Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Ben Corlaciu

Ben Corlaciu (1924-1981)
se naște la Galați pe 6 martie 1924. Tatăl său, Nicolae, era originar din Munții Apuseni, iar mama, Rozalia – din Maramureș. După ce jandarmul Nicolae Corlaciu își încheie misiunea la Galați, familia se întoarce în Groșii Țibleșului, iar tânărul Benjamin e crescut, până la vârsta liceului, de către un unchi. La 12 ani merge la București, unde termină liceul, iar apoi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în 1947. Precoce, debutează cu Tavernale (Editura revistei Cadran, 1941), volum urmat de Pelerinul serilor (Alfa, 1942), Arhipelag (Editura Prometeu, 1943) și Manifest liric (Editura Forum, 1945). Cu Arhipelag, poezia lui Ben Corlaciu iese din adolescență, iar tânărul poet se afirmă ca unul dintre cei mai puternici și mai originali autori ai momentului. Redactor la „Albatros”, Corlaciu este un anticalofil și un insurgent boem, care dă până la 22 de ani (în 1946 iese romanul Moartea lângă cer, reeditat de-abia în 1967) câteva dintre titlurile de prim raft ale generației sale. Volumele de povestiri și nuvele publicate între 1949 și 1951, precum și cele două romane de mai târziu, nu vor mai atinge nivelul cărților sale de tinerețe. Revine la poezie după 1970, publicând Poeme florivore (Editura Eminescu, 1972) și antologia Starea de urgență (Cartea Românească, 1972), ce cuprinde toată poezia sa de până atunci, așezată în ordine inversă, de la ciclul intitulat Explozia sertar (1971-1955), urmat de Postumele (1967-1945), până la cele patru cărți din tinerețe. Emigrează în 1975, stabilindu-se la Paris, unde face greva foamei pentru ca familia să-i fie lăsată să îl urmeze. În țară, atacuri imunde la adresa lui Corlaciu sunt găzduite de „Săptămâna”, autorul exilat fiind calomniat într-o manieră grotescă de Eugen Barbu. Moare pe 15 iunie 1981, în condiții neelucidate: împușcat în metroul parizian, posibil de către agenți ai Securității.

Fiul mlaștinei

Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,

al doilea drac și cel mai puternic,

umblu cu tălpile pline de smoală,

mereu ursuz și nemernic.

Mama mea a fost o broască țestoasă,

m-a făcut cu trestia cea mai înaltă,

am fost alăptat de-o baltă râioasă,

culcușul mi-a fost tot o baltă.

Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,

care-am crescut prin mlaștini clocite,

cer am avut un fund de apă

răscolit de trestii prea învechite.

Un singur nufăr mi s-a prins de gât,

odată, demult, într-o seară:

nu mă văzuse cât sunt de urât

și cald s-a cuibărit la subsuoară.

Prezicere

Atât de-nfrigurata pleoapelor pojghiță

tremură în somnul albastru – cafeniu.

E târziu, fetiță,

e târziu –

și steaua mea și îngerul se joacă de-a pustiu.

Oare luna asta-i beată criță,

de-i e mersul ca un orolog stricat?

De-atât coniac băut, s-o fi uscat

și fundul sticlelor zvârlite pe podea.

E târziu ca un pas, pe care nimenea

nu-l mai vâră-n născătoare sau în altceva.

Ceru-i ca butoiul fără fund,

coniacul ăsta-i negru și rotund

sau ca steaua-n formă de omletă.

Ochiul doamnei s-a schimbat – monetă,

pirueta nopții sângeră-n călcâi.

Unde-i omul care va țâșni întâi

ca un guturai erotic peste pat

sau împins sub masă, ca și câinele

bătut la coadă și pupat în bot?

x, y, z –

ecuație proastă ca o femeie;

virgină, iapă aeriană sau ied:

aceeași beție pe calea lactee.

Bobi de râie adunați în ciorchine,

poetul îi stoarce de zeamă – vin;

noapte cu flori, o inimă și – cine

știe câte frunze, agheasmă și cât pelin.

Zămislire perpendiculară,

ca „luna aceea de la Trebizonda” –

erotica lună a lui Geo Dumitrescu,

omul cu dinții și palmele de ceară,

cel mai ofticos dintre prietenii mei.

Câteva rânduri despre viața de ieri

Ronțăiam Soarele, prietene – și-n loc de apă

așteptam ploile, ca să-mi spele picioarele;

de atâta foame mă durea și creierul mic,

sângele mi se urca la 39 de grade

și, ca niște ramuri, se prelingea spre buric.

La două palme de mine zburau limuzinele,

înăuntru zăream o frunte îngustă și-un pântec umflat;

uneori câte-o doamnă frumoasă fuma la volan:

aș fi vrut s-o întreb cât de mult a mâncat,

însă prea eram rupt și semănam a golan.

Ehei, cât de mult aș fi vrut să muncesc,

să port cărămizi la bina ori să dau cu ciocanul.

Și totuși eram nevoit să umblu haihui,

fiindcă umerii, slabi, nu țineau greutatea,

se prăbușeau sub betonul armat al oricui.

Diminețile mă găseau cu pete-n obraz,

îmi întorceam cămașa pe dos ca să fie curată

și-n loc să mănânc scriam un poem

pentru oamenii din oraș și pentru necaz

(necazul pe care n-am să-l mai uit niciodată).

Trecătorii zâmbeau și credeau că-s nebun

sau c-am ieșit de sub poduri să fur nu știu cât de la bancă;

oricum, își fereau buzunarul și duceau mâna la nas,

deoarece miroaseam a cucută bolnavă

și nu meritam să privesc lanțul de aur cu ceas.

Și astfel mă strecuram odată cu orele

ca și cum m-aș fi scurs lângă ziduri

odată cu ploaia, odată cu viața,

adunând nopți după nopți între riduri –

și imensa căciulă a soarelui nu mai ieșea.

La fiecare colț auzeam:

piază rea! piază rea!

Doamna Mecena

            Poetei Ronsardo Castro

Într-o dimineață a strâns vreo doi-trei poeți

și le-a spus că-nainte de moarte le dă o-ncăpere

în care să râdă, să plângă, să mănânce scaieți

și să-și bată joc de oameni și de durere.

Doamna aceea scria poezii și iubea

o pisică modernă și bleagă,

asculta o-ntâmplare tristă din scurgerea mea,

ca și cum mintea nu i-ar fi fost întreagă.

De câte ori mă opream, auzeam

un preludiu sau ceva asemănător,

țâșnind ca o apă, dincolo de geam,

pe unde călcau genunchii călătorilor.

Când a trecut în lumea drepților, doamna Mecena

mi-a lăsat prin testament o bucată de lună,

un aparat de radio și toată antena

cu care, noaptea, prindea o melodie nebună.

De atunci, locuiesc ca un smintit,

într-o cameră cu plante și fum pe pereți,

adun și eu în fiecare seară, când nu-s amețit,

o pisică, un câine și câțiva poeți

și le vorbesc, de parcă aș fi un copil,

despre doamna Mecena și despre ochii aceia ai ei

cu care umblă prin pod, nevăzut și tiptil,

de câte ori ochii mi-s galbeni și grei.

Pisica

E-așa de galbenă și-atâta e de lentă

pisica asta, ca femeia mea;

când dă din coadă, îi miroase-a mentă

și umbletul și ultima ei stea.

Fluidă, ca un cerc în apa serii,

îmi spală mâinile și miorlăie prelung

de câte ori încerc să o alung

din casa asta plină de mizerii.

Adormi sleit, cu ea la căpătâi –

dacă mi-i frig îmi suflă pe obraz,

șoptește nu știu ce, ca un poem,

iar eu o-njur și plâng, că mi-i necaz.

Aduce vrăbii, să mâncăm – și pui,

ba câteodată chiar o pâine-ntreagă;

hoțește calcă-n casele oricui

ne fură luna asta umedă și bleagă.

O plimb cu mine, printre oameni mulți,

cari ne privesc, ne-aruncă dracilor

și râd, iar noi suntem desculți

și dăm cu tifla în morala lor.

Pisica asta noaptea mă deșteaptă

când simte că m-afund în heleșteu,

îmi linge, ca o iasmă, palma dreaptă

și-mi spune că l-a prins pe Dumnezeu.

E-așa de rătăcită, parcă nu e

decât o umbră alungată peste tot,

iar când privește-n flacăra gălbuie

îmi vine ochii din orbite să mi-i scot.

În zori se uită ca și cum ceva

i-ar fi străpuns pupila arămie –

o fi nebună ori știu eu, că prea

îmi seamănă și prea e zurbagie.

Manifest liric

    Oamenii spun că Europa e centrul de gra-
vitație al culturii.

    Totuși, eu aș pleca spre Cape-Town sau,
în cel mai grav caz, oriunde în afara meri-
dianelor acestui continent.

    De altfel oamenii sunt obișnuiți să se
creadă – fiecare-n parte – buricul Pămân-
tului.

    Așa că negreșit realitatea trebuie să fie cu
totul alta.

O sticlă de vin, și încă una,
că venim dintre oameni iluștri și bogați
care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați
și cărora le este totuna
că dormim pe maidan, lângă o casă
cu șapte etaje și-o sevitoare țâfnoasă.

Astăzi am găsit niște bani
pe stradă – sau, dacă vreți, i-am furat;
însă n-am să mănânc, fiindcă scrie
undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat
și-mi place să mă joc cu păduchi și țigani.

Mai adu, mai adu, mai adu,
și nu te uita c-am slăbit într-atât;
dacă vrei, poți să mă prinzi și de gât
ori să m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticlă și bea,
ca și cum ai putea să-nțelegi
de unde venim și plecăm zile-ntregi.

Să nu-ți fie frică de moarte,
că nu te cunoaște și chiar de te-ar ști
nu ți-ar surâde și nu te-ar privi,
așa cum doar eu o cunosc și-o dezleg,
nebun, cum mă credeți, și prost,
de mi-e silă de mine, de voi și de câinele
pe care-l iubesc și care-mi curăță mâinile.

Vrei să bei cu mine sau nu vrei?
Îți pot arunca vinul din mila unei femei
care susține că ea
mă iubește și nu e cățea.

Cum plouă, privește cum plouă!
Hai, râzi ca și mine și treci
de te culcă sub masa cea nouă,
să nu-i simți țârâiala și brațele reci.

Venim dintre oameni și-i greu
să fii prăfuit și desculț și plouat;
hai, dormi până mâine, căci mâine
are să te șteargă câinele meu
pe care-l iubesc și îl bat.