Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. C.T. Lituon

C.T. Lituon (1922-1948)

pseudonimul lui Constantin Tutică, originar din satul doljean Lipovu, unde a și fost înmormântat după moartea sa la nici 26 de ani; Lituon rămâne o enigmă chiar și în contextul epocii în care iese din adolescență, intră la Agronomie în București și scrie poezie, vreme răscolită de dictatură, confuzie și de cel de-Al Doilea Război Mondial.

„În generaţia sa Lituon este un fel de legendă. Cu o aură de regrete, admiraţie şi invidie postumă, el va intra în istoria literară aproape ignorat de marele public” scrie Aurel Dragoș Munteanu, însă nu doar stima de public, ci și reținerea sa în istoriile literare l-au ocolit pe poet. Cele câteva luni petrecute, se spune, în beciurile Siguranţei, apoi umiditatea Bălţilor Brăilei, în care a făcut măsurători pentru definitivarea proiectului de diplomă, au fost poate factorii declanșatori pentru o tuberculoză a laringelui care avea să-i macine constituția fragilă. Spitalizat la Predeal, apoi la București, moare în 28 martie la Spitalul TBC Filaret.
Deși între 1942 și 1947 a publicat în cele mai importante reviste ale perioadei, Lituon n-a apucat să debuteze în volum, deși, dacă e să ne luăm după Ion Caraion, cartea sa urma să fie publicată de Editura Fundațiilor Regale în anul în care aceasta a fost desființată. Manuscrisul e păstrat de Caraion, însă rămâne nepublicat (deși paradoxalul autor al Sfârșitului continuu este autorul celui mai vibrant și mai precis text despre poet și explorările sale, rămase în „caietul” atâta vreme uitat, amânat).
Volumul Geneza (2003, cuprinzând toată poezia scrisă de Lituon) apare, sub îngrijirea profesorului Sever Dascălu, de-abia în secolul următor, la 65 de ani de la moartea autorului său. A trecut de atunci mai bine de un deceniu, însă Lituon tot nu a fost descoperit, deși unele dintre textele sale, păstrând aerul epocii, adică influențe și afinități firești cu poeții grupării „Albatros”, poate în special cu Tonegaru și Dumitrescu, sunt documentul viu al unei sensibilități și al unui talent curmat exact în momentul când ar fi putut ieși din găoace.

Studiu la proiectul de poduri

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Și mă privea aspru în fiecare dimineață

De câte ori îi povesteam despre anotimpurile zvelte din preajma iubitei,

De câte ori îi spuneam că au înflorit trandafirii nobili din parc

Altoiți de grădinarul importat din Olanda.

Toamna aceea, fără spații violente, fără echinocții

– Blestemată de păduri, de luminișurile rare

Și de ierburile nemenționate în ierbare –

Se așternea ca o ultimă aventură

Peste podul ciudat și uriaș al Domnișoarei Inginer,

Nesprijinit nici în zidărie, nici în fier.

Câteodată noaptea, când o cuprindea nebunia pe Domnișoara Inginer,

Creșteau laolaltă podurile suspendate, din compas și echer.

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Și mă privea ironic de câte ori îi spuneam

Că în curând iubita mea va părăsi preocupările sale de aloidism,

Că în curând o va vesti Îngerul.

(Lanuri întinse vor rodi pe aproape de închipuirea mea,

Domnișoara Inginer mă va privi mai ironic și mai aspru ca niciodată,

Boi blajini vor rumega amintirea strămoșilor

Care-au îngenunchiat lângă Fiul lui Dumnezeu.)

Câteodată noaptea, când o cuprinde nebunia pe Domnișoara Inginer,

Podul nostru, ca o omidă uriașă, ridică spinarea spre cer

Susținut doar de focul care se aprinde sălbatic din ochii lui Lucifer.

Într-o zi, poate, mă voi sfătui și cu Apolodor din Damasc

Întrebându-l despre obrazul descompus al Domnișoarei Inginer,

Despre podul care o ațâță uriaș și ciudat,

Despre nebunia care o cuprinde la al doilea cântat.

Inscripții din sanatoriu

Ca pâinea albă

Pe care o fac nevestele din Banat

Buci grase visa

Un om c-o tuberculoză grea.

Un izvor rece, o pădure rară, un flaut de os

Delirau buzele arcuite pe un chip graţios.

Ochii închişi, vocea de contraltă

Indicau o febră înaltă.

În martie cel fără de milă

Domnişoara Aglaia vroia o zambilă.

Fecioara cea albă din ţinutul muntos

Îşi dorise pe vremuri un ins în puteri din Franţa de Jos.

Stenografie

Azi m-am gândit, iubito, la amorul nostru sincronizat

M-am gândit maşinal şi corect,

Ca acest costum negru adus de la călcat

Şi pe care îl voi îmbrăca mâine

La ceremonialul deschiderii trustului de conserve alimentare.

Mi-au venit apoi în minte o serie întreagă de probleme importante

M-am gândit la ochii tăi ca două semafoare

Şi la perfecţiunile ce s-ar mai putea aduce maşinii de calculat;

Mi-am admirat biroul meu în culori sumbre,

Care invită la seriozitate şi severitate;

M-am gândit apoi la sărutul tău colorat,

La sentimentele noastre egale şi rotunde

Şi la ingeniozitatea sistemului actual de circulat.

Apoi m-am gândit, iubito, maşinal şi corect

La amorul nostru simplificat;

Mi-a venit apoi în minte podul uriaş care se construieşte

M-am gândit la progresul industriei de coloranţi;

La sânii tăi care au început să se atrofieze

Şi la posibilitatea de a ne iubi ca două idei.

L-am văzut pe prietenul nostru arheolog

– omul acela înalt şi vânjos –

Singurul care nu era chel şi nu purta ochelari,

Şi care susţinea cu căldură că altădată eram brutali şi păroşi.

Azi m-am gândit, iubito, la amorul nostru oval,

Şi la o întreagă serie de probleme importante;

M-am gândit la inconvenientele introducerii sensului unic,

La toaletele pe care ai să le îmbraci la viitoarele reuniuni

La gândurile noastre închise într-un cerc

La avantajele şi dezavantajele societăţii pe acţiuni,

Şi la posibilitatea că mâine ne vom naşte fără clavicule.

M-am gândit apoi la enormitatea pe care am citit-o undeva

Şi anume că tu, iubito, ai fi ruptă din coasta mea.

Inscripții

Prietenul meu cu lavalieră şi preocupări de tiraj

La noapte te voi privi din al doilea pătrar;

Pe cheiurile de la Hamburg vor năvăli apele în flux

Marinarii ajunşi în port vor înceta să-şi mai închipuie;

Fetele brune şi blonde vor avea prima lor noapte tristă:

Fiecare va spune încet: mateloţii aceştia învie sângele.

Madam Clara se va bucura, va fuma ţigări parfumate din sud,

Va primi conserve de vacă din Argentina

Şi îi vor luci ochii dacă printre mateloţi va apare şi negru Ydin.

Prietenul meu cu lavalieră şi preocupări de tiraj

La noapte te voi privi din al doilea pătrar.

În zadar îmi vei spune: oiţa mea blondă şi fină!

De acum înainte voi uita cele câteva civilizaţii

Voi uita c-am suferit şi m-am îndoit

Ca Hanibal în faţa cetăţii

Voi uita figurile răvăşite şi triste ale fecioarelor din Tracia

Răpite de Sidon Fenicianul pentru negoţ.

Da, da voi uita şi oamenii secolului nouăsprezece

Care au încercat să revizuiască pasiunea.

De acum înainte voi renunţa la fiinţa mea rafinată şi subtilă

De acum înainte voi urma exemplul Domnişoarei Olivia din Baltimore

Voi avea optsprezece ani, îl voi iubi pe studentul Marenj

(Cel mai bun jucător de fotbal de la Universitate)

Ca o adevărată strănepoată a vechilor pionieri.

Poem

Sunt în fiecare fetiţă cu rochiţă de stambă

Cu faţa imaculată, cu basca albă

Cu două acolade creionate peste fruntea de var

Cu smoala continentelor negre strânsă-n ochi, avar.

Mă regăsesc în toate elevele ceruite de prea multă primăvară

(În mersul lor liniar şi cuminte)

Care privesc fierbinte

După fiecare Făt-Frumos care trece fumându-şi pipa pe sub scară

Sunt eu întreagă

Când mă adun sub cer senin

În dansul elegant şi lent

Şi când mă desfăşor, brăţară furtunii, în spasm violent.

Fiecare păpuşă de catifea cu gesturi fine

Are ceva din mine.

Sunt în fiecare fetiţă cu rochiţă de stambă

Cu faţa imaculată, cu basca albă.

Notații

Viaţa mea se rezumă la o primăvară

Şi la o existenţă decalcificată.

Niciodată nu m-a interesat

De ce pe strada aceea un felinar era strâmb.

De ce altul era elegant şi drept!

Ştiam doar că în primăvara aceea

Sufeream verosimil şi direct.

Viaţa mea se rezumă la o primăvară

La o grădină plantată cu trandafiri nobili,

La câteva ore însufleţite de algebră

Pe care le voiam rezolvate sigur şi inteligent.

De aceea poate niciodată nu m-a interesat

De ce pe strada aceea unele felinare erau neluminate

Iar altele trădau prea mult interior.

Poate de aceea am uitat că tata şi mama sunt ţărani

Că mănâncă de şapte ori pe săptămână mămăligă

Şi nu se spală niciodată pe dinţi.

Viaţa mea se rezumă la o primăvară,

La strada aceea pe care mergeam ciudat,

La o grădină plantată cu trandafiri nobili

Şi poate la momentul ideal pe care nu l-am realizat.