Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Ion Caraion

Ion Caraion (1923-1986)

pseudonimul lui Stelian Diaconescu, născut pe 24 mai 1923 în satul buzoian Pălici. Foarte precoce (încă elev de liceu), Caraion fondează la Buzău, împreună cu Alexandru Lungu, caietele „Zarathustra”, din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie 1941. Ajuns la București, în plină perioadă de afirmare a unei generații eclatante, I.C. e secretar general de redacţie la revista „Lumea” a lui George Călinescu, şef al biroului de presă la Editura Fundaţiilor Regale, editor, împreună cu Virgil Ierunca, al revistei „Agora”. Debutează la 20 de ani cu Panopticum (Editura Prometeu, 1943). După apariție, cartea e interzisă și confiscată din librării. Urmează Omul profilat pe cer (Editura Forum, 1945) și Cântece negre (Editura Fundațiilor Regale, 1947).
Condamnat în 1950 pentru „instigare”, a stat cinci ani în pușcărie (trecând pe la Canal, Minele de la Cavnic și Baia Sprie); la 26 iunie 1958, este din nou arestat și condamnat la muncă silnică pe viață (Caraion susținea că a fost condamnat la moarte, însă nu există nicio dovadă scrisă în sprijinul acestei afirmații) pentru spionaj, trădare de patrie și uneltire împotriva orânduirii de stat, sentință comutată ulterior (în 1963) la 25 de ani de muncă silnică; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964 (deci cu mai puțin de un an înaintea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) este eliberat, în urma decretului de grațiere a deținuților politici.
Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („Artur”. Dosarul Ion Caraion), iar în 2006 apare volumul Cazul „Artur” și exilul românesc, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion. Surpriza este totală, arătându-l pe Caraion ca pe unul dintre cei mai siniștri delatori (unul plin de vervă, înflorind stilistic în turnătoriile sale, de multe ori uluitoare prin fervoarea cu care e pornit să compromită și să murdărească). Omul care a cunoscut pe pielea lui ororile totalitarismului, cât pentru mai multe vieți, ajunge să comită ceea ce părea imposibil de imaginat, mergând până la trădarea prietenilor din tinerețe. Între 1966 și 1981, I.C. este foarte activ, încercând să recupereze hiatusul de aproape douăzeci de ani. Cărți pentru copii, volume de eseuri (dintre care cel mai cunoscut rămâne Bacovia, sfârșitul continuu, din 1977) și numeroase cărți de poezie, printre care: Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtița și aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1980).
În 1981, fuge din România și se stabilește la Lausanne, unde își trăiește ultimii ani de viață în frământări și publică volumul de interviuri și pamflete Insectele tovarășului Hitler (1982). După decembrie 1989, apar volumele postume Apa de apoi – poeme din exil (1990) și Poezii arestate (1999), antologia Dragostea e pseudonimul morții (1997), precum și anonima Antichitatea durerii (2005, ediție îngrijită de Nicolae Țone).

Cangrenă

Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi,

oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi,

orașul-idee, orașul-cangrenă, oraș adormit

mai înainte de cuvântul sfârșit.

Oraș în care e-o grăniță care se târăște pe brânci, care fură

cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură

orașul prin care n-am mai fost, oraș în care murim

fără parabola intrării în Ierusalim.

Oraș cu heleștee, cu sanatorii, cu depărtare

orașul-protestare...

Nici luna, nici câmpul, nici râul

nu-și tremură grâul

prin tine

oraș-pământ, oraș-plictiseală, oraș-mărăcine

cu liniștea ruptă, cu disperare, cu câini

împotmolit de cicatrice pe mâini.

Atât:

cenușiu, moarte, urât,

sârme, opac...

– Și mâine dimineață – descompuși – pornim, iarăși, la atac...

Coșmar

Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi

cu unghiile, cu ghearele, cu dinții cât o seceră.

Șrapnelele ne-njură; curg apele dense cu oloi

extras din greabănul cu vinețeală caldă. Ne degeră.

Se mai deschid ușile, mai zbârnâie-o clanță, un pat.

Improvizările astea primitive au ajuns infirmerii și spitale.

În fiecare noapte visăm jivine, tranșee, scuipat

cu sânge... Doctorii se uită la noi ca la un pachet cu

                                    resturi sau ca la o pereche de sandale.

Ni-s obrajii galbeni în toate zilele, mâinile fierte.

Halucinăm. Unii – mai sănătoși – râd, țipă să tăcem.

De unde să mai cumpărăm liniște? Ne huie capul.

N-are decât să ne certe

și medicul și surorile de caritate... Tot o să se facă inima asta,

                                                            până dimineață, ghem.

Nu sunt, dar vedem pisici negre cum urcă pe ziduri;

salcâmii năvălesc înăuntru, căpițele de fân se aliniază

– înțeleg: trebuie c-au ieșit apele din matcă, ne-au invadat

                                    celulele, ne-au tatuat frunțile cu riduri,

de aceea am eu febră, iar fauna și flora, disperate se refugiază.

Îmbrăcați-vă repede! (Nu mai interesează dacă v-ați făcut

                                                bocancii sau ați luat concediu...)

Vom evada prin creștetul casei într-un platou fără gloanțe

                                                                                    și lacune.

Nu există momentan nici un alt remediu,

ascultați-mă, decât halucinațiile cu somnalin și-n vinele

                                    brațului drept o neîntârziată efuziune.

Camarade, te uiți la mine sașiu, c-un ochi de erete.

Poți să scrii acasă că nu mai sunt – puțin mă doare.

Ceea ce ar trebui să înțelegi, dacă mai ești om: că mi-e sete

și azi-noapte, pe când voi dormeați, mi s-au desfăcut bandajele

                                                            de la ambele picioare.

Seara intră în dormitoarele anemice trecând cenușie-n pervaz;

n-aș compara-o pentru nimic în lume decât cu o cutie de vată,

în mijlocul acestui U.R.S.S. care miroase a tinctură de iod

și a spută de gaz

și pe unde carnea mea ciuruită bea fără nici o emoție în

                                                fiecare după-amiază apă oxigenată.

Țipătul pe care l-am auzit acuma nu mai este al unei mame;

                                                            miroase a cocs, a gudron.

Dacă privești atent – flacoanele cu doctorii s-au spart în noi

                                                                        la orice minutar.

Mi se pare că se clatină ferestrele, că dușumelile s-au

transformat în poligon,

pe când totul e un fapt divers: părăsim casele și ne depărtăm

                                                            de front într-un tren sanitar.

Cartierul din fotografie

În 1939 – ce toamnă!

Refugiații polonezi umpleau șoselele.

Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă

                                                                        a ucis-o

și-am colindat toată ziua orașul.

Casele au dansat fantastic

și trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.

Ploua cu stropi mari ca niște viermi de argint.

De jur împrejurul nostru călătoreau plopii;

femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul

                                                                        din piață

dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.

În 1939 – ce toamnă!

Mă urmărea imaginea omului cu obrazul ciupit,

mă neliniștea complotul sceleraților împușcați în cetate.

Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă

și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

Cine-ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune

pe tablele caselor?

Cine-ar fi bănuit că-n cutiile de joc ale copiilor

părinții pregăteau gloanțe pentru un nou război?

Aclamat de generozitatea de a fi singur

vizitam dimineața partea aceea de târg unde fusese circul

                                                                        primăvara

și unde în întunericul și cimentul orașului

mi se părea

că fetele mor de vreme ca niște sărbători neterminate.

Ce toamnă!

Refugiații polonezi umpleau șoselele,

femeia cu obrazul de lipie a trecut calmă prin piață,

dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...

Într-o după-amiază frumoasă ca un han de provincie

au fost traversate granițele Olandei...

țăranii care veneau de la sate

au întors căruțele la barieră;

– strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă

și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.

Caseta cu inimi de fosfor

Fiindcă niciodată n-am venit să vă strig

fiindcă niciodată n-ați venit să mă căutați

vă aclam, vă trâmbițez

− eu n-am aclamat pe nimeni niciodată –

voi sunteți cei dintâi cărora vă dau inima mea

inima care absoarbe, care respinge

toate conflictele, toate aventurile

inimii mele ca o bască de fosfor,

cu un triunghi de durere,

ca un circ de la tropic, devastat,

vi le dau.

Fiindcă niciodată nu v-am adus mesagii,

fiindcă niciodată nu v-am promis nimic

(așa cum nu mi-am promis mie, niciodată, nimic)

vă exalt, vă număr

sunteți

vă simt

și de aceea dau la o parte lucrurile

cu care voi ați venit în atingere prin sângele vostru,

dau la o parte masca

pe care o vindeți și-o cumpărați în fiecare dimineață

și vă vorbesc.

Eu vin în numele vostru

− în numele vostru au venit toți și-au plecat;

eu vin în numele durerii care trece prin aer,

care se simte la masă, în ciorbă,

eu vin în numele energiei care circulă

prin toate cercurile și arterele pământului, într-adevăr liberă;

eu vin în numele poeziei pe care n-a scris-o nimeni,

pentru că fiecare s-a temut de el însuși,

în numele meu vin (cel care n-a promis nimic, nimănui, niciodată)

și vă proclam:

vă urăsc.

Pentru că îmi sunteți aproape,

pentru că semăn cu voi

pentru că urăsc și vreau să distrug toate lucrurile care îmi

sunt aproape și care seamănă între ele,

și de aceea

dau la o parte masca

pe care voi o vindeți și o cumpărați în fiecare dimineață –

și vă vorbesc.

E timpul.

Ascultați.

Să azvârlim tot ce avem cenușiu în noi.

În seara asta vom face curat

prin odăi

de la un capăt la altul.

Vom vorbi de la om la om

(pe nerăsuflate vom vorbi)

să năvălească vorbele din noi până-n tavan.

Uite: nu-i așa c-o duceți mai bine acuma?

e drept, nu se prea găsesc bunătăți, cereale –

lipsește bucuria. S-a terminat pâinea. Dar trăim.

„Au mai fost împușcați ieri șapte!” – zic unii.

E puțin. Dacă stai să te gândești: numai o lună!

Încolo sângele e bun, dospește.

Grâul moare în el ca-ntr-un amazon,

dar o să ne-mpăcăm. Ce frumusețe!

Prin culoarul acesta trece în fiecare zi o bătrână

cu piciorul sucit ca o fotografie proastă;

când te uiți la ea seamănă c-o rochie întoarsă

și toată strada are atunci aspectul unui bal.

Ce frumusețe!

Aș face toată ziua scrisori să le trimit oamenilor;

nu-i așa? – o duceți mai bine acuma.

O să construiți docuri, fabrici, garaje,

să-nvețe pământul cum trebuie să fie frumos,

să-nvețe copiii cum trebuie să fie veseli,

să afle savanții ce puternici am fost noi și ce mândri.

O să construiți, o să înălțați, o să călătoriți,

o să scrieți despre câte se fac

− ce frumusețe!

Uite că vorbim de la om la om

și să ne uităm unii în ochii altora;

nu-i așa că unii murmură?

o să-i învățăm noi! – ziceți.

Băiete.

pune caii! Vreau să dau o raită prin piață...

Mi-apăreți atât de mulți! Vă admir

eu, care n-am admirat pe nimeni niciodată.

O, dacă-aș putea să vorbesc într-adevăr

Despre toate frumusețile voastre,

cât de mult s-ar bucura bătrâna de pe culoar...

Mai avem atâtea de făcut...

Sunt lucruri pe care le doresc,

sunt zile pe care le aștept –

aici sau acolo,

v-am fost înainte

cum e aerul înaintea respirației voastre,

cum e întâmplarea înaintea antenelor mele

− și v-am urât,

pentru că eu nu vin în numele vostru, cei care vă bucurați,

eu simt cât de amară vi-i fapta

și tac,

fiindcă vreau să tac și să-nțeleg toate faptele voastre amare,

fiindcă am nevoie de ele;

și seara când trec prin grădini,

voi niciodată nu știți

cum se zbat frunzele tinere

cum grădina miroase a iod

și-a suflet stătut.

Mai bine ne-am fi spus adevărat,

ce-aveam de gând de la început...

Cântec din timpul ocupației

Ce n-aș da pentru veacul ăsta, numai să se schimbe!

Cât de adâncă mi-ar fi inima, să-i pot ara cu elanuri câmpia!

Dacă ați fi simțit vreodată durerile unei armate-n retragere,

n-ați fi arestat din niciun oraș bucuria.

Ia seama: ăsta e un lucru și asta-i o trecere.

Arcul din perete conține o pădure muzicală uitată.

Poetul a plecat la vânătoare cu câinii

rătăciți – ca o cale ferată.

Ce bun lucru: să-ți dai seama!

În Camera Comunelor s-a discutat despre De Gaulle,

mâine vor veni ziarele interzise din Elveția,

pe care le vom citi în timpul bombardamentelor, la subsol.

Aud că e foamete-n Franța, și-aud

că Pierre Drieu la Rochelle s-a întors la Paris.

Ce legătură are asta cu Franța?

Pe malurile Loarei, mult mai departe – presimt

cerurile care n-au să mai fâlfâie niciodată la geamul închis.

Cerurile n-au să mai râdă…De-acuma

inima Franței adâncă și bună

va călători clandestin peste graniți

sub liniștea ucisă de lună.

Se așteaptă exodul din Nord.

cu oameni străini ieșiți din păduri.

Paul Eluard n-a mai scris,

două mii de emigranți au străbătut Oceanul,

din Pirinei s-aud focuri de armă și-au fost executări.

Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele

și unde sunt bucuriile, pentru care

copiii noștri carbonizați au înmulțit hoiturile războiului?

Nicăieri n-a durut tăcerea mai negru,

nicăieri n-a fost mai mare singurătatea decât aici.

Ochii vorbesc întunecați despre pace,

parcă ar vorbi despre eroii din cărțile lui Sienkiewicz.

Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele?

Mesageri necunoscuți au adus vești din Tunis;

foamea domnește-n Franța; ziarele anunță:

„Trei ofițeri germani au fost împușcați la Paris”.

Ce lucru bun: să-ți dai seama!

Vor veni ploi mari să inunde orașele,

va veni seceta galbenă să usuce grădinile,

vor arde din temelii casele, copacii

printre care au năvălit armate de oameni străini.

Și numai inima Franței amenințătoare,

numai inima Franței adâncă și bună

va călători clandestin peste graniți

sub liniștea albă de soare ca nopțile albe de lună.