Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Mihail Crama

Mihail Crama (1923-1994)

pseudonimul lui Eugen Enăchescu Pasad, născut pe 1 ianuarie 1923 la Cetatea Albă. După absolvirea liceului, la Brăila, urmează cursurile Facultății de Drept din București, luându-și licența în 1945. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare, publică în cele mai importante reviste ale vremii, practicând concomitent avocatura în București și Brăila. Primește în 1946 Premiul Tinerilor Scriitori al Fundației Regale, iar volumul său de debut, Decor penitent, iese un an mai târziu. Specializat în dreptul civil, abandonează după 1947 activitatea publicistică și editorială timp de douăzeci de ani. După revenirea cu Dincolo de cuvinte (1967), urmează într-un răstimp relativ scurt volumele Determinări (1970), Codice (1974), Ianuarii (1976), reunite, împreună cu Decor penitent și ciclul „parțial inedit” Decor penitent II, în antologia Împărăția de seară (1979, cu o prefață de Ion Caraion), pentru care primește Premiul de Poezie al Academiei Române. Înainte de a înceta din viață, la 16 aprilie 1994, mai publică trei volume de poezie și un roman, iar postum îi mai apar trei cărți. Dintre acestea, romanul autobiografic Călător spre porțile asfințitului, la care Crama a scris între 1988 și 1991, vede lumina tiparului de-abia în 2006.

Dimineața


Toată noaptea a fost un frig mare
se zvonește că undeva
s-ar fi format podișul prebalcanic
undeva aproape după câte se pare.

Am ieșit afară să privesc:
dinspre apele Sudului, mari,
păsări sfâșiau continentul
încremenit pentru o mie de ani.



Cenușă

Se zvonesc nouri reci și lumini,

între oameni e un soare trist de-nceput de-anotimp

și moartea umblă singură prin praguri și scotocește prin case.

În târg se vorbește de legenda Meșterului Manole;

copiii care vin de la școală au fețele ca ale sfinților din biserici

– orașul se sinucide banal: sângele lui curge ca un val în Istorie.

Sub lespezi cronicarii rod cenușa târzie,

se vând documente – și-n amintirea dezastrului

lângă samovare se citește originea orașului Pompei.

Tristețe

Ne uităm la copiii noștri cuminți –

o, cum seamănă cu noi ca două boabe de rouă,

unii din ei vor muri în uzine, alții vor muri în războaie

prelungindu-ne veacul ca un blestem.

Seara îngerii inventați și tăiați din carton

le străjuie somnu-n odăi –

Doamne, dă-le o strofă din cântecul Tău

să simtă și ei că au copilărie.

Peisaj

E o oră tristă, pustie,

duhul se frânge negru sub porți –

toate-orizonturile sunt ca pe schițele de bătălie

și ploaia cade galbenă ca oasele soldaților morți.

Orașele stau ca niște brațe în vânt,

undeva se aud împușcături izolate,

ciorile care-au trecut peste oraș le-am găsit în albumul bunicii

și peste câmp e ceva târziu ca o moarte.

În salon e-o lumină simplă, cuminte –

oamenii târăsc pe stradă umbre nenaturale,

amurgul s-a lipit de garduri grotesc,

aș vrea să cred că m-am întâlnit cu morții din poveștile orientale.

Turnuri se privesc în ape solemn

și peste imensele catedrale

din toate străzile, lucind,

toamna-și trece uniformele banale.

Port dunărean

Dormeau în port trei șlepuri cu mărfuri egiptene

și mirosea în docuri puternic a scrumbii,

întorceam pumnale pe chei cu vagabonzii

vulgarizând profane și-obscene melodii.

Ca o șopârlă noaptea se lungea sub valuri,

visam plecări ciudate cu vânt de mirodenii –

în țăndări spartă noaptea ne aduna sub chei

și jucam acolo pe-arșice și vedenii.

Urcau elevatoare cu sângele din noi

și blestemam a trudă prin lanțurile de fier,

ne târam sub maluri – contrabandiști de opium –

și spărgeam în gură cristalele de cer.

În cârpe prinsă noaptea cu zbor de lilieci,

dinspre oraș cu vântul ne alunga în port –

duhneam a băutură – și dincolo de noi

pălea o lună rece ca stema unui mort.

Otgoane mari sub maluri țineau de burți vapoare

și macarale negre ne încurcau suișul –

apași pândeau în radă femeile și noaptea

și cerul lângă maluri își mesteca prundișul.

Târziu când lampioane ardeau în cartier

mai visam albastre plimbări peste oceane –

și cum plecam, narcotic, ne urmăreau din port

vapoarele luxoase cu miros de banane.

Superstiții

De catarg s-a lipit o stemă ciudată,

prin somn ograda-i plină de vânt –

cine scârțâie sub podelele grele de ceară?

Tac: din pereți nici un vârf de cuvânt.

Încerc clanța la ușă cu teamă –

cineva stă afară ca-ntr-un ochean,

îl privesc și nu știu – mi-e frig și prin vis

mi-aud oasele clănțănind în ocean.

Cămin

Mormintele sunt simple ca oglinzile către ora cinci dimineața

zările ne dau a tăgadă din cap –

toate-au rămas de-alaltăieri mute,

albumul din salon și masca mortuară din dulap.

Adică nimic: unu cu unu fac doi mai departe,

toate sunt așa cum le știm –

după-amiază vor intra asini în oraș

și-n somn vor odihni griji și flori de măslin.

Va fi cald, o, atât de cald și de bine!

casele vor fuma din pipe burghez,

peste drum vor trece soldați cu mantale roase de ploaie

și-ncolo nimic nu se va-ntâmpla, nimic, să mă crezi.