Vineri, 24 februarie, lectură de Dragobete

Diseară, de la ora 18, în sala Studio a Teatrului de Comedie (Str. Sf. Dumitru, nr. 2, sect. 3, București) voi citi alături de alți șase poeți, iar filosoful Mihai Șora este invitatul special al întâlnirii. Fiind un eveniment de Dragobete, desigur că va fi poezie de dragoste: fiecare dintre noi șapte va citi câte șase poeme proprii și unul scris de altcineva.

Irina

Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea
încetinind în ritm

cu freamătul pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.

Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.

(din Circul domestic, 2005)

iubesc acel oraș

aş vrea ca dimineaţa asta să aibă mâinile tale

pentru că noaptea a fost adâncă şi rece

„adâncă şi rece”, am putea spune

ca o gură de filosof

rătăcită printre file

întunecate

aş vrea ca dimineaţa asta să aibă spatele tău:

talger acoperit de o piele trandafirie,

sub care pulsează aştri prietenoşi

iubesc acel oraş îndepărtat

în care au botezat lumina

blândă a înserării

cu numele tău.

(din Un anotimp în Berceni, 2009)

ca un poet dintr-un film coreean

în după-amiaza aceea am stat

cu un animal tulbure-n piept

pe una din băncile de la universitate

și totul în jur îmi șoptea că ratasem

iar mâinile mele așezate pe genunchi

spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani 

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune

și oricât aș fi încercat nu

mai păcăleam pe nimeni că aș fi un băiat rău).

 

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe

poate se anunţa ceva, I couldn’t care less.

 

lângă fântână, doi porumbei grăsuţi trezind

imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă:

te priveai în oglindă cu părul puţin ciufulit

și cu zâmbetul acela în stare să mă facă să-mi

doresc să fiu unul dintre oamenii buni

care hrănesc porumbei. 

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,

oameni treceau, se strângeau în braţe,

se despărţeau

și eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean

gândindu-mă că tu trebuie să pleci

și norii sunt atât de frumoși.

(din Cobalt, 2013)

Poem de dragoste

Căluţul de lemn nu se mai leagănă

piticii de grădină au căzut cu faţa în jos.

Te-am cunoscut în luna fructelor roșii,

când mâinile erau un evantai prăbușit.

Faţa mea tristă a trecut pe lângă tine, prin faţa ta,

a inventat o parte din cer, apoi niște dealuri,

o herghelie și o barieră de ceaţă care

să te împiedice să mai pleci,

faţa mea și-a amintit totul despre dorinţă

despre parfumul ei violent

bâjbâind prin întunericul rădăcinilor.

Păunul dormea când ai trecut prin apă

în zori, ca printr-un sânge leneș.

Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanţ

căzut pe pietre ude.

Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări.

Te-am primit în casa cu acoperiș strâmb

și te-am învelit cu o cheie.

(din Cobalt, 2013)

cobalt

soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte
peste recife
şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
păsări necunoscute este cobalt
rezistenţa la compromis şi la neputinţă
a fost întotdeauna cobalt
şi frica nocturnă pe care am vrut să
o bat ca pe un animal încăpăţânat
e cobalt
mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
e cobalt
şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând
de bucurie şi groază în faţa iubirii
sunt cobalt
şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia
mi-o mai trezeşte
este cobalt
iertarea târzie a mamei este cobalt
cobalt voinţa de a mă împotrivi armelor totalitare ale uitării
frunza căzută pe luciul apei
în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea
e cobalt
nevoia de tine a fost şi încă este
cobalt
şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
scoate din cap
e cobalt
sunt lumi cu ceruri minuscule şi
sunt lumi fericite
în care memoria este speranţă
şi rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
şi presimţirea lor
e cobalt
şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste
să nu crezi nici un cuvânt
ochii mei de cobalt îţi vor
arăta
în acea zi
totul.

(din Cobalt, 2013)

Poem cu tine și un oraș de provincie

Mi-ai cerut să-ți descriu într-un poem
orașul și lacul în ceață,
micul debarcader adormit.
 

Descrierea e un procedeu ca oricare altul,
dă-mi un motiv simplu și te voi compara
cu orice.
 

Deghizează-te în fetiță și bate-mi la ușă
când începe să nu îmi mai pese.
Ieși în calea mea cu kalașnikovul nevrozei.
 

Nu vreau să descriu nimic.
 

Orașul tău e crud și murdar,
o să învăț să-l iubesc pentru tine.
 

Lacul e mic și meschin, iar parcul din jurul lui
pare opera unui maniac.
Debarcaderul e o ruină.
 

O să mă obișnuiesc și cu asta.
 

O să inventez cele mai frumoase minciuni
cele mai simpatice mici demențe.
 

Până voi uita
până voi adormi în sfârșit.

(din antologia colectivă Cum iubim, 2016)

Ioana Maria

de Geo Bogza

V

Ioana Maria sunt dimineți tulburi

când ceva rău trebuie că s-a întâmplat în lume

nori obosiți și murdari acoperă cerul

și păsările trec prin aer, umede.

Într-o astfel de dimineață, Ioana Maria

după ce toată noaptea cerul fusese sfâșiat de fulgere

și eu de gheare lăuntrice, ascuțite și fără milă

am venit la tine și ți-am spus:

e un lucru în lume Ioana Maria

pe care numai tu trebuie să-l știi

ca și plânsul acestei dureroase dimineți.

Tu ai ascultat Ioana Maria

erai atunci frumoasă și tristă

și plângeai încet

pentru același lucru.

Și când am ieșit pe urmă în stradă

am aflat că prietenul nostru, aviatorul

murise în dimineața aceea atât de chinuită;

și noi eram triști și plânși Ioana Maria

și pentru prima oară prieteni;

mergeam pe străzi îmbrăcați în fulgarine

și tu aveai în mână un buchet mare de liliac.

Era o dimineață de primăvară, Ioana Maria.

(din Ioana Maria. Șaptesprezece poeme, 1937)