Centaurul

Aici suntem: în mijlocul unei lupte încrâncenate pentru putere între clasa politică și un angrenaj dificil de descris (căci relativ invizibil, cu excepția a ceea ce ni se arată cu insistență) alcătuit din o parte importantă a sistemului judiciar, mână în mână cu ceea ce e numit azi „comunitatea de intelligence”; o alianță periculoasă, fundamental antidemocratică, ce s-a afirmat ca o forță generatoare de progres – ceea ce nici nu e de mirare pentru o țară în care toate-s pe dos ca România.

Fenomen vechi, intrat în fibra și mentalitățile adânci ale românilor, corupția are la noi origini care coboară mult în istorie – cel puțin până-n secolul al XVIII-lea, în vremea marelui jaf fanariot, comparabil cu exploatarea Africii sau a Indiei în perioada colonială. Și, fiindcă acest fenomen nu a putut fi stopat sub nici un chip și fiindcă reformarea clasei politice (eșuată lamentabil în ciuda speranțelor puse acum 10-15 ani în generația decrețeilor) s-a dovedit încă o vorbă goală, o mână de magistrați și de șpioni au decis că ei știu mai bine și că trebuie să se ocupe de treabă lucrând peste sau pe dedesubtul mecanismelor democratice. Adaptabil și lipsit de scrupule, președintele Băsescu a creat cadrul pentru ceea ce avea să devină un fetiș și o obsesie națională, anume lupta anticorupție, iar zișii iubitori de dreptate s-au pus pe treabă.

Cum însă puterea smintește, și întrucât nu poți înfăptui binele printr-un șir de compromisuri și de alianțe ticăloase, centaurul DNA-SRI (sprijinit discret, în ultima vreme mai mult din vorbe, de „cancelariile” aliaților occidentali, care au și ei destule pe cap) a ajuns să se încurce în propriile intrigi și să-și compromită agenda, care era în esență pozitivă și folositoare unei națiuni deșelate de o clasă politică spoliatoare.

Rezultatul se vede acum: polarizarea între cleptocrația lipsită de orice rușine (care pune semnul egalității între deținuții politici din stalinism și politicienii, funcționarii și oligarhii autohtoni care n-au știut să se acopere destul de bine, fiind, ca urmare, obligați la mici penitențe convenabile) și acest angrenaj în care un parchet de temut și cel mai important serviciu secret lucrează tot mai acerb pentru păstrarea poziției intangibile pe care și-au consolidat-o în ultimii ani. Deși demersurile inițiale de „asanare” au fost binevenite (pentru că au băgat cât de cât frica în politicieni & afaceriști prăduitori), acțiunile justițiarilor de conjunctură au cam luat-o razna. Și, cu cât încearcă mai tare să se sustragă de sub orice control (după emanciparea față de Băsescu, președintele Iohannis este un bun și util colaborator, nicidecum un stăpân), centaurul la taior e, din păcate, tot mai imprevizibil și mai lipsit de scrupule. Cu cât se simte mai încolțit, cu atât va fi mai haotic și mai pregătit să folosească orice îi e la-ndemână. Obligați să-i luăm partea pentru că a apărut dintr-o necesitate, trebuie acum să-i privim acțiunile cu entuziasm moderat și cu ceva mai puțină îngăduință. Ceea ce am aflat recent în legătură cu F. Coldea și cu L.C. Kövesi trebuie să le dea de gândit până și celor mai mari susținători ai „salubrizării” pe care instituțiile conduse de aceștia au pornit-o.

Acumularea excesivă de putere la care am asistat destul de nepăsători (fiindcă, s-o recunoaștem, am fost foarte mulțumiți de pozele pe care DNA și le-a făcut în acești ani cu vânatul) creează întotdeauna dezechilibre care afectează tectonica unei societăți. Când cineva ajunge de neatins într-un stat, acela începe să se creadă un fel de zeu al ținuturilor peste care împarte bogății și pedepse.

Nu se poate să fi uitat lecția mitologiilor: cu oricât fanatism ai crede în ei, zeii sunt adesea aberanți și lovesc la întâmplare.