Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Mircea Popovici

Mircea Popovici (1923-2014)

se naște pe 21 aprilie 1923 la București. După absolvirea Liceului Militar din Iași, urmează studii la Facultatea de Drept din București (1942-1947). Apropiat cercului de la „Albatros”, debutează în revista „Kalende” (1944). Frecventa, de la 20 de ani, la îndemnul prietenului său, Constant Tonegaru, cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Publică în toate revistele importante ale perioadei, iar în 1946 îi apare, ca urmare a câștigării Premiului Tinerilor Scriitori acordat de Fundațiile Regale, volumul Izobare. Din juriu făceau parte Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Ion Biberi și Petru Comarnescu. Cartea iese deodată cu Plantații de Constant Tonegaru și Libertatea de a trage cu pușca a lui Geo Dumitrescu. Între 1945 și 1954 este ofițer, după care se stabilește înapoi la Iași, unde reia studiile superioare la Institutul Politehnic. După Izobare nu mai publică în volum timp de 41 de ani. Lucrează ca şef de laborator la Facultatea de Construcţii a Institutului Politehnic și inginer proiectant la Institutul de Proiectări Iaşi, de unde iese la pensie în anii ’80. Popovici revine la poezie după afirmarea Generației 80 (nu pot fi ignorate afinitățile dintre unii poeți lunediști, ca Traian T. Coșovei, și poetul Izobare­­-lor), publicând în următoarele două decenii volumele: Licențe emotive (1987), Poezii (1988), Paletă de amurg (1991), General Museum (2001), Variațiuni rococo (2008) și Cabinetul de stampe (2009). Totuși, cea mai importantă apariție rămâne reeditarea cărții de debut – Izobare iese în 2005 la editura ieșană Alfa. Recuperat la senectute din semianonimatul de o jumătate de secol, cu ajutorul prețios al lui Bogdan Crețu, care îi face un portret vibrant („Un poet tânăr la numai 85 de ani”), Mircea Popovici decedează pe 31 martie 2014, fiind cel mai longeviv autor al generației sale.

Discuții

N-avem secrete unul față de altul, cum n-au

nici oglinzile turnate din magazinele cu multiple raioane.

Inima este un crater violent care aruncă matematic cenușă

cu presiune forțată prin patru pistoane.

Nu-ți mai vorbesc despre învârtirea pământului,

– aceasta o simțim printr-un echilibru care ne este străin –

și nici despre optica unui răsărit de soare,

pe Mont Blanc sau la limită de lichid alcalin.

Iubito, între noi sunt corăbii și-odată

nu era decât pielea tremurătoare ca un fiord;

între sânul tău stâng și pulpa ca o volută,

căutam cu privirea atentă direcția noastră spre Nord.

Din ochii tăi, apunea soarele, de oriunde,

ca un căutător de de perle dintr-un ocean Indian;

iar noaptea-n hamac, gelos căutam Luna

ce zornăia pe pântecul tău ca un ban.

Iubito, acum între noi cad ploi tropicale;

orașe liniare ne-au despletit ca două continente tăcute

și dragostea noastră a coborât temperatura la câteva grade.

Iubito între noi sunt corăbii și-atâtea oceane stătute

Veac nou

Străzile se deșirau pe stampă, prea uniforme.

Metroul aducea din eter pasagerii la fix

și case transatlantice veneau să zgârie cerul:

eram călătorul cuptoarelor-nalte și al razelor X.

Undeva treceau motoare strident

peste-o lume aprinsă cu reflectoare de jar;

– ideile funcționau și ele la priză –

era o noapte de mâini ce se zbat alandala bizar.

Purtam haine, pălărie cu bor și-n buzunar acțiuni

și-orașul era prin sârme de-antenă.

Timpul se măsura cu imagini suprapuse pe film

și repaosul se dădea din timp în timp, prin sirenă.

Nu existau coloane, foruri sau temple

și-n librării se vindeau numai plăci imprimate;

se știa anul morții și vieții precis din formule

și când Pământul se va lovi de planeta Marte.

Înserarea cădea, plecam abătut din cetatea

cu străzi prea simetric pavate cu fier,

cu amețeala noastră cea de toate zilele

și mii de furnale ce zvârleau cenușa pe cer.

Trezire

Renaște din ciudata împletitură a cărămizilor,

din unghiul de incidență al acoperișului,

din tapetul multicolor al camerelor,

în care-ți visezi nebunia spre văzduhul suișului.

Coboară-ți toate antenele urcate pe case,

alinie-ți mansardele de la bordura trotoarului

și închide ziarul informațiilor plate;

suntem de-atâtea secole la fel sub epoleții Soarelui.

Înalță-te singur deasupra arhitecturii prea grave,

la umărul cerului cristalin ca un geam de ceasornic

dincolo de steaua înfiptă de tine, pioneză,

peste bârnele care-ți țin respiratul tău dornic.

Desfă-te din ritmul tacheților care bat în timpan,

din angrenajul pistoanelor ciocnind prea dement;

sus unde pământul e mic ca bilele tale

ce le-nvârteai serios și atent în rulment.

Din altă perspectivă, la-nălțimea gazonului

sau la echilibrul vântului care bate tăcut,

vom uita neliniștea ce-o rupem zilnic din calendar

cum am uitat actorul din epoca filmului mut.

Veac XX

Urcau locomotive pe macarale-nalte;

priveam cometa Haley, neștiutor de vise,

sau trepidam sub podul cu sute de traverse,

prea meșteri în formule de sinuși și abscise.

Prin circuit electric vorbeam cu Polul Sud,

închis în atelierul cu raze și mercur

și noaptea-n violență de reofori aprinși,

cu mâinile-amândouă topeam metalul dur.

Din zvon de mecanisme cu arcuri de ceasornic,

spre nouă alchimie îmi despicam un drum

și negri de cărbune, încinși de arc voltaic,

torceau ghevinturi aspre sub menghine și fum.

Și seară după seară înseriam motoare,

urcat pe trei piloane de-naltă tensiune,

trăznind de sus cu brațul, înnebunit de zgomot,

această jucărie și groaznică minune.

Arhitectură

Pe străzile liniare ca maniile fixe din noi,

dintr-un cartier spre altul, tramvaiele circulau prin scânteie.

Într-o încrucișare de coborâri și suișuri la semn:

Civilizatori coceam sub meninge cantități de idee.

„Un secol de activitate în cuburi și angrenaj aderent”

striga frontispiciul templului nostru nemobilat și avar;

pușca nu mai era o jucărie pentru copiii cuminți,

cu ea se cucerea universul hectar cu hectar.

Un singur fel de ocupație în starea civilă: inovatori,

deși se pare că nu mai avem nimic de făcut.

Conduita morală, doar grija atentă: „fii grav”

de-aceea râdeam când murea câte unul tăcut.

Pentru toate, ne respectam invențiunea cea de toate zilele,

ce erupea din laboratorul de izocronism și valențe,

acolo puteai afla că-n fiecare eprubetă

se-amestecă ideile mari, extrăgând doar esențe.

Am văzut civilizația noastră cățărată pe culmi

dar n-am aflat ce se-ascunde-napoia atâtor minuni.

Progres

Informația zilei era doar progresul științific,

iar invenția un calendar mai exact.

Din îngâmfare ne construiam o clădire cu multe etaje,

căci savanții-au semnat în uzine, cu moartea un pact.

În ritm de supapă și artificiu ciudat de formule

un muezin mai realist descifra sensul planetelor moarte.

Gravitatea era un cuvânt proscris ca și ignoranța;

era o minciună tot ce s-a scris pân-atunci în vreo carte.

Inelul Saturn dădea energie și forță motrice;

prin tunel, expresul lega două puncte la antipozi;

omul nu mai murea – roboși suportau războiul și-otrava

cu detectoare precise și lămpi cu patru catozi.

Numai anul murea de blestem, de urât sau de ciudă

la fiecare sfârșit de-activitate omenească

bătrân și zbârcit ca o neînțelegere-a lumii

și a progresului ce surâdea pe ecran ca o mască.

Mozaic

Ca o umbră se opresc în odaie părerile,

precum de multe ori se opresc taxiurile la încrucișare;

oamenii se salută din fotografii cu manechine seara,

într-o lumină bună, alunecând liniar pe covoare.

Pe trotuar, ca prin circuite, ne schimonosim în vitrine

și omnibuzele prin construcții, alunecă greu.

Se rostogolesc obloane pe asflat, într-un joc de arșice,

zornăind ca monedele acționarilor ghemuiți la ghișeu.

Sângele circulă la aceeași temperatură, comun,

pe izobara liniară a unui tropic elegant dar difuz.

Dimineața primesc în pervazul ferestrei șapte culori,

înșurubate pe disc, ca roza vânturilor în auz.

Dintr-o parte și alta ascensoare cad nesfârșit,

coborând seismic peste monologul unui poet solitar

ce privește atent serata moleculelor din sânge,

rostogolind infinitul spre-același atom singular.

Planșe

Primăvara, mi-am spus, oamenii au culoarea hârtiei de calc;

adesea în transparență, le-am văzut aparatul circulator

cum pompa ca o stațiune de benzină albastră

inima răsucea în magneți dragostea, ca un rotor,

Desigur numai primăvara când soarele e alb ca un bec

spuneam. Lumina opacă intra monotonă prin piele

dar când noaptea se spărgea ca bibelourile de gips,

oameni de calc își arătau plămânii mișcând ca niște biele.

Prin trup se vedea același orizont planimetric

cu răsăritul soarelui din diafragmă spre creștet,

ca și cum amiaza ar fi fost deasupra meningei

în lăstărișul părului fără formă și veșted.

Prin oameni, mi-am spus, aș putea trece ca prin perdele

dar când voiam să trec, hainele se agățau în vertebre

deoparte și alta bronhiile fluturau aerul rece și cald

și sângele-și ducea globulele roșii prin membre.

Ce oameni ciudați! Grotesc viața foșnea indecent

ca-n planșele cu anatomii sau secțiuni de pistoane;

prin transparență, semănau cu alambicurile de spirt

sau cu mașinile de scris ce lunecau prin butoane.

Desigur numai primăvara, mi-am spus, oamenii rămân goi

deși timpul tocește viața ca și hainele de pe noi.