 23 august 1944. Publicist, până în 1958, și apoi funcționar la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, de unde se pensionează, după mai multe infarcturi, la 52 de ani. Se retrage în apartamentul său modest din cartierul bucureștean Doamna Ghica. În anii ’80 revine cu două cărți, Vitrină secol XX (poeme, Cartea Românească, 1982), în care reia, după 40 de ani, conținutul cărții sale de tinerețe, Om, și volumul de memorii Reîntâlniri (Cartea Românească, 1985). Moare la București, pe 24 septembrie 1989.

Muncitor

Am izbutit astăzi să mâncăm și noi, ăștia, o pâine.

Nu pot să neg că era roșie de sânge și deci cu atât mai bună

dar, nu știu cum, mi-am mânjit fața de câine

bătut și cineva mi-a zvârlit epitetul de „criminal”

ca un simplu răsărit de lună.

Orchestrația ciocanelor, nu întreb pe nimeni dacă este asurzitoare

și nici dacă brațul însângerat și lovit doare.

Sunt Om și – după Biblie – în sudoarea frunții

trebuie să-mi câștig pâinea – bate-se-n capete chiar munții.

Mi-e presărată amintirea de muncitor resemnat

cu vestigiile craniilor calcinate de vreme ale „ălora” – strămoșii mei

cu graiul fometos și priviri șterse de ochi mat;

o singură deosebire: pe atunci, în loc de block-house, era aici un bordei

cu mai multă pâine și mai puțină atmosferă de hârcă sugrumată.

Apostol

L-ai găsit la marginea cătunului cu oameni orbi

și i-ai cerut imperativ

– împroșcându-l cu vorbe gâlgâite și cu microbi –

să-ți vândă, ca un negustor rubicond, câte un sedativ

pentru fiecare costeliv

și întunecat sătean...

Doar pentru un ban...

Dar nu ți-a ascultat ruga cretinizată

de năpăstuit tată

al unuia dintre oamenii orbi

ai cătunului tot atât de cretinizat cu frați robi.

Și l-ai mai întâlnit încă o dată pe domnul cu ochelari,

i-ai mângâiat lingușitor râtul porcin de conferențiar

și i-ai amintit, fără convingere dar insistent,

că ai progenitură ce nu știe să vadă.

Așa cum e el, cu sistem ingenios și creier suculent,

ar putea alina durerile fraților întunericului pradă.

Și iar

s-a depărtat învățătorul de cătun arar.

Deisgur că i-a fost greu să-ți cruțe

setea de lumină pentru mai puțin de două băncuțe!

 Scamator veac XX

Scamator înșelător și nebun,

ne amăgești cu fraze sentențioase și câte-un tun

tot atât de favorabil și multicolor prezentat

ca orice lucru inoportun.

Hei, omule de jos,

tu nu pricepi că trebuie să rămâi îndobitocit?

tu nu trebuie să ai cunoștințele Scamatorului botos;

îți ajunge, în definitiv, o ftizie, și un trup îmbătrânit.

Mai spune câteodată același scamator, de asemenea sentențios și senil

câteva versuri cu „vitejie” și – implicit – „înainte”

pe care ni le dă și nouă, celor de rând, să le declamăm viril

și să mergem – desigur – tot înainte! înainte!

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Astăzi, un Scamator veac XX înșiră pe câmp

jucăriile la modă: soldați, hoituri și mitraliere

și râde, râde sarcastic și batjocoritor de omul tâmp

care-i privește, veșnic nepriceput, înșelăciunile și aude canoniere.

Jucării

Ai obosit cicălind mereu jucăriile

cu pușcă și chivără de plumb pe capul tot de plumb turtit

colorat cu puțin miniu în obraji, stimate și înrăit

domn Copil înfricoșător

cu lentile strălucitoare de miop actor

prin care privești miile

de microscopice aluaturi cu chip de om

și craniu de metal otrăvit

asemănător, totuși, cu al tău, stimate Domn?

Zadarnic îți plimbi privirile iritate

peste fruntea fiecărui metalic frate

și disperat încerci să urnești stăpânitor înainte

pe fiecare purtător de tunică și lipsit de minte.

Te acuz și în același timp își înțeleg

strigătul neputincios și bleg:

Deschide ușile, tată

și scoate afară gloata asta toată.

Fiecare jucărie mi-a fost ceva scump

dar prea sunt de plumb... de plumb...

Sârmă ghimpată

Din high-life-ul preocupărilor citadine,

beznă însângerată, Om cavernos și vorbe ebenine.

Se binecuvântează sfârșitul pașnicului spectacol

și se impută lipsa unui favorabil oracol!...

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Hotarul înfrângerii e depărtat, dar rămâne hotar.

Ne strecurăm monoton prin foc, în ritm sardanapal.

Alambicăm gândurile înșelate legal și – se zice – necesar,

apoi, cu fierul tăios și rece, de asemenea universal legal,

fără convingere sau cu, zdrobim orice stăvilar.

.  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .  .

Și-acum, în câmp, lunatici, roși rubini

fixează (fiindcă nu credem în strigoi)

hoiturile eroilor – doar – și tot atâția asasini...

Pentru că e sârmă ghimpată și război... război...

Înfometat

Omul

cu creier spongios înfometat de ideal

a așezat armatele spiritului critic

pe pozițiile strategice ale ordinii sociale.

Insaturabil,

nu-i este suficient idealul de rând;

orice cuvânt

este expresia directă

a idealului tangibil înfipt în pământ.

Soarele

și el, deși prea mult poetizat

(aproape abstractizat),

a devenit, atunci, concret.

Înfometat de ideal

– se spune mereu: utopie

(cine oare nu știe?) –

ud gâtul de lut

cu ambrozie

când tot eu

blestem și divinizez spiritul meu.

Malmaison, 1942

Autobiografică

Soarele împrăștia anemic lumina cartelată

prin atomii „Tungstram” electrici

în camera nr. 44

în care se odihneau oasele învestmântate inocent

ale unui mulatru

cu mintea sticloasă și ochiul cert.

(Își înrolase gândurile peregrine

în oastea luptătorilor de mâine.)

Sunt sigur că mulatrul suferea și de lipsa de pâine

nu numai de tutun.

E inutil să mai spun

că oasele continuau să împrăștie cu conștiinciozitate anemiată

lumina de curând cartelată

în camera nr. 44

stăpânitoarea somnului meu de mulatru.

Senină era învăluirea amăgirii punctată scalariform

și zănatic somnul conștient pe care eram obligat să-l dorm.

Cartea veacului își încuiase înfloriturile de stil

între foile gălbejite ca pielea pergamentoasă de umil

pasager al camerei cu acel număr.

Nu înțelegeam de ce tot înnumăr...

La fila cu nr. 21

mi-am găsit numele încadrat

– pentru prima oară prietenos încadrat –

în chenarul roș maiestos trasat de tunul

entuziasmului morbid civilizator.

Zor... zor...

Hamsun agoniza în brațele „Foamei”

Nu înțelegeam de ce unii scriau tomuri despre tristețile... toamnei,

când eu, un mulatru

pasager din camera nr. 44,

îmi înrolam gândurile peregrine

în oastea luptătorilor lui „mâine”.

1942